DUGHIN CONTRA REPUBLICII MOLDOVA, DESPRE TRANSNISTRIA ȘI RUSIA MARE DIN CARPAȚI LA PACIFIC

Iunie 28, 2014

PeaceDughin ranjit

TRANSNISTRIA – AVANGARDA RUSIEI MARI

În ultimele decenii geopolitica Rusiei trece printr-o criză. După destrămarea Tratatului de la Varșovia, liniile apărării noastre s-au prăbușit una după alta. Și pe locul rămas gol a venit imediat blocul NATO, care ne este advers. Aceasta este legea vaselor comunicante, atâta doar că aplicată geopoliticii: acolo unde Rusia-Eurasia este în scădere, atlantiștii, NATO, sunt în creștere.

URSS s-a dezintegrat, în anii 90 fiind amenințată chiar integritatea Federației Ruse. Însă în timpul lui Putin a fost oprită dezintegrarea de mai departe. Cu ce preț și cu ce eforturi s-a reușit aceasta încă urmează să conștientizăm și să apreciem.

Și iată referendumul din Transnistria. Zorii unei etape geopolitice absolut noi. Precaut, acum se poate totuși spune deja că Rusia nu numai că nu se va destrăma, ea deja nici nu se mai concentrează – ea este în ofensivă, ea revine în granițele sale. Ea se mișcă pe direcția unei Rusii Mari.

Transnistria este frontiera noastră de care suntem tăiați, este granița noastră, un avanpost al nostru. Dacă oamenii vor în Rusia și nu mai vor să fie în continuare fără Rusia, înseamnă că Rusia este din nou atractivă, dorită, înseamnă că ea reprezintă o valoare. Și acest fapt întărește nelimitat spiritul nostru, încrederea noastră în noi înșine, voința noastră. Referendumul din Transnistria nu este nici pe departe o răzbunare măruntă pe Chișinăul care face jocul Occidentului. El simbolizează o schimbare de epoci – noi trecem de la contractare la expansivitate, de la prăbușire la avânt, de la Rusia mica la Rusia Mare, a cărei imagine viitoare ne-au înfățișat-o locuitorii Transnistriei, săvârșind în felul lor un ritual geopolitic.

Rusia Mare trebuie să includă în sine nu doar ceea ce se desprinde din statele post-sovietice eșuate care se aruncă orbește în cadrul NATO ca să putrezească în atlantism și globalism, pierzându-și demnitatea, identitatea și viitorul. Rusia Mare trebuie să includă și Moldova, și Georgia, și Ucraina, nu doar Transnistria, Oseția de Sud sau Crimeea.

Există două căi de soluționare a conflictelor separatiste din spațiul post-sovietic, inclusiv din Transnistria, Oseția de Sud și Abhazia. Prima: Rusia este garant al integrității teritoriale a acestor state, temperând tendințele separatiste, – iar în acest sens Rusia dispune de toate instrumentele, atât politice, cât și militare, strategice și morale. A doua cale: Rusia încetează de a mai fi garant al integrității acestor state. Asta nu înseamnă nicidecum că noi începem a susține separatismul, ci pur și simplu că încetăm să mai susținem aspirațiile Tbilisiului oficial sau pe cele ale Chișinăului oficial de păstrare a integrității teritoriale. Iar în cazul lor, mai departe, totul va decurge de la sine. Dacă aceste țări ne șantajează efectiv cu ieșirea din CSI, întorcând spatele Rusiei, ele își pot promova politicile, numai că deja nu pe întregul lor teritoriu. Pentru că atunci Transnistria va adera la CSI deja de una singură, fără Moldova. Alegerea Moldovei nu este mare: ea trebuie fie să accepte aceasta, fie să adopte o poziție rezonabilă și să devină o punte de prietenie între Rusia și Uniunea Europeană, ceea ce noi îi dorim sincer. Ucrainenii, moldovenii, georgienii sunt frații noștri de credință și de istorie. Noi suntem fiii aceleiași civilizații, ai aceleiași credințe și ai aceleiași culturi. Și dacă micuța Transnistrie a conștientizat asta mai devreme decât alții, cinste și laudă acestei Republici, poporului ei și duhului său neînfrânt.

În anul 2003 Rusia a mai propus propriul ei plan de soluționare definitivă a conflictului transnistrean. Sensul acestui plan consta în federalizarea Moldovei și recunoașterea în cazul Republicii Moldovenești Nistrene și în cel al Găgăuziei a unor drepturi largi de autonomie, a unor cote în parlamentul moldovenesc și a dreptului de a ieși din componența Moldovei în cazul deciziei acesteia de a adera la alt stat (subînțelegându-se la România). Acest plan constituia un compromis atât pentru Tiraspol, cât și pentru Chișinău, fiind susținut și de Igor Smirnov, șeful RMN, și de comunistul Voronin, pe atunci candidat la funcția de președinte al Moldovei, căruia această poziție i-a și adus atunci victoria. Din punct de vedere geopolitic, acest proiect era unul eurasiatic și propunea apropierea treptată a Moldovei de Rusia și alte state ale CSI orientate spre integrare.

Anume din acest motiv a fost torpilat de forțele atlantiste din Uniunea Europeană care aveau nevoie de o absolut altă soluție – rezolvarea problemei transnistrene altfel decât propunea Moscova și nu într-o perspectivă eurasiatică. Sub presiunea SUA, Voronin a renunțat la acest proiect care îl adusese la putere, iar apoi în general i-a și întors spatele Rusiei.

Aș putea fi contrazis cum că primind Transnistria în componența Rusiei am da lumină verde separatismului în spațiul post-sovietic, ba chiar și la noi acasă. Nu este așa. În Transnistria este democrație, acolo nu există banditism, luare de ostatici, acolo nu există naționalism, xenofobie, extremism religios, epurări etnice. Poporul acestei Republici este alcătuit din mai multe etnii – moldoveni, ucraineni, găgăuzi, velicoruși. Tinzând să adere la Rusia, ei vor să revină la Patria comună, la Rusia ca idee, ca rădăcină comună a noastră. În conștiința lor această Rusie nu este pur și simplu Federația Rusă. Aceasta este o Rusie simbol, o Rusie ca imagine, o Rusie ca misiune, ca sarcină, ca proiect, ca orizont. Și să adere la o astfel de Rusie, la autentica Rusie eternă tind nu doar transnistrenii, dar trebuie să tindem și noi înșine, cetățenii ruși, rușii de neam.

Nouă ne-a fost încredințată răspunderea pentru un imens spațiu din Carpați până la Oceanul Pacific, de la Marea Baltică până în Kamceatka, din Karelia până în Munții Pamir. Și nimeni nu ne-a eliberat de această răspundere. Referendumul din Transnistria ne-a reamintit de ceea ce este cel mai important – de noi înșine, de misiunea noastră, de vocația noastră. În această situației pur și simplu nu se pune întrebarea dacă să primim sau să nu primim Tiraspolul (în componența Rusiei – nota traducătorului). Atunci când frații îți cer ajutorul este o rușine și un păcat să-i tratezi cu refuz. De așa ceva pot fi în stare doar trădătorii propriului neam. Dar timpurile când asemenea personaje se aflau în fruntea țării au rămas în trecut. Să sperăm că pentru totdeauna.

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov

Nota traducătorului: De mult este timpul ca acest șarlatan geopolitic și pretins ”filosof”, ideolog al Imperiului Alcoolic să fie trecut în lista străinilor indezirabili pe teritoriul Republicii Moldova.

Originalul rus:

ПРИДНЕСТРОВЬЕ – АВАНГАРД БОЛЬШОЙ РОССИИ

Геополитика России в последние десятилетия переживает кризис. После распада Варшавского договора одним за другим рушились наши рубежи обороны. И на пустое место немедленно приходил противоположный нам блок НАТО. Это закон сообщающихся сосудов, только примененный к геополитике: там, где у России-Евразии убывает, у атлантистов, НАТО, прибывает.

Распался СССР, под угрозой в 90-е была поставлена целостность самой Российской Федерации. Но при Путине дальнейший распад остановился. Какой ценой и каким трудом это далось, еще предстоит смыслить и оценить.

И вот Приднестровский референдум. Заря совершенно нового геополитического этапа. Теперь осторожно, но уже можно сказать, Россия не просто не распадается, она уже и не сосредотачивается – она наступает, она возвращается на свои рубежи. Она движется в сторону Большой России.

Приднестровье – это наш засечный рубеж, наша граница, наш аванпост. Если люди хотят в Россию и не хотят больше без России, значит, Россия снова привлекательна, желанна, значит она ценность. И это безмерно укрепляет наш дух, нашу уверенность в самих себе, нашу волю. Референдум в Приднестровье это отнюдь не мелкая месть, заигравшемуся с Западом Кишиневу. Это символ смены вех – мы переходим от сужения к расширению, от падения к взлету, от малой России к Большой России. Это – Большая Россия, чей будущий образ вызвали жители маленького Приднестровья, совершив своего рода геополитический обряд.

Большая Россия должна включать в себя не только то, что откалывается от несостоявшихся постсоветских государств, слепо рвущихся в НАТО, чтобы сгинуть в атлантизме и глобализме, потеряв достоинство, идентичность и будущее. Большая Россия должна включать и Молдову, и Грузию, и Украину, а не только Приднестровье, Южную Осетию или Крым.

Есть два варианта решения сепаратистских конфликтов на постсоветском пространстве, в том числе в Приднестровье, в Южной Осетии и Абхазии. Первый: Россия является гарантом территориальной целостности этих государств, сдерживая сепаратистские тенденции, – а у России для этого есть все инструменты как политические так и военные, стратегические и моральные. Второй вариант – Россия перестает быть гарантом целостности этих государств. Это совершенно не значит, что мы начинаем поддерживать сепаратизм, мы просто перестаем поддерживать стремление официального Тбилиси или официального Кишинева по сохранению территориальной ценности. А дальше для них все пойдет само собой. Если эти страны фактически шантажируют нас выходом из СНГ, отворачиваясь от России – они могут проводить свою политику, но уже не на всей своей территории. Потому что тогда Приднестровье вступит в СНГ уже само по себе, без Молдовы. У Молдовы выбор небольшой: ей нужно либо принять это, либо занять рациональную позицию и стать мостом дружбы между Россией и Евросоюзом, чего мы ей искренне желаем. Украинцы, молдаване, грузины – братья наши по вере и истории. Мы дети одной цивилизации, одной веры, одной культуры. И если маленькое Приднестровье это осознало раньше других, то честь и хвала этой Республике, ее народу, ее несломленному духу.

В 2003 году Россия уже предлагала свой план окончательного разрешения приднестровского конфликта. Смысл его заключался в федерализации Молдовы и признании за Приднестровской Молдавской Республикой и Гагаузией широких прав на автономию, квот в молдавском парламенте и право выхода из состава Молдовы в случае ее решения вступить в состав другого государства (подразумевалось, что в Румынию). Этот план был компромиссом и для Тирасполя и для Кишенева, его поддержал и Игорь Смирнов, глава ПМР, и баллотировавшийся тогда в президенты Молдовы коммунист Воронин, которому эта позиция тогда и принесла победу. С геополитиче6ской точки зрения этот проект был евразийским и предполагал постепенное сближение Молдовы с Россией и другими странами СНГ, ориентированными на интеграцию.

Именно по этой причине его проторпедировали атлантистские силы в Евросоюзе, которым требовалось совершенно иное решение – решение приднестровской проблемы не с подачи России и не в евразийской перспективе. Под давлением США Воронин отказался от этого проекта – который привел его к власти, а потом и вообще повернулся спиной к России.

Могут возразить, принимая Приднестровье в Россию, мы даем зеленый свет сепаратизму на постсоветском пространстве, да и у себя дома. Это не так. В Приднестровье демократия, там нет бандитизма, захватов заложников, там нет национализма, ксенофобии, религиозного экстремизма, этнических чисток. Народ этой Республики состоит из многих этносов – молдаване, украинцы, гагаузы, великороссы. Стремясь в Россию, они хотят вернуться к общей Родине, к России как идее, как к нашему общему корню. В их сознании эта Россия не просто Российская Федерация. Это Россия-символ, Россия-образ, Россия как миссия, как задание, как проект, как горизонт. И примкнуть к такой России, к подлинной вечной России стремятся не только приднестровцы, но должны стремиться и мы сами, россияне, русские.

Нам была вверена ответственность за огромное пространство от Карпат до Тихого океана, от Балтики до Камчатки, от Карелии до Памира. И никто с нас этой ответственности не снимал. Приднестровский референдум напомнил нам о самом главном – о нас самих, о нашей миссии, о нашем призвании. В такой ситуации вопроса о том, принять или не принять Тирасполь, просто не стоит. Когда братья обращаются за помощью, отказать им позор и грех. На такое могут пойти только предатели собственного народа. Но эпоха, когда такие личности управляли страной, ушла в прошлое. Надеемся, что ушла безвозвратно.


MOSCOVA RÂVNEȘTE GURILE DUNĂRII

Aprilie 10, 2014

Foto Chisinau Post

Interviu Exclusiv cu Vlad Cubreacov. Viziunea asupra situației geopolitice.

1. Ucraina reprezintă problema nr.1 pentru cele mai mari puteri ale lumii. SUA și UE susțin și consideră noua conducere din Ucraina legitimă, fără a avea dovezi, iar Rusia aduce argumente contra legitimității acesteia. Pe care din ele o considerați a fi „prietena” Ucrainei”?

– Avem, în Republica Moldova, toate temeiurile să recunoaștem legitimitatea actualei puteri executive (Cabinet de Miniștri și Președinte interimar) de la Kiev. Cât privește puterea legislativă (Rada Supremă), și puterea judecătorească din țara vecină, situația nu s-a schimbat deloc, continuitatea acestor ramuri ale puterii politice și de stat fiind o realitate netulburată. Nu numai SUA și UE, dar întreaga comunitate internațională recunoaște legitimitatea guvernului ucrainean, cu câteva excepții celebre cum ar fi, bunăoară, Rusia, Coreea de Nord, Venezuela, Siria sau Zimbabwe. Dintre toate statele vecine Ucrainei, doar Rusia face notă distinctă în ceea ce privește recunoașterea guvernului de la Kiev. Consider că Republica Moldova procedează corect recunoscând noul guvern al Ucrainei și colaborând cu el.

2. Situația care s-a creat în Ucraina și anume dezinformarea populației, interzicerea posturilor TV ruse și proruse, ignorarea opiniei majorității populației, „vânarea” cetățenilor proruși… Aceasta este politica noului guvern ucrainean, ori e punctul lor slab?

– Din respect pentru adevăr mă văd obligat să vă contrazic. Ucraina este victimă a agresiunii Federației Ruse, fapt recunoscut oficial și de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite. Autoritățile de la Kiev au acționat adecvat, respingând propaganda antiucraineană și agresiunea mediatică la care s-au dedat și se dedau în continuare instituțiile de presă aservite Kremlinului. Nu știu ce aveți în vedere prin ”ignorarea opiniei majorității populației” și „”vânarea” cetățenilor pro-ruși”. Cel puțin, nu am observat asemenea reflexe în cazul guvernului de la Kiev, care trebuie să facă față unei situații complexe determinate de intervenția militară rusă în Crimeea și anexarea peninsulei, ingerințele Moscovei în viața internă a Ucrainei și amenințările crescânde venite din partea Rusiei.

3. Ce opinie aveți referitor la politica îndreptată împotriva Rusiei?

– Nu pot avea nicio opinie despre ceea ce nu există. Kievul nu promovează o politică împotriva Moscovei. Dimpotrivă, fostul centru imperial de putere, dorind să mențină Ucraina cu forța în sfera sa de influență și control politic, promovează nu doar o politică împotriva Ucrainei, ci a recurs la intervențiune în Ucraina.

4.Situația s-a agravat atunci când a fost declarat faptul că Crimeea trece sub conducerea Federației Ruse. Ce opinie aveți despre referendumul care a avut loc pe 16 martie în Crimeea, în urma căruia 97% din alegători (supravegheați de soldații rușii înarmați) au fost pro alipirii peninsulei la Rusia?

– Ceea ce numiți dumneavoastră ”referendumul care a avut loc pe 16 martie în Crimeea” a fost un simulacru plebiscitar, nerecunoscut de autoritățile centrale de la Kiev și nici de comunitatea internațională, care nu l-a monitorizat. În viziunea Kremlinului, menirea acestui pseudoplebiscit a fost de a crea aparențele democratice ale anexării Crimeii, care a fost concepută ca un prim pas pentru anexarea altor teritorii din cuprinsul Ucrainei și ale Republicii Moldova.

5.Cum credeți, ceea ce se întâmplă cu Crimeea ar putea afecta relațiile Chișinăului cu Transnistria?

– Ortografia geopolitică din ultimele două decenii și jumătate ne obligă să citim și să înțelegem Moscova când scriem sau spunem Tiraspol. Moldova transnistreană reprezintă teritoriul nostru național aflat sub ocupația și controlul efectiv al armatei și serviciilor secrete ale Federației Ruse, care a purtat în 1992 un război împotriva Republicii Moldova. Anexarea Crimeii de către Federația Rusă a dezlănțuit un proces care are ca mize anexarea altor regiuni din estul și sudul Ucrainei, precum și a Transnistriei, a raionului Ștefan Vodă, care să asigure conexiunea cu sudul Basarabiei istorice (fosta regiune Ismail), precum și a UTA Găgăuzia. Moscova râvnește nu doar întreg litoralul nordic al Mării Negre, ci și gurile Dunării. În ecuația geopolitică a regiunii, nu Tiraspolul, ci Moscova este actorul care ne dă de furcă, iar Moscova, a devenit evident, dorește dezghețarea conflictului moldo-rus din Transnistria.

Planul rusesc al Transnistriei extinse.

Planul rusesc al Transnistriei extinse.

6. Cât de veridic credeți că informează mass-media din Moldova despre situația politică și socială din Ucraina și despre țările implicate în conflict?

– În general, posturile de televiziune și cele de radio, precum și ziarele de mare audiență de la noi se mențin pe linia corectitudinii și obiectivității, reflectând onest evoluțiile din Ucraina.

7. Anterior Rogozin a afirmat că „Dacă Moldova intră în UE – uitați de Transnistria”, apoi , în discuția telefonică dintre liderii Casei Albe și a Kremlinului, s-a discutat despre Transnistria. Ce întorsătură pot lua lucrurile vis-a-vis de conflictul transnistrean?

– Gura păcătosului vorbește ce-i trece acestuia prin minte. Reprezentantul oficial al Moscovei a proferat amenințări care confirmă existența unui plan geopolitic al Moscovei de anexare a Moldovei din stânga Nistrului. Mai mulți observatori politici și experți în problemele regiunii noastre sunt de părere că acest plan vizează și anexarea raionului Ștefan Vodă și a UTA Găgăuzia din interfluviul pruto-nistrean, asigurându-și astfel un continuum de peste 1000 de kilometri liniari al noului său spațiu de control. Avertismentele americane, dar și europene privind abținerea Moscovei de la aplicarea acestui plan privind Moldova transnistreană sau părți ale Moldovei basarabene sunt binevenite. Nu știm însă dacă Moscova le ia cu seriozitate în considerație. Situația cunoaște în regiune, de la o zi la alta, schimbări amețitor de rapide. Ne putem aștepta la surprize neplăcute pe care ni le pregătește Kremlinul. Cred că acum revine tot mai insistent în actualitate ideea Liniei Nistrului, ca linie de apărare, în raporturile Chișinăului cu Moscova.

8. Care este prognoza dvs. referitor la integrarea Republicii Moldova în UE și urmările acestui pas?

– Integrarea europeană este un proces în plină desfășurare. Pe termen lung, Republica Moldova are toate șansele să revină în contextul din care a fost smulsă în 1940. Actualele turbulențe geopolitice din regiunea noastră sunt provocate de Moscova tocmai pentru a zădărnici parcursul european al Ucrainei și Republicii Moldova. Putem miza în procesul de integrare europeană pe solidaritatea și sprijinul natural al Bucureștiului.

Interviu realizat de Verginia Mîțu, pentru Publicația CHIȘINĂU POST.

10 aprilie 2014


SPIONAJUL RUSESC PENTRU BALCANI, TRANSFERAT DE LA SOFIA LA CHIŞINĂU (III)

Martie 26, 2014

SVR logo actual

Alte structuri ale serviciilor secrete ruse pe teritoriul Republicii Moldova (altele decât „Centrul Balcani”). Anul 2003.

– Reprezentanța oficială a FSB de pe lângă SIS condusă de generalul Kondratov, în a cărui subordine se afla un adjunct și un secretar. Activități: coordonarea relațiilor între cele două structuri, schimb oficial de informații, protecția informației, coordonarea activității altor structuri ruse din Republica Moldova, inclusiv a celor din Transnistria.

– Rezidentura. Este cunoscut numele fostului rezident – colonelul Glotov, aflat în relații bune cu ex-președintele M. Snegur. În momentul redactării materialului, sursa indica faptul că Glotov s-a retras din activitatea propriu-zisă, fiind folosit în caz de necesitate în calitate de consultant.
– Alte persoane din structură:
– Ciapkin,
– Gusev,
– Hohlov.

– Între anii 1993-1998 o structură formată din foști angajați ai Direcției de Informații și Contrainformații a Cartierului Direcției de Sud-Est a GRU a fost condusă nemijlocit de colonelul (în acea perioadă) Bezrutcenko (actualmente consultant la Centrul din Iasenevo). Zona de nord a RM era patronată, în continuare, de către un fost subaltern al lui Bezrutcenko, Vladimir Dogotari (având sediul la Bălți).

– Aparatul GRU este concentrat la Tiraspol, formal făcând parte din serviciile auxiliare ale GOTR. Atașatul militar N. Bușuev nu are atribuții la această structură.

– A fost atestată folosirea pe larg în calitate de acoperire a reprezentanțelor companiilor ruse sau ale firmelor locale, create de angajați ai structurilor în cauză. Firmele „Comacok” și „Varanthim”, pe lângă activități oficiale de import-export, se ocupă de „prelucrările operative” în vederea racolării sau compromiterii unor persoane oficiale din Republica Moldova. Activitatea acestor firme este coordonată de catre colonelul V. Daraban, indică sursa.

– Serviciul de securitate al „Moldova-Gaz”, condus de V. Bantâș (ex-căpitan SIS) este controlat de direcția economică a FSB. Preocupări – culegerea informației cu caracter economic și financiar.

– Serviciul similar al firmei „Itera” vizează relațiile economice externe ale Republicii Moldova și controlează OPEM (Organizația promovării exportului din Moldova).

– „Lukoil Moldova” vizează exclusiv relații economice și politice moldo-române și ruso-române. Conform caracterizărilor, pe parcursul ultimilor doi ani (2002-2003) randamentul activității a scăzut din cauza redirecționării cadrelor din această structură către alte „structuri paralele”. O partajare clară, în sensul unei „partajări clasice” a obligațiilor conform schemei de activitate a structurilor secrete sovietice de până la 1992, și anume, partajarea pe „linii” (de exemplu, linia „KR” – contrainformații externe; linia „PR” – informații cu caracter politic; linia „X” – informații cu caracter științific și tehnic, etc.) nu este atestată în Republica Moldova, susținea sursa.

Materialul mai arată că, la 1 august 2003, colonelul Alexei Nicolaevici Rusnac, reprezentant permanent al SIS pe lângă FSB, s-a prezentat la „Centrul Balcani”, prezentând două legitimații: una de colonel FSB și alta de colonel SIS. Cu această ocazie, menționează sursa, Rusnac a exprimat insatisfacția FSB față de activitatea SIS. Conform spuselor sale, majoritatea materialelor sosite la Chișinău pe linia reprezentanței SIS la Moscova rămân neprelucrate. Pentru a soluționa mai multe chestiuni operative, arată sursa, deseori a fost necesară intervenția conducerii FSB pe lângă I. Ursu sau V. Voronin. Rusnac a mai menționat că nu există activități serioase în domeniul contrainformațiilor, precum nu exista nici un plan de combatere a activității serviciilor străine în Republica Moldova. Scopul aflării lui Rusnac la Chișinău consta în elaborarea noului concept de funcționare a SIS, în perspectiva federalizării Republicii Moldova și a lărgirii flancului de sud-est al NATO. Conform aceleiași surse, planul de federalizare a fost elaborat în 2001 la Moscova cu participarea experților FSB. În 2002 el le-a fost „strecurat” americanilor prin „persoane de încredere”, americanii la rândul lor readresându-l structurilor europene.

Interesul deosebit al structurilor ruse se concentra pe:

a) activitatea serviciilor speciale americane în Republica Moldova, activitate care s-a dinamizat în ultimul an (2003). Cauzele acestei intensificări, precum și scopul ei nu erau cunoscute. Rușii se așteptau, din acest punct de vedere, la „surprize”. Potrivit lui Rusnac, în iulie 2002- iunie 2003 au fost depistate 40 de cazuri de eliberare de către Ambasada SUA la Moscova a pașapoartelor de călătorie cetățenilor americani pentru vizitarea Republicii Moldova. A fost menționat Robert K., care ar fi vizitat frecvent Republica Moldova, Rusia și România. De asemenea, Rusnac a menționat revenirea la Chișinău, în calitate de reprezentant al CIA, a lui John B., care a mai deținut aceasta calitate anterior. În opinia lui Rusnac, revenirea lui John B. în Republica Moldova după ce a deținut funcții similare în Armenia și Bosnia nu este întâmplătoare. Rusnac a precizat că John B. a devenit „figura nr.1” pe lista intereselor serviciilor rusești în Republica Moldova.

b) Centrul de la Iași, datele despre care sunt extrem de lapidare la SIS. Potrivit lui Rusnac, pe linia SVR se planifica o „acțiune de penetrare directă” a acestui centru de către agentura rusă, fără asistența SIS. Modalitatea și termenii de „pătrundere” n-au fost dezvăluite. Serviciile ruse au respins tactica anterioară de ignorare a activității structurilor similare române după sesizarea semnalelor de implicare a instructorilor CIA în activitatea „anumitor structuri de informații din România”.

c) Atitudinea reprezentanților elitei politice din Republica Moldova față de ascensiunea relațiilor ruso-moldovenești și față de federalizare. Caracterizarea figurilor principale din conducerea de vârf a Republicii Moldova.

d) Datele referitoare la tot ceea ce ține de B.B. (legături, influențe, intenții etc.).

e) Implicarea oligarhilor ruși în dezvoltarea proceselor economice și politice din Republica Moldova, în primul rând V. Alekperov, R. Safin, O. Derepaska.

Rusnac a menționat că în timpul cel mai apropiat relațiile dintre SIS și FSB se vor „îmbunătăți radical”, fiind eliminate toate piedicile în activitatea comună.

De asemenea, s-a afirmat ca majoritatea gafelor politice, pe care le comite actuala guvernare, sunt înlăturate doar la intervenția nemijlocită a „experților” ruși. Drept exemplu Rusnac a adus faptul căderii iminente a conducerii comuniste în martie 2002, din timpul acțiunilor de protest, cădere care s-ar fi produs în cazul în care nu ar fi intervenit la timp serviciile ruse.

De asemenea, Rusnac a menționat că Moscova este satisfăcută de modul în care „în ultimul timp conducerea Republicii Moldova înfăptuiește anumite planuri tactice ruse”, nemenționând despre ce anume este vorba. Rusnac urma să revină la Moscova la 7 august 2003.

Conform surselor ruse, Rusnac era candidatura FSB la funcția de viitor șef al SIS. În momentul redactării materialului, sursa menționa că Rusnac de afla în funcția sa de la Moscova de 3 ani (din vara anului 2000).

SPIONAJUL RUSESC PENTRU BALCANI TRANSFERAT DE LA SOFIA LA CHIŞINĂU (I)

SPIONAJUL RUSESC PENTRU BALCANI, TRANSFERAT DE LA SOFIA LA CHIŞINĂU (II)


SPIONAJUL RUSESC PENTRU BALCANI, TRANSFERAT DE LA SOFIA LA CHIŞINĂU (II)

Martie 24, 2014

SVR

„Centrul B”. Informaţie din iulie 2003, completată și precizată de aceeași sursă.

Așa cum s-a specificat și în prima parte a materialului, cartierul general al Centrului Balcani (CB sau Centrul B) se află în Iasenevo, o suburbie a Moscovei. Mai exact, acesta este amplasat în aripa nordică a uneia dintre clădirile aparținând Serviciului de Informații Externe (SVR) al Federației Ruse.

Conform informațiilor devenite cunoscute sursei în iulie 2003, din personalul „Centrului B” făceau parte:
– general-maiorul Alexandr Ignatievici Krivițkii (conducător);
– colonelul Krikunov;
– locotenent-colonelul Bondarenko;
– locotenent-colonelul Smorodin;
– colonelul Nikolai Pascari (originar din Transnistria);
– locotenent-colonelul Andrei Karasiov;
– maiorul Iurii Tereșcenko.

Numărul exact al angajaților Centrului B de la Iasenevo nu era cunoscut cu exactitate. Conform unor estimări însă, împreună cu ”aparatul auxiliar intern” (psihologi, pază, șoferi etc.) acest număr nu depășea 30-35 de persoane.

În afara „Centrului B” de la Iasenevo, pe teritoriul Federației Ruse mai existau subdiviziuni la:
– Rostov pe Don (din 2002);
– Soci (din 2002);
– baza maritimă de la Sevastopol, Crimeea.

În întreaga „zonă de interes” a „Centrului B” există grupuri de informare formate din 2-3 angajați care funcționează pe lângă ambasadele Federației Ruse din capitalele statelor țintă.

„Centrul B” de la Chișinău, creat în anul 2001, dispunea de următoarele sedii:
– zona de subsol și partea stângă a parterului ambasadei Federației Ruse, 3 birouri;
– vila din cartierul rezidențial Valea Morilor, sectorul Centru, amplasată lângă vila ambasadoarei SUA, Pamela Hyde Smith, din strada Cireșilor 3b;
– clădirea „Eurocreditbank”, et. 4, arendată pe documentele „ITERA-Moldova”, strada Ismail, colț cu bulevardul Ștefan cel Mare;
– câte 2 camere rezervate permanent în hotelurile „Național” și „Turist”.

Alte sedii utilizate ocazional pentru chestiuni operative:
– clădirea din strada București 72 (două încăperi);
– clădirea din preajma Centrului Cultural Evreiesc și a Palatului Republicii, din strada Maria Cebotari colț cu strada București, în înțelegere cu rezidentura rusă.

Alte sedii la care s-a renunțat:
– vila din orășelul Vadul lui Vodă;
– construcția din zona Aeroportului Chișinău.

Sursa preciza că la Chișinău se aflau în permanență 20 de colaboratori ai „Centrului B”. Dintre aceștia, 4 se ocupau de „problematica strict moldovenească”, aflându-se în permanență la vilă:
– Pavel Dankevici
– Natalia Boltina
– Marina Odințova
– M. Romaniuc.

„Protecția” era în sarcina colonelului A. N. Kovrihin (contrainformații externe), care deținea un birou separat la vilă, precum și unul la ambasadă. Conform spuselor sale, acesta se ocupa de „măsurile profilactice”. Întregul flux de informații colectate „din zona de răspundere” trecea prin V. Guskin, șeful „Centrului B”.

Contactele „Centrului B” cu angajații ambasadei Federației Ruse erau destul de sporadice, cu excepția consfătuirilor „comune” (o data pe lună) sau a întrunirilor „solemne”.

Vila era dotată cu 3 camere de luat vederi plasate în exterior (vizibile) și altele 11 în interior. Sistemul de interceptare (așa-zisele „ploșnițe”), cu un grad de recepționare de sută la sută, a vizat perimetrul întregului bloc. De „utilajele speciale” (minisisteme de înregistrare DVD, „tunuri laser”, „inviders”-uri etc.) s-a ocupat Kovrihin. În vilă a existat un sistem intern interactiv de 12 computere, cu o ieșire la blocul informațional al ambasadei. „Centrul B” a folosit de 4 unități de transport, și anume:

– 1 BMW înmatriculat cu numere pentru „necetățeni” ai Republicii Moldova (H 0021), numere care erau schimbate o data la 2-3 luni (responsabil – Guskin);
– 2 automobile cu numere de înmatriculare transnistrene – JIGULI 06 și Volkswagen Jetta, folosite după caz;
– 1 automobil arendat pe termen lung la „Cardservice”, folosit împreună cu șofer, în funcție de ocazii.

Documentația financiară a „Centrului B” la Chișinău a fost ținută de către soția lui Guskin.

Personalul „Centrului B” a avut acces liber la materialele privind activitatea Parlamentului, Președinției și Guvernului Republicii Moldova obținute de către ambasada Federației Ruse. Cât privește materialele de agentură, membrii personalului au avut acces la propriile surse și acces parțial la sursele „paralele”, „coordonate” de alți angajați. Întreg personalul a avut acces la baza de date 1992-2002 creată de V. M. Bezrutcenko înainte de retragerea sa la Iasenevo. Accesul la documentele cu marca „confidențial” a fost limitat. Era vorba despre documente privind activitatea structurilor ruse în Republica Moldova și conținând date care ”pot fi folosite parțial pentru analiza politică”, specifica sursa. Accesul la informația „din zona de răspundere” a fost limitat, având caracter consultativ sau de verificare.

Modul de obținere a informației:
– contacte directe cu angajații Președinției, Guvernului, Parlamentului și cu deputați;
– contacte cu reprezentanții structurilor de forță;
– contacte „pe dibuite” cu analiștii politici din Republica Moldova și de peste hotare, precum și cu ziariști;
– folosirea propriei agenturi.

(va urma)

Spionajul rusesc pentru Balcani, transferat de la Sofia la Chișinău (I)


SPIONAJUL RUSESC PENTRU BALCANI, TRANSFERAT DE LA SOFIA LA CHIŞINĂU (I)

Martie 23, 2014
Sediul SVR, Iasenevo

Sediul SVR, Iasenevo

Toamna anului 2002

Un personaj care îşi mişcă existenţa între cel puțin două servicii secrete, şi căruia nu e potrivit să-i amintesc aici numele, a avut în toamna anului 2002 imprudenţa să-i scape un material. Acesta rămânea în memoria unui computer, chit că o variantă imprimată a lui îşi continua calea, împreună cu personajul respectiv, între cele două servicii. Materialul viza dislocarea spionajului rusesc pentru zona balcanică de la Sofia la Chişinău. M-am convins ulterior că aproape nimeni nu cunoştea faptul, nici chiar reprezentanţi ai structurilor speciale, chemaţi prin lege să asigure siguranţa statului. La expirarea a doisprezece ani și în contextul ultimelor evoluții din Ucraina, informația îmi pare încă interesantă şi de actualitate. Pentru că nu ni-i dat să citim în fiecare zi asemenea tip de informaţii în presă, am zis că nu strică să le oferim cititorilor noştri câteva detalii din materialul cu pricina.

Rusia a avut la Sofia, încă din perioada sovietică, un centru regional de spionaj. Mai bine zis, un centru din care era dirijată reţeaua de spioni sovietici/ruşi din zona Balcanilor. Numele centrului regional era banal de simplu: „Centrul Balcani”, în original „Balkanski Ţentr/Балканский Центр”, având abrevierea BŢ/БЦ. Noi vom folosi abrevierea CB sau „Centrul B”.

„Centrul centrului”, biroul central sau creierul întregii reţele a fost stabilit în Rusia, la Iasenevo, o suburbie a Moscovei. Biroul central i-a fost subordonat direct unuia dintre adjuncţii şefului SVR (Slujba Venşnei Razvedki – Serviciul de Informaţii Externe) Serghei Lebedev.

Doar numele a trei dintre colaboratorii  biroului de la Iasenevo au devenit cunoscute către 2002:  1. locotenent-colonelul Andrei Karasiov, acesta vizitând cu regularitate „Centrul B” din Chişinău, întreprinzând de aici deplasări în diverse state balcanice; 2. maiorul Iurii Tereşcenko; 3. generalul Alexandr Ignatievici Kriviţki, cunoscut atunci drept şef al întregului „Centru B”.

La Iasenevo activează un grup numeros de analişti şi consultanţi, între care în 2002 un rol important i-a fost rezervat generalului (r) Vladimir Rubanov, consultant în problemele cele mai „fierbinţi” din Balcani. De asemenea, aici îşi prestau activitatea mai mulţi foşti angajaţi ai ambasadelor Rusiei în statele balcanice, printre care se remarca un fost ataşat la Ambasada Federaţiei Ruse la Sofia, expulzat cu câţiva ani înainte, doi foşti cetăţeni iugoslavi de etnie sârbă, specializaţi în „probleme iugoslave”, precum şi câţiva foşti ofiţeri din cadrul „Direcţiei 24” (România), care au activat în fostul KGB al RSS Moldoveneşti.

Pe linia militară biroul de la Iasenevo cuprindea 5 ofiţeri din fosta Direcţie de informaţii a flancului de Sud-Vest (Upravlenie razvedki Igo-zapadnogo napravlenia) dislocată la Chişinău până în anul 1992.

Potrivit informaţiilor interceptate, „Centrul B” avea la Chişinău câteva obiective şi anume: 1. O vilă în așa-zisa „zonă rezidențială” din Valea Morilor; 2. Trei birouri în sediul „ITERA-Moldova”; 3. Un obiectiv în orășelul aeroportuar Chişinău, în care urma să se stabilească nemijlocit „Centrul B” începând cu 15 septembrie 2002; 4. Câteva apartamente conspirative în raza oraşului Chişinău folosite pentru munca cu „curierii” sosiţi din ţările vizate; 5. Mai multe camere închiriate pentru scopuri operative  în hotelurile „Jolly Allon”, “Codru”, “Dacia”, “Naţional”, “Turist” şi “Chişinău”, taxa pentru închiriere fiind plătită începând cu data de 1 ianuarie 2002; 6. Un birou „sub acoperire” la Aeroportul internaţional Chişinău; 7. O filială „locală” la Tiraspol, pentru legătura cu Direcţia de Informaţii a Grupului Operativ de Trupe Ruse (GOTR) în Republica Moldova.

Sursa menţiona că, de comun acord cu reprezentanţa permanentă a Serviciului Federal de Informaţii (FSB) al Federaţiei Ruse la Chişinău, colaboratorii „Centrului B” foloseau în scopuri operativ-tehnice anumite birouri sau apartamente din clădirile amplasate în preajma „obiectelor strategice”. Dintre acestea făceau parte: 1. Un birou din clădirea Departamentului pentru Minorităţi Naţionale, situat  în imediata apropiere a Ambasadei SUA; 2. Clădirea fostului sediu al Ambasadei Federaţiei Ruse din strada Mateevici, în preajma Ambasadei SUA; 3. Un birou în strada Pușkin, vizavi de clădirea Guvernului Republicii Moldova; 4. Hotelul „Jolly Allon” din vecinătatea Ambasadei Republicii Federale Germane, a Ministerului Afacerilor Externe şi a Parlamentului; 5. Apartamentele din blocurile adiacente Ambasadei României şi, respectiv, Ambasadei Ucrainei.

O listă incompletă a personalului „Centrului B” de la Chişinău îi cuprindea în 2002 şi pe următorii: 1. Locotenent-colonelul V. V. Guskin, în calitate de şef al „Centrului B”; 2. V. M. Bezrutcenko, „figura-cheie” în toată construcţia; 3. M. Romaniuc – consultant politic pentru Republica Moldova; 4. Un oarecare Andrei Nikolaevici, specialist în contrainformaţii externe, responsabil de securitatea colaboratorilor „Centrului B”; 5. M. Odinţiova – şefă a cancelariei; 6. Pavel Dankevici – cifru; 7. Natalia Bolotina – secretar referent. Sursa menţiona că primele două persoane erau angajate cu acte în regulă la compania „ITERA-Moldova”, iar a treia – la fundaţia „Socium Moldova”.

De asemenea, se arăta că V. M. Bezrutcenko şi V. V. Guskin erau persoanele care menţineau contactul cu agentura din conducerea Republicii Moldova şi a structurilor de forţă din Republica Moldova. Totodată, V. V. Guskin şi Andrei Nikolaevici „lucrau” cu informaţiile din ţările ţintă, dirijau curierii, aveau ieşire directă la toţi rezidenţii ilegali din zona de responsabilitate. O a opta persoană, un oarecare Viktor, în vârstă de 40 de ani, completase echipa „Centrului B” de la Chişinău în august 2002 şi întreprindea călătorii „de serviciu” în ţările din regiune.

Sursa mai preciza că  accesul tuturor persoanelor în „obiectivele” principale ale „Centrului B”  – vila şi birourile de la „ITERA-Moldova” – era strict limitat. Întâlnirile „de lucru” aveau loc fie în „apartamentele conspirative”, fie in alte localuri din Chişinău, „pe loc” prelucrându-se numai informația. „Centrul B” activa în paralel cu reţeaua de rezidenți ruşi din Republica Moldova, rezidenţi aflaţi în relaţie de „subordonare coordonată” cu CB. Coordonarea se efectua prin reprezentanţa oficială a FSB-ului în Republica Moldova, instituită în baza Acordului semnat în februarie 2001 de către directorul SIS, Valeriu Pasat, şi şeful FSB, generalul Nikolai Patruşev, Acord cu o Addenda secretă. Agenţii din subordinea angajaţilor „Centrului B” nu cunoşteau apartenenţa acestora la CB. Singura persoană din interiorul CB familiarizată cu întreg spectrul de activitate a Centrului  era locotenent-colonelul V. V. Guskin. Ceilalţi colaboratori cunoşteau strict doar ceea ce ţinea de competenţele lor.

Aceeaşi sursă menţiona că în cadrul ultimelor două şedinţe operative ale CB fuseseră fixate câteva sarcini concrete, şi anume:

– crearea unui climat informaţional ostil faţă de aderarea României la NATO, inclusiv prin  lansarea informaţiilor compromițătoare în mass-media din Federaţia Rusă;

– monitorizarea  situaţiei politice şi economice din Republica Moldova legate de desfășurarea summitului CSI la Chişinău;

– intensificarea activităţii de colectare a materialului compromițător asupra guvernării în exerciţiu de la Chișinău, în primul rând asupra lui Voronin şi a anturajului său.

(va urma)


ION IOVCEV, ROMÂNUL NOSTRU DE LA TIRASPOL

Martie 10, 2014

Asociația Răsăritul Românesc din Chișinău i-a acordat Diploma de excelență 2013 domnului Ion Iovcev, Directorul Liceului ”Lucian Blaga” din Tiraspol (Transnistria), pentru spiritul de rezistență în fața presiunilor și amenințărilor rusești și pentru transmiterea dragostei de limba română și neamul românesc copiilor din teritoriile naționale de la răsărit de Nistru.

Ion Iovcev

Ion Iovcev Vlad Cubreacov

Cu ocazia primirii Diplomei de excelență 2013, domnul Ion Iovcev a avut un viu schimb de păreri cu președintele Asociației Răsăritul Românesc despre situația din regiunea transnistreană a Republicii Moldova aflate încă sub controlul efectiv al Federației Ruse. Interlocutorii au făcut și o trecere în revistă a ultimelor evoluții din Ucraina pe fundalul intervenției militare ruse în Crimeea. Domnul director Ion Iovcev a exprimat speranța și convingerea că actualele probleme grave pe care le întâmpină Liceul român ”Lucian Blaga” din municipiul Tiraspol vor putea fi depășite. Mulțumind pentru apreciere, domnul Ion Iovcev a ținut să precizeze: ”Dacă vom fi uniți și cu demnitate, vom avea viitor”.


RĂSPUNS AL SERVICIULUI DE INFORMAȚII ȘI SECURITATE DESPRE CAPETENIILE SEPARATISTE DIN TRANSNISTRIA (2002)

Septembrie 22, 2013

SIS1

SIS2

SIS3SIS4

SIS5

 


PROCURATURA S-A SPĂLAT PE MÂINI

Iunie 15, 2013

Procurorul adjunct interimar al municipiului Chișinău, Victor Plugaru, mi-a trimis, la 14 iunie 2013, următoarea scrisoare:

Procuratura ChisinauCu această scrisoare agramată și clară în confuzia ei, Procuratura încearcă să acopere 11 ani de incompetență și de angajament politic evident. A existat un dezinteres complet din partea procuraturii, care s-a eschivat să facă o anchetă profesionistă, rapidă, cu cercetarea serioasă a probelor și faptelor, cu acceptarea tuturor ofertelor de colaborare. Procuratura a mimat ancheta.

Este necesar să mă refer aici succint la câteva aspecte pe cât de problematice, pe atât de relevante ale cazului:

REFUZUL ÎNCADRĂRII CORECTE A DOSARULUI. Procuratura a declinat, în mod inexplicabil și suspect, demersurile mele oficiale și repetate de reîncadrare a cazului. Dosarul a fost intentat pe caz de omor. Procuratura a preferat să mă trateze ca pe un mort până în ultima zi a anchetei, când recunoaște totuși că încadrarea a fost aberantă. Dacă nu ar fi invocat de formă ”argumentația” din scrisoarea de mai sus, clasarea dosarului ar fi trebuit să se producă, potrivit acestei ”argumentații”, încă în primăvara anului 2007. Așa însă, procuratura descoperă abia acum că: a) nu am fost omorât și că b) răpirea nu s-a produs în scopul omorârii mele premeditate. Trebuie să fii mare specialist ca să constați aceste evidențe cunoscute încă acum 11 ani! Singurul lucru adevărat invocat acum de procuratură este că dosarul ar fi trebuit reîncadrat la Articolul 116. Privațiunea ilegală de libertate din Codul penal:  Privațiunea ilegală de libertate, se pedepsește cu privațiune de libertate până la un an. Aceeași acțiune, fie că a fost săvârșită într-un mod primejdios pentru viața sau sănătatea părții vătămate, fie că i-a provocat suferințe fizice, se pedepsește cu privațiune de libertate pe un termen de la unu la cinci ani. De ce nu a fost reîncadrat corect cazul? Există vreo cauză temeinică sau rezonabilă pentru refuzul acestei reîncadrări încă acum 11 ani sau pe toată durata lor? Desigur că nu! Aici avem un mare și drastic semn de întrebare.

DISPARIȚIA PROBELOR DIN DOSAR. Mai multe probe relevante, directe și indirecte, inclusiv materiale, au dispărut din dosar, în mod inexplicabil (înregistrări, haine etc.), fiind distruse. Procuratura se eschivează să vorbească despre DISTRUGEREA PROBATORIULUI din dosar. Subiectul distrugerii premeditate a probelor materiale a fost evitat și de instrumentele de presă prin care s-a încercat confecționarea unui probatoriu paralel, bazat exclusiv pe declarații ale unor detractori. Cum este posibil așa ceva? Cum să dispară probe materiale relevante din dosar? Și de ce trece procuratura cu vederea acest fapt esențial? O anchetă internă, de serviciu, în cadrul Procuraturii s-ar fi impus, conform legii, în cazul ieșit din comun al distrugerii premeditate a probelor materiale. Procuratura domnului Diacov nu suflă însă nicio vorbă în legătură cu acest subiect.

BLOCAREA PREZENȚEI CRIMINALIȘTILOR DE PESTE HOTARE. Autoritățile Republicii Moldova au respins oferta Secretarului General al Consiliului Europei, Walter Schwimmer, făcută la cererea mea expresă, privind delegarea la Chișinău a unui grup de experți criminaliști din 5 state europene, printre care și Germania. Cum trebuie interpretată împiedicarea premeditată de către autorități a prezenței criminaliștilor occidentali în cercetarea cazului? Sunt convins că prezența criminaliștilor străini la Chișinău ar fi asigurat nu doar o bună desfășurare a anchetei, ci și o bună finalizare a ei.

NEADMITEREA ANCHETEI ÎN STÂNGA NISTRULUI. Partea rusă și partea transnistreană au respins, în cadrul Comisiei Unificate de Control, cererea de desfășurare a investigațiilor în zona controlată efectiv de armata și serviciile secrete ruse (Transnistria), loc al detenției și eliberării mele. Eu am fost cel care am cerut desfășurarea investigațiilor dincolo de Nistru, așa cum permite în asemenea cazuri cadrul juridic existent. Nu există niciun argument rezonabil și plauzibil pentru care partea rusă și marionetele sale de la Tiraspol s-au opus oficial acestor investigații.

DETRACTORII (MARTORII FALȘI). Majoritatea celor care au pretins a fi martori în acest caz au fost simpli detractori, susceptibili de  relații cu structuri secrete sau de interes politic manifest. Pentru mine este evidentă componenta securistică a demersului lor detractor. M-am convins și că există o notă de plată achitată unora dintre aceștia. Niciuna dintre versiunile strecurate și instrumentate mediatic de pretinșii martori, având o enormă pondere manipulatoare, nu au putut fi susținute coerent și demonstrate. Iată personajele care au pretins că ar fi stăpânit adevărul:

 1. Ilie Ilașcu. Nu este necesar să spun cine este Ilie Ilașcu, să arăt care este tipul său de relație cu diverse servicii secrete. El a lansat public două versiuni contradictorii:

a) detenția în ”mănăstirile din România”, încercând să atragă o umbră asupra României sau, cel puțin, asupra Bisericii Ortodoxe Române,

b) în casa cuiva de la Durlești (s-a pretins a fi fost casa familiei Cucuietu). Ilașcu a refuzat să se prezinte în fața anchetei pentru depunerea de mărturii;

2. Dumitru Diacov. A pretins public faptul că ar fi cunoscut locul detenției mele, iar în fața anchetei nu și-a putut susține afirmațiile mincinoase. Nu mă apuc să demonstrez sau să dezmint conexiunea dintre ”martorul” Dumitru Diacov și fratele său, procurorul Ion Diacov din fruntea Procuraturii municipiului Chișinău care îmi trimite această scrisoare în batjocură, dar nici apartenența sau neapartenența lui Dumitru Diacov la serviciile de securitate sovietice, lucrurile fiind cunoscute în această privință;

3. Ion Neagu. Acesta este un vechi ștab comunist sovietic, absolvent al Școlii Superioare a PCUS din Rostov pe Don, fost secretar al comitetului raional Cantemir al PCUS (pe frontiera sovieto-română), infiltrat și promovat din spate în structurile Mișcării de Eliberare Națională. A pretins că locul detenției mele ar fi fost o locuință din Chișinău (apartamentul Valentinei Șerpu). Am dovada că a acționat la comandă, în conexiune directă cu oameni din serviciile secrete (acum scoși din sistem). Depozițiile acestui individ nu s-au confirmat și s-au dovedit a fi calomnioase în cadrul anchetei (testul poligraf sau detectorul de minciuni). Depozițiile lui au fost făcute în toamna anului 2006, cu șase luni înaintea limitei pentru sistarea anchetei conform încadrării aberante a dosarului (primăvara anului 2007). Declarațiile calomnioase și contradictorii ale acestuia au fost coordonate nemijlocit cu oameni din serviciile secrete conectați pe zona răsăriteană și au avut menirea de a deturna atenția anchetei și a opiniei publice de la versiunea reală a răpirii. Neagu și-a dat seama la un moment dat că eu aș putea demonstra conexiunile lui cu ofițeri din SIS și cu ofițeri din alte servicii care lucrează pentru ruși. Din momentul în care a înțeles acest lucru nu a mai făcut niciun fel de declarații vizavi de persoana mea. O precizare importantă: Neagu a fost plătit de către securitate cu bani grei pentru ceea ce a făcut;

4. Eugenia Ostapciuc. O cucoană agramată plasată de Voronin în fruntea Parlamentului RM. A pretins că ar fi cunoscut locul detenției mele, dar a refuzat să se prezinte benevol în fața anchetei, iar Procuratura a respins demersul meu de a o cita pentru depunerea de mărturii;

5. Valeriu Pasat. Căpetenie securistă și om de încredere al Moscovei. A făcut public aluzii veninoase, pretinzând că ar stăpâni adevărul, fără a accepta să depună mărturii în anchetă.

6. Sergiu Burcă. Fost ofițer în armata a 14-a din Transnistria, specialist în PR în serviciul unui partid politic concurent (PLDM). A acționat la comandă, în conexiune cu Ion Neagu, prezentând depoziții calomnioase și contradictorii. Depozițiile sale nu s-au confirmat în cadrul anchetei. Atât el, cât și Neagu, au fost, în opinia mea, implicați în cazul răpirii mele și, probabil, au acționat împreună cu alți oamenii ai serviciilor secrete din PPCD conectați pe zona răsăriteană. Declarațiile acestuia de asemenea au fost coordonate nemijlocit cu oameni din serviciile secrete conectați pe zona răsăriteană și au avut menirea de a deturna atenția anchetei și a opiniei publice de la versiunea reală a răpirii;

7. Ion Gonța, fost jurnalist din tabăra filorusă. A pretins că ar fi cunoscut locul detenției mele (un beci într-un sat din centrul RM), însă nu și-a putut susține nicicum afirmațiile. A fost unchiul prezentatoarei tv Angela Gonța și a fost găsit spânzurat în incinta misiunii diplomatice a RM la Paris, unde era atașat de presă;

8. Vladimir Antiufeev (Șevțov), șeful KGB de la Tiraspol, cetățean rus și ofițer înalt al servciilor secrete ruse parașutat în Republica Moldova. Acest bandit mi-a consacrat mai multe declarații publice și chiar o conferință de presă, pretinzând că nici el, nici serviciul secret al separatiștilor (KGB/MGB) nu ar fi avut nici o tangență cu cazul. În 1991, Șevțov-Antiufeev a fost anunțat în urmărire internaţională de către autorităţile Letoniei pentru crime împotriva statului. Serviciul secret din Transnistria și miliția transnistreană au fost implicate în răpirea și deținerea ilegală a mai multor cetățeni ai Republicii Moldova.

EXPLOATAREA POLITICO-MEDIATICĂ. Nu au scăpat din atenție antepronunțările procurorului de mucava Valeriu Zubco (plecat din funcție după omorul de la vânătoarea din Pădurea Domnească, a cărui funcție s-a spus că fusese plătită cu 2 milioane de euro), fiind exploatate mediatic în mod repetat prin crearea așteptării de senzațional, așteptări care nu s-au confirmat în cadrul anchetei.

PROCURORII DE PRESĂ. LINȘAJUL MEDIATIC. Procurorii de presă sunt simpli simbriași care au executat comenzi mediatice cu țintă precisă, persoane care vântură vorbe în loc să cântărească fapte. Încălcând norme elementare ale deontologiei profesionale, aceștia și-au bazat materialele pe insinuare sau calomnii, preluând într-o manieră complice versiunea lansată de către Neagu și Burcă, sub bagheta oamenilor rușilor dintr-un anume serviciu secret, despre o așa-zisă ”înscenare” a sechestrării.  ”Înscenarea” s-a produs doar în presă, într-o anumită parte a instrumentelor de presă, care, finanțate atunci din aceeași sursă, primiseră comandamente clare cu jumătate de an înaintea punerii în aplicare a ticăloasei stratageme de linșare mediatică a subsemnatului. Niciodată procurorii de presă nu au pus la îndoială viciile grave și evidente admise deliberat de către anchetă, nici distrugerea premeditată a probelor materiale, prezumând  în mod vădit interesat că procurorii și-ar fi făcut datoria exemplar și complet, nefiind un instrument în mâna puterii politice. Publicațiile la care mă refer sunt, întâi de toate, iubitoarea de Pasat ”Timpul” și iubitoarea de Filat ”Jurnal de Chișinău”, cu conexiunile lor politico-securistice bine cunoscute de cei în temă. Peste o habă de vreme se va vedea că acestea nu sunt publicații independente, cum se pretind, ci simple și banale instrumente mediatice, executoare de comenzi.

Pentru corectitudine precizez:

Sechestrarea mea s-a produs la Chișinău.

Locul detenției a fost în stânga Nistrului, cel mai probabil la periferia municipiului Tiraspol. Mai mulți ofițeri din cadrul MAI au confirmat acest fapt, dar la un moment dat aceștia, absolut nejustificat și suspect, au fost îndepărtați din anchetă.

Eliberarea mea s-a produs în stânga Nistrului, de ziua de naștere a fostului președinte Voronin (25 mai 2002).

Servicii secrete din afara spațiului controlat formal de autoritățile centrale ale Republicii Moldova au fost implicate în sechestrare. Acestea au avut complici la Chișinău, posibil chiar dintre unii care au compărut ulterior ca detractori (din interiorul PPCD sau din afara lui), acționând la indicația acelorași servicii secrete. În dosar au existat probe relevante, obținute pe canale speciale, privind intenții explicite ale unor cercuri religioase controlate de servicii secrete de peste hotare, în relație cu regimul banditesc de la Tiraspol, de a înlătura o persoană din conducerea partidului din care făceam parte.

Admit că și puterea politică de la Chișinău a putut avea tangență cu acest caz, de vreme ce a demonstrat ulterior un dezinteres total pentru ca ancheta să fie una completă, rapidă și profesionistă, încadrată corect și cu participarea unor experți străini. Distrugerea premeditată a mai multor probe materiale din dosar este un element care conduce la o asemenea concluzie.

Admit și faptul că persoane din PPCD, chiar din conducerea formațiunii, au avut tangență cu acest caz. Mă refer aici la persoane infiltrate în PPCD și acționând în interesul serviciilor secrete. Timpul va arăta cine au fost aceste persoane infiltrate.

Republica Moldova însăși a fost și rămâne în continuare un stat ostatic al fostului serviciu secret sovietic (KGB) și al vlăstarelor răsărite din el. Totodată, cazurile de răpire din Basarabia a cetățenilor Republicii Moldova de către miliția și securitatea transnistreană (de multe ori în complicitate cu autoritățile legale de la Chișinău!) sunt multiple în ultimii 20 de ani și demonstrează că o implicare a transnistrenilor este pe deplin posibilă.

Interesul celor implicați în sechestrare, detenție, sabotarea anchetei și linșajul mediatic a fost de ordin politic, cu accente clare antiromânești.

Au fost unii care au încercat să obțină bani de pe urma acestui nefericit caz (iluzionându-se că ulciorul merge de multe ori la apă), alții au căutat să adune foloase politice sau de imagine.

România sau Biserica Ortodoxă Română nu au fost implicate în nici un fel în acest caz, chiar dacă s-a încercat fie atragerea lor, fie insinuarea calomnioasă că ar fi fost implicate. În acest caz au fost interesate și implicate forțe pe care le-am putea numi generic Antiromânia. Iar uneori Atiromânia este infiltrată până și la București, din păcate…

Din PPCD și din afara lui, aceste forțe și persoane se vor developa, mai devreme sau mai târziu, ca fiind în serviciul Moscovei încă din perioada ocupației sovietice. Lansarea versiunilor otrăvite despre acest caz s-a făcut la comandă, sub supravegherea și ghidarea pas cu pas de către oameni ai rușilor dintr-un anume serviciu secret, cu care multe elemente de la Chișinău au fost și, probabil, mai sunt în contact activ. Cazul are legătură cu planurile de demontare treptată și anihilare a mișcării românești de eliberare de controlul Moscovei, mișcare în care m-am angajat sincer și plenar încă din perioada ocupației sovietice și în care mi-am făcut datoria de român de la obraz. Am aflat în martie 2016 despre faptul că o versiune otrăvită, lansată ulterior de Neagu și Burcă, se conturează, ca răspuns la tentativele mele din toamna anului 2015 de internaționalizare a chestiunii românilor timoceni prin introducerea de inițiative oficiale în cadrul APCE, fapt calificat de inspiratorii și coordonatorii din umbră ai lui Neagu și Burcă drept ”gest grav de ostilitate” și ”prejudiciu imens adus relațiilor de prietenie româno-sârbe”.

Nu-i doresc nimănui să treacă prin ceea ce am trecut în anul 2002, în plină dictatură comunistă. Dacă, Doamne ferește!, mi s-ar mai întâmpla vreodată ceva grav, comparabil, în viață, sunt convins că ar fi mâna acelorași ticăloși aflați în solda rușilor, ahtiați de putere, bani, control al minților și sufletelor, fără nicio opreliște.

O concluzie care se impune între altele: avem acută nevoie de o reformă autentică și până la capăt a Procuraturii. Dacă Procuratura nu ar fi fost o unealtă a aceleiași rețele politice conectate în răsărit, instrumentul ”de aur” al tuturor regimurilor securistice de la noi, astăzi am fi avut un răspuns și numele celor care mi-au făcut acest rău cumplit ar fi fost cunoscute. Mă tem însă că va trebui să curgă încă multă apă pe Prut și pe Nistru până când o reformă a Procuraturii va fi posibilă cu adevărat. Însăși reforma autentică a Procuraturii ar însemna o lovitură de grație aplicată regimurilor locale obediente Moscovei mai pe față sau mai pe dos.

Chișinău, 15 iunie 2013

P.S.: Sunt convins că argumentele, mărturiile și dovezile din acest material nu vor fi citate de procurorii de presă dirijați din umbră de securiști și conectați în sfera puterii. Îmi pare corect ca punctul meu de vedere să fie citat măcar, dacă nu și analizat, de cei care au avut și au predilecție pentru caz sau de cei care sunt sincer preocupați de el. Doar cine le va cita cu bună-credință va demonstra că este străin conexiunilor securistice și nu execută comenzi ale unei puteri complice. Întrebarea este dacă ele vor fi citate sau nu de publicația Flux. Vor fi sau nu vor fi? – aceasta-i întrebarea. Cu toate că, acum, din perspectiva anului 2013, sunt convins că nu vor fi, pentru că pur și simplu nu au cum să fie citate.


Şevciuk, un „preşedinte” pentru aplicarea Acordului de la Meseberg

Ianuarie 1, 2012

„Noua faţă a separatismului”, „Smirnov II”, „Moscova a pierdut, Moscova a câştigat”, „Şevciuk identificat cu schimbarea”, „Un nou lider al republicii secesioniste”, „Câştigătorul alegerilor din Transnistria, agreat de Moscova”, au titrat ziarele şi agenţiile de presă despre rezultatele turului II al simulacrului de scrutin „prezidenţial” de la Tiraspol, din 25 decembrie.

Evgheni Şevciuk a fost dat învingător, succedându-l pe bătrânul bandit Igor Smirnov la cârma regimului separatist.

Înaintea „prezidenţialelor” şi imediat după, Evgheni Şevciuk a făcut un şir de declaraţii, promiţând şi susţinând, în linii mari, următoarele: Antiufeev, şeful MGB, va fi demis, regimul de călătorie al cetăţenilor din Transnistria va fi liberalizat, sistemul financiar al regiunii va fi stabilizat cu ajutorul Moscovei, Smirnov trebuie să decidă dacă mai rămâne sau nu în Transnistria, zvonurile cum că va ceda Transnistria Republicii Moldova sunt fantezii ale oponenţilor săi, Transnistria va intra într-o alianţă cu Rusia, care are asupra Transnistriei aceleaşi drepturi pe care le are România asupra Basarabiei.

Reacţia Chişinăului

Autorităţile Republicii Moldova au exprimat un punct de vedere vizavi de declaraţiile lui Şevciuk. Poziţia, formulată de vicepremierul Eugen Carpov, este pe cât de clară, pe atât de optimistă: „Am urmărit primele declaraţii ale lui Evgheni Şevciuk şi există multe elemente pragmatice, constructive, care creează o doză de optimism că începând din 2012 vom trece la un alt nivel de discuţii în cadrul negocierilor 5+2 , dar şi în dialogul bilateral pe care o să-l purtăm între Chişinău şi Tiraspol. Noi am manifestat toată deschiderea, suntem gata să ne întâlnim în orice loc, pentru ca să iniţiem discuţii la subiectul normalizării situaţiei din RM”.

Preşedintele Parlamentului şi şeful interimar al statului, Marian Lupu, a fost încă şi mai optimist, vorbind despre „alegerea” lui Şevciuk: „Este un politician de generaţie nouă, cu mentalitate, sunt mai mult ca sigur, mult mai flexibilă, mult mai europeană, în comparaţie cu Smirnov, şi lucrul acesta vine ca o latură pozitivă a procesului. Eu aş veni la această situaţie post electorală, să o numim aşa, din partea stângă a Nistrului, cu un optimism moderat, cu un optimism rezervat, haideţi să vedem care vor fi acţiunile propriu-zise”.

Reacţia Moscovei

Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a emis, la 27 decembrie, un comunicat de presă în care spune: „Aspiraţia candidatului [Şevciuk] de a promova schimbări în domeniul social şi economic, de a căuta, de această dată din postura de preşedinte, un compromis viabil în relaţiile cu Chişinăul va fi verificată în practică. În timpul apropiat urmează să fie constituite structurile executive şi să fie elaborat programul de acţiuni al guvernului în frunte cu primul ministru. Contăm în Federaţia Rusă contează pe continuarea contactelor tradiţionale strânse cu reprezentanţii Transnistriei, contacte îndreptate spre susţinerea dezvoltării ei şi spre menţinerea stabilităţii de pe Nistru”.

Să cunoaştem personajul

Câteva repere din biografia oficială a personajului ne vor ajuta să-l cunoaştem mai bine. Evgheni Vasilievici Şevciuk este un politician de etnie ucraineană, născut la 19 iunie 1968 în oraşul Râbniţa. A urmat studii universitare la Chişinău (Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului Agricol de Stat), Tiraspol (Facultatea de Drept a Universităţii „Taras Şevcenko”) şi Moscova (Facultatea de comerţ exterior a Academiei de Comerţ Internaţional a Federaţiei Ruse). Deţine titlul de doctor în economie, de profesie fiind avocat. A urmat şi studii postuniversitare la Moscova (Academia de Management a Ministerului Afacerilor Interne al Federaţiei Ruse) şi Kiev (Academia Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe a Ucrainei). Este necăsătorit.

Evgheni Şevciuk a fost angajat al „ministerului afacerilor interne” al regimului separatist de la Tiraspol, între anii 1992 şi 1998, al „departamentului pentru combaterea criminalităţii economice” al oraşului Râbniţa, iar între 1996 şi 1998 a fost şef al „departamentului miliţiei economice” din cadrul miliţiei municipiului Tiraspol. Timp de trei ani (1998-2000) a fost manager al sucursalei Râbniţa a companiei „Sheriff”, după care îl regăsim în funcţia de şef de departament al Băncii „Agroprombank” din Tiraspol.

În decembrie 2000 este „ales” deputat în „parlamentul” Transnistriei, fiind promovat în funcţiile de vicepreşedinte al „parlamentului” şi de preşedinte al „comisiei pentru politică economică, buget şi finanţe” şi al „comisiei pentru politică externă şi relaţii internaţionale”. În decembrie 2005 este „ales deputat” pentru a doua oară consecutiv şi devine preşedinte al „parlamentului” de la Tiraspol, numărul doi al regimului separatist şi mâna dreaptă a lui Igor Smirnov. Din iunie 2006 a condus, ca preşedinte, partidul „Obnovlenie” (Reînnoirea).

Începând cu anul 2004, a fost inclus de Uniunea Europeană pe lista „oficialilor” de la Tiraspol cărora li s-a interzis călătoria în spaţiul UE, fiind considerat, alături de Igor Smirnov, responsabil pentru împiedicarea procesului de soluţionare politică a diferendului moldo-rus din Transnistria. În februarie 2008, UE a considerat oportună eliminarea lui Şevciuk din această listă.

Evgheni Şevciuk este apropiat ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse. El s-a opus folosirii alfabetului latin de către cei peste 50 de mii de elevi români din raioanele din stânga Nistrului.

Profilul politic

Evgheni Şevciuk a pledat constant pentru neevacuarea trupelor ruse şi a arsenalelor ruseşti din partea de răsărit a Republicii Moldova. Este adeptul independenţei Transnistriei faţă de Republica Moldova. „Mai devreme sau mai târziu, Chişinăul va opta pentru unirea cu România. Terenul pentru acest fapt este deja pregătit. Şi, de aceea, consider că în această situaţie, Republica Moldovenească Transnistreană are dreptul deplin de a-şi hotărî singură soarta”, declara el în 2006, la Moscova, în cadrul unei conferinţe de presă. La auzul unor asemenea cuvinte, unul ca Stanislav Belkovski ar trebui să fie fericit.

Într-un interviu acordat publicaţiei ruse „Sobesednik”, Şevciuk a enunţat mai multe idei care îi conturează profilul politic. Să urmărim câteva dintre ele:

„Cât priveşte atributele statului, acestea sunt formate integral. În RMN există organe ale puterii de stat şi organe ale administraţiei. Există un sistem financiar propriu: banca centrală şi un sistem de bănci comerciale (am impresia că sunt şapte la număr). Între altele, aceste bănci funcţionează doar pe teritoriul Transnistriei. Avem şi valută naţională – rubla transnistreană”.

Falimentul economic al Transnistriei

„Din punct de vedere economic, RMN este falimentară. Acoperirea deficitului bugetar se face doar prin atragerea mijloacelor din surse externe: credite şi împrumuturi, întrucât republica nu este în stare să se autofinanţeze. Referitor la datoria externă care creşte în permanenţă… Pentru soluţionarea acestei chestiuni sunt necesare schimbări în interiorul RMN şi implementarea, împreună cu ţările garante (Rusia şi Ucraina), a unui program serios de ridicare a economiei RMN la un nivel de autofinanţare”.

„Rusia l-a susţinut constant pe Igor Smirnov. Şi la alegerile din anul 2006 un şir de reprezentanţi cu autoritate ai Federaţiei Ruse i-au acordat, de asemenea, susţinere. În Transnistria avem o atitudine foarte călduroasă faţă de Rusia, pentru că vedem că Federaţia Rusă ne subvenţionează efectiv în ceea ce priveşte gazele naturale, ne acordă ajutor umanitar, desfăşoară o operaţiune de menţinere a păcii. În anul 1992, trupele ruse au pus practic capăt vărsării de sânge… Pentru aceste motive, în RMN există o foarte mare încredere faţă de Rusia”.

Despre ieşirea Transnistriei din componenţa Republicii Moldova

La întrebarea: „Dumneavoastră aveţi o viziune proprie în legătură cu statutul RMN? Este vorba despre competenţe maxime în componenţa Moldovei?” Evgheni Şevciuk a răspuns clar: „Pentru a intra în componenţa Moldovei, trebuie să ştim cum vom putea ieşi mai târziu de acolo. Poziţia oficială exprimată de reprezentanţii Rusiei face trimitere la formula unei oarecare autonomii în componenţa Moldovei. Însă, pentru a aprecia dacă este sau nu acceptabilă pentru noi o asemenea soluţie, este necesar să analizăm evenimentele care au loc în Moldova. Iar acolo situaţia evoluează treptat către administrarea în fapt a Moldovei de către o altă ţară: România. Noi observăm o asemenea dinamică a integrării…”.

Şevciuk între istorie şi geopolitică

Să-i dăm personajului despre care scriem cuvântul în continuare. Un pasaj din interviul la care ne referim este relevant pentru modul de gândire al lui Şevciuk, de aceea ne permitem să cităm masiv:

„- Nu pot înţelege la ce îi serveşte conducerii Moldovei pierderea independenţei şi unirea cu România…

– Lozinca lor este aderarea la Uniunea Europeană. Aceasta explică totul. Şi dacă Basarabia a fost în componenţa României o parte apreciabilă din istoria sa, Transnistria nu. Pe noi ne îngrijorează, bunăoară, faptul că primarul Chişinăului ia un urcior cu pământ local şi i-l duce preşedintelui României… Acest fapt denotă anumite preferinţe politice. Transnistria asemenea preferinţe nu are. De aceea, chestiunea unor asemenea perspective constituie pentru noi o problemă serioasă. O a doua problemă este: ce-i poate aduce Transnistriei unirea cu Moldova? Noi nu avem un cine ştie ce nivel de viaţă, dar şi în Moldova acesta este departe de a fi unul perfect. Până în prezent guvernul Moldovei nu a făcut dovada unor salturi pozitive în organizarea vieţii interne a ţării. Ea ne poate însă demonstra un exemplu concret al viitorului nostru posibil, exemplul autonomiei găgăuze (Găgăuzia a fost la începutul anilor 90 o republică nerecunoscută, care îşi revendica independenţa, dar care a intrat ulterior în componenţa Moldovei în schimbul promisiunilor de a i se acorda o largă autonomie – nota corespondentului). În acest caz există o mulţime de răspunsuri la întrebarea de ce nu se poate să ne unim cu Moldova. Ce se aşteaptă din partea noastră? Să ne unim mecanic, pentru că trebuie îndeplinite deciziile OSCE bazate pe Actul final din 1975? De ce însă aceste decizii nu au fost îndeplinite în cazul Iugoslaviei? Şi de ce ar trebui să ne unim anume cu Moldova? Şi de ce să nu ne unim cu Ucraina, de ce nu cu Rusia? Aceste ţări au asupra noastră nu mai puţine drepturi decât România asupra Basarabiei. Mai la urma urmei, noi avem o istorie comună cu Rusia timp de 200 de ani…

Transnistria se vrea un Taiwan

– Dar nu veţi putea nega faptul că timp de 20 de ani nimeni nu şi-a confirmat dorinţa de a recunoaşte Transnistria. Nici măcar Federaţia Rusă…

– Tocmai de aceea trebuie adoptate decizii politice în măsură să-i permită Transnistriei să le asigure oamenilor un nivel de viaţă acceptabil. În opinia mea, acum trebuie găsită o soluţie de compromis, care să asigure funcţionarea economiei Transnistriei. Consider ca fiind optimă elaborarea unei soluţii politice care ar defini statutul amânat al RMN, dar prin care statele implicate în procesul de negocieri ar asigura funcţionarea economiei transnistrene şi crearea unui sistem de stabilitate pe termen lung. Sunt convins că asemenea chestiuni complicate trebuie tratate din punctul de vedere al omului concret, al unui muncitor de rând care locuieşte în Transnistria. De aceea, trebuie să ne ocupăm mai întâi de rezolvarea problemelor economice din regiune, să demonstrăm că ţările participante la procesul de negocieri sunt pregătite să susţină dezvoltarea economică şi creşterea nivelului de trai în RMN. Să ajungem la o protecţie socială mai mare a locuitorilor Transnistriei, astfel încât veniturile lor să le permită cel puţin să se deplaseze liber la Odesa, la Chişinău, să-şi trimită copiii la studii, să se poată trata în instituţiile medicale etc. Şi abia după aceasta să abordăm cu prudenţă soluţionarea chestiunilor politice. Consider că am putea lua un time-aut de cinci ani. Iar pe urmă vom mai vedea… În acest sens avem un bun exemplu: Taiwanul”.

Despre unirea cu Moldova nici nu poate fi vorba

Totodată, la 7 septembrie 2011, în preziua demarării „campaniei prezidenţiale”, Şevciuk a declarat pentru agenţia rusă de ştiri „Regnum” următoarele: „Suveranitatea de stat a RMN este sfântă şi inalienabilă, nefăcând obiectul vreunor discuţii sau al vreunui târg. Noi, transnistrenii, am creat un stat independent care, mai devreme sau mai târziu, va fi recunoscut de întreaga comunitate internaţională. Despre nici un fel de unire cu Moldova şi în nici o formulă, fie şi nominală, astăzi nici nu poate fi vorba”.

În „campanie”, Şevciuk şi-a formulat o singură teză în materie de politică externă: „Pe planul politicii externe – consolidarea independenţei Transnistriei şi intrarea în alianţă cu Rusia”.

Temerile lui Antiufeev

Încă o declaraţie trebuie adusă în atenţie. Cea făcută pe ultima sută de metri a „campaniei prezidenţiale” de la Tiraspol de către „ministrul Securităţii Statului”, Vladimir Şevţov-Antiufeev. Şeful MGB a susţinut că Şefciuk ar fi dorit la putere de mai multe capitale occidentale pentru a lichida „statalitatea” Transnistriei. Iată declaraţia lui Antiufeev: „Din 2009, de când a părăsit funcţia de spicher al „parlamentului”, Şevciuk a devenit obiectul interesului mai multor state din Uniunea Europeană. Dispunem, de asemenea, de informaţii că Traian Băsescu şi-a exprimat părerea precum că Şevciuk este într-adevăr un politician cu o poziţie proeuropeană şi că va face ca problema transnistreană să fie rezolvată în favoarea Moldovei. Eforturile SUA, ale Marii Britanii şi României sunt destul de clare, întrucât sunt orientate spre eliminarea Rusiei din Transnistria, şi anume spre eliminarea prezenţei sale militare. Acest lucru este necesar pentru instalarea în România a scutului antirachetă american”. După cum arătam mai sus, această declaraţie a lui Antiufeev l-a determinat pe Şevciuk să anunţe public că îl va demite pe securistul numărul unu de la Tiraspol, înlocuindu-l cu o altă persoană. Va trebui să urmărim evoluţiile în acest subiect.

În loc de concluzii

Evenimentul din 25 decembrie de la Tiraspol trebuie luat în seamă. El marchează încheierea unei perioade şi deschiderea alteia în istoria regiunii. Ne-am putea aştepta la o relativă relaxare a regimului secesionist din stânga Nistrului, drept concesie pe care Moscova o face conjunctural partenerilor săi occidentali, nicidecum Chişinăului. Cu toate acestea, Transnistria va rămâne un teritoriu controlat efectiv de Rusia. Sevciuk reprezintă o nouă faţă a aceluiaşi regim condus până mai ieri de Igor Smirnov. În locul unui separatism cu faţă dictatorială vom avea un separatism cu faţă umană, nimic mai mult. Abia cu Şevciuk în frunte, Transnistria devine un instrument eficient de presiune asupra Chişinăului în vederea aducerii întregii Republici Moldova pe orbita Kremlinului. Mai grav este că aceste presiuni dinspre răsărit vor fi conjugate cu altele exercitate dinspre Occident, mai cu seamă dinspre Germania, noul partener şi aliat strategic al Moscovei. Linia de gândire strategică a lui Şevciuk e clară şi cuprinde câteva puncte: 1. statutul special al Transnistriei în cadrul unei Republici Moldova federalizate, cu posibilitatea garantată a ieşirii din cadrul ei; 2. ieşirea Transnistriei din componenţa Republicii Moldova; 3. recunoaşterea independenţei Transnistriei de către comunitatea internaţională (întâi de toate, Rusia, Ucraina şi Germania); 4. intrarea Transnistriei într-o alianţă cu Rusia (şi, eventual, cu Ucraina). Nu este nici un secret că Acordul ruso-german de la Meseberg (un fel de recidivă light a Pactului Ribbentrop-Molotov), semnat în 2010 pe la spatele Republicii Moldova, cuprinde două ideii de bază cu referire la noi: o Republică Moldova federalizată şi un statut special pentru Transnistria, fără a menţiona retragerea trupelor ruse din regiune. În acest context, declaraţiile optimiste ale oficialilor de la Chişinău despre noul cap al regimului separatist sunt disproporţionate şi lipsite de prudenţă şi de realism geopolitic. Ba mai mult, ele sunt lipsite de responsabilitate pentru destinul Republicii Moldova. Dacă este sau nu aşa, o va demonstra timpul. Şi nu orice timp, ci timpul apropiat.


Politică şi geopolitică, fără Lupu şi Smirnov

Decembrie 23, 2011

Cine-ar fi zis şi cine-ar fi crezut că bătăliile prezidenţiale de la Chişinău şi Tiraspol sunt părţi ale aceluiaşi joc derulat în lumina reflectoarelor geopolitice? Dar e adevărat. Politica de la noi este politică doar în măsura în care este continuarea geopoliticii. Parafrazând cuvintele Ecleziastului, putem spune fără teama de a greşi în cazul Republicii Moldova: geopolitica geopoliticii şi toate sunt geopolitică!

Eternul prezidenţiabil Marian Lupu a pierdut, la Chişinău, orice speranţă de a mai deveni şef al statului. La Tiraspol, bătrânul bandit Igor Smirnov a fost eliminat din cursa pentru un nou mandat în impostura de „preşedinte” al regimului ilegal instalat şi susţinut de Moscova în estul ţării noastre. Situaţia este cât se poate de limpede, iar următoarea lună ne va oferi surprize.

Aceeaşi mărie cu altă pălărie

Lupta care se dă la Tiraspol între Anatoli Kaminski, favoritul Kremlinului, şi Evgheni Şevciuk, favoritul Kievului reintrat în siajul Rusiei, se va încheia cu înfrângerea unuia dintre cei doi, nu însă şi cu dezavantajarea intereselor geopolitice ale Moscovei în Moldova. Asistăm, cu certitudine, la o simplă schimbare de decor regizată şi controlată din Răsărit. Vorba românească nu se dezminte când este vorba de acţiunile Rusiei în Transnistria privind înlocuirea lui Smirnov cu o altă persoană: aceeaşi mărie cu altă pălărie. Mai mult, în creştetul regimului banditesc de la Tiraspol va fi pusă, la 25 decembrie, în urma unui simulacru democratic, o pălărie numai în aparenţă nouă. Atât Kaminski, cât şi Şevciuk au fost multă vreme acoliţi ai banditului Smirnov şi au servit cu sârg interesele Moscovei, subminând integritatea şi suveranitatea Republicii Moldova. Fie că va câştiga Şevciuk, fie că va câştiga Kaminski, noul cap al regimului secesionist va continua lucrarea începută de Smirnov. Moscova are nevoie la Tiraspol de un nou instrumentar politic, care să-i faciliteze înrădăcinarea în zonă, inclusiv prin crearea aparenţelor de deschidere faţă de Chişinău.

Moscova vrea federalizare şi trupe staţionate legal

Schimbarea de decor de la Tiraspol este interpretată, în mod firesc, într-un context mai larg şi este pusă în directă legătură cu frământările politice de la Chişinău pentru alegerea şefului statului.

Aşa cum are nevoie de personaje noi la Tiraspol, Moscova are nevoie şi la Chişinău de personaje noi, care să agreeze planurile ruseşti de readucere a Republicii Moldova pe orbita Kremlinului. Aici trebuie luată în calcul, întâi de toate, dorinţa Moscovei de legalizare a prezenţei sale militare în ţara noastră şi de atingere, inclusiv cu sprijin german, a obiectivului de federalizare a Republicii Moldova. O Republică Moldova federalizată, cu trupe ruse staţionate legal pe teritoriul său, reintegrată şi „pacificată” sub garanţii ruso-ucrainene reprezintă un obiectiv strategic urmărit de Moscova pentru consolidarea şi permanentizarea prezenţei sale în regiune. Un asemenea obiectiv este de neatins fără un preşedinte cooperant, mai bine zis, docil şi obedient intereselor ruseşti la Chişinău. Aşa cum „prezidenţialele” de la Tiraspol nu au nimic în comun cu un exerciţiu democratic autentic şi neviciat sub nici un aspect, tot aşa nici prezidenţialele de la Chişinău nu sunt decât rezultatul unor aranjamente de culise, cu sfori trase abil din exteriorul ţării.

Tot Plahotniucul cu Lupul lui

Unii au făcut o adevărată tragedie din nealegerea lui Marian Lupu în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova. S-a ajuns până într-acolo încât Lupu a fost prezentat mai ca exponent fatal al intereselor occidentale (în subsidiar şi româneşti) la Chişinău, iar eşecul său ca „prezidenţiabil” ni s-a înfăţişat ca având dimensiunile unei catastrofe nu doar naţionale, ci şi planetare. În opinia noastră o asemenea abordare este eronată şi falsă. Chiar dacă Moscova are motivele sale să nu agreeze candidatura lui Marian Lupu în vârful piramidei politice de la Chişinău, faptul în sine nu-l transformă pe Lupu într-un personaj ataşat intereselor legitime ale Occidentului (cu atât mai mult celor ale Bucureştiului) în Republica Moldova. Lupu nu este omul Moscovei, după cum nu este omul Uniunii Europene. El este omul nimănui în politica regională. Singura instanţă morală căreia i se supune este cunoscută şi numele ei este Vladimir Plahotniuc. La rândul său, Plahotniuc nu este nici exponentul intereselor ruseşti şi nici al celor occidentale, făcând propriul joc pentru bani şi putere.

Ex-comunistul şi antirevizionistul Lupu

Cei care au luat în tragic nealegerea lui Lupu ca preşedinte s-ar putea să ne contrazică. Degeaba însă! De ce? Pentru că Marian Lupu, care a profitat din plin de pe urma mai multor regimuri, rămâne acelaşi luptător împotriva „revizionismului” românesc, acelaşi vorbitor de „limbă moldovenească” politică şi de limbă română ştiinţifică, acelaşi transfug din tabăra comuniştilor, acelaşi nestatornic, ambiguu şi inconsecvent cu care s-a obişnuit mai toată lumea. Tipologic, Lupu nu s-a înscris niciodată şi nici nu se va putea vreodată înscrie în tiparul omului politic prooccidental, ataşat sincer şi irevocabil idealului, devenit deja discutabil, de integrare europeană şi euroatlantică. Pe de altă parte, Lupu nu se înscrie nici în tiparul clasic al promoscovitului fără rest. Moscova nu crede lacrimilor, precum se ştie. Şi nici nu iartă. Referindu-ne la cazul Lupu, Rusia nu-i poate ierta acestuia cazul Baghirov şi trimiterile ultratransparente la implicaţiile ruseşti în „revoluţia” violentă de la 7 aprilie 2009. Anume pentru aceste motive, atât Moscova, cât şi Bruxellesul (dar şi Bucureştiul şi Washingtonul) i-au întors delicat spatele şi l-au trecut, pe cât s-a putut, cu vederea. În raport cu Estul şi cu Vestul, el nu a fost nici rece, nici fierbinte, rămânând un „căldicel” ridicol în manierismul şi cochetăria lui deşănţate. Pe scurt, Lupu nu este şi nici nu putea fi nici omul de bază al ruşilor, nici al occidentalilor. De aceea a şi pierdut.

Toate acestea nu înseamnă deloc, într-o ţară supusă, din păcate, unui profund determinism geopolitic, că eforturile Occidentului sau cele ale Moscovei pentru instalarea în fruntea ţării a unei persoane de nădejde ar înceta aici. Ba dimpotrivă. Aceste eforturi vor creşte în intensitate pe măsură ce ne vom apropia de data următorului scrutin prezidenţial din Parlament.

Nu e mult până departe

Lucrurile se vor limpezi definitiv după ce toate noile piese vor fi aliniate pe tabla geopoliticii interne moldoveneşti. Adică, după ce, pe de o parte, va fi „ales” la Tiraspol fie Kaminski, fie Şevciuk (şi nu a mai rămas mult până atunci), iar, pe de altă parte, partidele parlamentare fie vor ajunge la o înţelegere asupra unei candidaturi eligibile în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova (nu mai târziu de ianuarie 2012), fie, neputându-se alege şeful statului, vor fi declanşate alegeri parlamentare anticipate din care să rezulte o reconfigurare a scenei politice şi deschiderea posibilităţii ca o majoritate prezidenţială să emane un nou preşedinte al republicii. Abia atunci şi Moscova, şi Occidentul îşi vor preciza poziţiile şi politicile în raport cu ţara noastră.

Republica Moldova, condominion ruso-german?

Să fim realişti. Faptul că cei doi pioni, Lupu şi Smirnov, au fost eliminaţi din joc înseamnă doar că marii jucători geopolitici au consimţit la curăţarea terenului şi că pregătesc de o nouă competiţie pe solul patriei noastre. Va câştiga Moscova în această competiţie? Va câştiga Occidentul? Sau poate ruşii şi occidentalii au căzut deja de acord asupra unui deznodământ fără învingători şi învinşi, pregătindu-i Republicii Moldova statutul de condominion ruso-occidental? Oricare dintre aceste trei variante ar fi în detrimentul nostru. Veţi întreba iarăşi: de ce? Pentru că nu ne dorim o altfel de Republică Moldova, împinsă ca un vagon de cale ferată când în stânga, când în dreapta, dar nici o Republică Moldova ca protectorat guvernat din exterior. Marea problemă a ţării noastre, ca şi marele ei obiectiv strategic şi de durată, rămâne şi de acum încolo suveranitatea ei reală şi completă, exercitată uniform şi drept pe întreg teritoriul naţional, inclusiv în Transnistria.

Geopolitica geopoliticii

Că la Tiraspol înlocuirea lui Smirnov cu un alt favorit, mai puţin pătat şi mai fidel, a fost decisă de Moscova nu încape îndoială. Că la Chişinău Lupu trebuia înlocuit cu o candidatură de compromis între forţele politice parlamentare ţine de ordinul evidenţelor. Privite însă lucrurile din perspectiva geopoliticii regionale, important este ca acest compromis politic intern să nu fie şi unul compromiţător, adică făcut în favoarea unuia dintre jucătorii externi, de natură să răstoarne sau să arunce în aer întreaga ţară, compromiţându-i înseşi rosturile de a fi. Jocul devine pe cât de palpitant, pe atât de riscant şi periculos. Oricum, fiind mai clară fără Lupu şi fără Smirnov, această bătălie pentru Republica Moldova va fi dată până la capăt, confirmând o dată în plus parafraza de mai sus: geopolitica geopoliticii şi toate sunt geopolitică!


Vocea unui securist la Tiraspol

Septembrie 22, 2011

Colonelul Ivan Mahu, fost ofiţer KGB şi al Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) al Republicii Moldova, şi-a dus onoarea în cuibul separatismului, la Tiraspol, unde, la 8 septembrie, în preziua celei de a 20-a aniversări de la înfiinţarea serviciului secret moldovean, a publicat, pe pagina electronică „RIA Dnestr” (Reghionalnoie Informaţionnoie Aghenstvo Dnestr), o scrisoare deschisă cu genericul „Actualii conducători ai SIS sunt trădători de Patrie”. Patriot precum se pretinde, colonelul Mahu nici că putea găsi un loc mai potrivit unde să-şi publice scrisoarea decât în una dintre oficinele regimului banditesc de peste Nistru.

Întrucât sunt mai mult decât rarisime cazurile în care din cotloanele de altădată ale KGB şi ale SIS-ului de astăzi răzbate câte o voce răzleaţă, nu am considerat lipsită de importanţă „patriotică” scrisoarea publicată cu generozitate de separatiştii teleghidaţi şi protejaţi de Moscova.

Plină de aprecieri subiective, insinuări şi invective prezentate pe un ton grav, alarmist chiar, scrisoarea fostului ofiţer KGB şi SIS consună perfect cu propaganda regimului marionetă implantat de Moscova în partea de răsărit a Republicii Moldova. Dincolo de falsurile şi elucubraţiile pe care le cuprinde şi de apologia pe care o face KGB-ului sovietic, textul cu pricina se doreşte a fi un semnal de alarmă împotriva „românizării” populaţiei Republicii Moldova. Destul de încâlcită şi contradictorie, această scriitură emană aburii toxici ai celei mai crase uri etnice. În plus, Ivan Mahu atribuie obţinerea independenţei de stat a Republicii Moldova „naţionaliştilor”. Naţionaliştilor români, evident! Naţionaliştii români care au vina de a fi provocat valuri-valuri de „plecări” (puţin rămânea să fi spus „deportări” sau „persecuţii”, căci, pe parcurs, spune: „represiune”) ale kaghebiştilor sovietici din structura chemată să vegheze asupra securităţii noului nostru stat. Naţionaliştii care au încercat să ne „îndepărteze de CSI”, patria comună a domnului Mahu şi a prietenilor săi de la Tiraspol!

Să vedem însă care sunt „ideile-forţă” ale semnatarului. Dat fiind că spaţiul rezervat acestui material nu ne permite să reproducem integral scrisoarea despre care vorbim, o vom reda în mare parte, omiţând pasajele care ni s-au părut irelevante. Nu vom comenta sau polemiza nici pe marginea subiectului „revoluţiei din 7 aprilie 2009”, căci aceasta, ca şi „revoluţia română din 1989”, tot cu voie de la mai multe împărăţii a fost, iar marea împărăţie din răsărit, atât de dragă lui Ivan Mahu, a avut partea ei de implicare. Şi în „revoluţie”, şi în guvernarea federalizatoare sub baghetă ruso-germano-etc., etc. Atâta lucru trebuia să priceapă un „patriot” şi un „profesionist” ca Ivan Mahu.

Iată, aşadar, ce scrie colonelul Ivan Mahu în oficina separatiştilor ruşi de la Tiraspol:

„Serviciile secrete actuale din R. Moldova nu au apărut pe loc pustiu. Majoritatea absolută a ofiţerilor, care  au muncit în anii 1980 în KGB din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, au lucrat cinstit şi cu demnitate. Recrutarea cadrelor s-a făcut la cel mai înalt nivel. Mulţi din foştii ofiţeri ai Moldovei – sute şi mii – trăiesc şi astăzi în Republica Moldova. Nimeni nu poate să spună că ei au abuzat de poziţia lor, că au reprimat pe cineva. (Aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – nota noastră.) Astăzi, deasupra noastră atârnă greşelile lui Beria, dar ce facem noi aici, generaţia care a început să lucreze în anii 1980?

În anul 1989, chiar înainte de obţinerea independenţei şi de crearea noii structuri, au început schimbări rapide. Din rândurile organelor, a plecat primul val de specialişti de înaltă clasă. Ei au fost primii care au prevăzut că în Moldova vor ajunge la putere naţionaliştii. Din conducerea KGB din Moldova, s-au transferat la Moscova peste 20 de oameni, la Kiev au plecat aproximativ 25. Unii din cei plecaţi din KGB Moldova au ajuns generali în serviciile secrete – atât de bine erau pregătiţi.

La 9 septembrie 1991, KGB a fost transformat în Ministerul Securităţii Naţionale. În curând, premierul unionist Mircea Druc l-a desemnat pe funcţia de ministru pe Fiodor Botnari (Tudor Botnaru – nota red.). Druc ştia perfect pe cine desemnează. Ei se cunoşteau de multă vreme, încă din vremea dosarului Ghimpu-Şoltoianu. Druc a încercat să infiltreze ideile naţionalismului şi ale românismului în Ministerul Securităţii Naţionale. Acesta era şi principalul lui obiectiv: să pregătească serviciile secrete să-şi respingă propriul obiectiv principal, misiunea de bază: apărarea statului. Să facă în aşa fel încât serviciile secrete să nu poată să se opună românizării ţării. Dar în acea perioadă, colectivul nostru încă rămăsese un monolit puternic şi, în general, speranţele lui Druc nu s-au bucurat de succes în totalitate.

Lozinca lui Druc „Cemodan-vokzal-Rossia!” („Geamantanul-gara-Rusia!”) a jucat un rol important şi în ceea ce priveşte componenţa Ministerului Naţional al Securităţii. Prin formarea noului serviciu secret, s-a declanşat al doilea val de plecări. Agenţii au început să plece spre armata naţională, în servicii speciale paralele, în societăţi de securitate pentru bănci şi alte firme particulare. Dar nici unul dintre ei nu a devenit racket, nu au intrat în structuri criminale: educaţia şi pregătirea lor erau de cel mai înalt nivel.

Iată de unde aş sfătui eu generaţia actuală de ofiţeri să ia exemple. Mai ales că acolo a rămas coloana vertebrală a adevăraţilor patrioţi: Valeriu Daraban, Ivan Mezunski, Vasile Sârbu, Valeriu Andronic, Victor Leucă, Anatol Furtună, Nikolai Makarov şi alţii.

Aceştia au şi fost oamenii care au ţinut piept puternicului atac al serviciilor secrete din state străine, care au vrut să lovească Moldova după prăbuşirea Uniunii Sovietice. Aceşti oameni au format un zid contra tendinţelor revanşarde ale României”.

Frontul Popular era atunci sub presiune politică. În timpul lui Calmoi, a fost practic lichidată problema cu naţionaliştii din „gruparea lui Druc”, care penetraseră, pur şi simplu, organele. Însă şi după acest moment, în sistem au rămas oameni mereu nemulţumiţi de funcţiile lor, de apropierea de CSI şi aşa mai departe. În 2001, după preluarea puterii de către comunişti, în faţa Serviciului de Informaţii şi Securitate, au fost puse sarcini privind asigurarea securităţii Republicii Moldova, ca stat suveran şi independent. În sfârşit, am înţeles şi noi definitiv de ce ar trebui să ne ocupăm”.

„În timpul noului regim, noi, ofiţerii de contraspionaj, ne-am confruntat cu o considerabilă activizare a misiunilor din partea serviciilor secrete străine pe teritoriul Republicii Moldova, în scopul inducerii aşa-numitului scenariu al „revoluţiei de catifea”. În paralel, s-au agravat măsurile speciale care vizau subminarea statalităţii Republicii Moldova, activizarea unionismului. În ceea ce priveşte creşterea nivelului de pregătire a activităţii, pentru perfecţionarea cadrelor, categoric, un rol important l-a jucat generalul Ursu. El era comandantul care cunoştea mediul operaţional”.

„În toamna lui 2009, odată cu schimbarea puterii, în cadrul SIS a început o adevărată represiune. Toţi cei care lucraseră până în 2009 la identificarea şi subminarea activităţilor subversive ale serviciilor secrete din statele străine pe teritoriul Republicii Moldova au fost retrogradaţi din funcţii, trimişi să lucreze în alte structuri, însă nu pe profil. Erau acuzaţi de prostie, de lipsă de profesionalism, chiar dacă lucraseră zi şi noapte. Voi enumera aceşti oameni: Valeri Kruşilinski, Viaceslav Trubka, Serghei Dulghier, Ghennadi Negară, Adrian Prodan, Gheorghe Bâlea, Ruslan Ţurcan, Alexandr Esaulenko, Anatol Moraru, Oleg Samusi. Iar în locul lor au fost aduşi oameni loiali tendinţelor actuale din serviciile secrete”.

„În consecinţă, colectivul de profesionişti şi de patrioţi din instituţie a fost erodat în ultimii doi ani mai puternic decât la prăbuşirea KGB şi la formarea serviciilor secrete naţionale, din anii cumplitei fervori naţionaliste.

Apare întrebarea: poate că unii au săvârşit crime contra ţării lor, contra poporului? Nici vorbă, ei au fost alungaţi numai pentru că şi-au apărat statul!

Iată şi concluzia. În ultimii doi ani, românizarea ţării noastre s-a amplificat mai mult, decât în orice perioadă a independenţei Moldovei, iar rolul SIS în lupta de rezistenţă este mizerabil. În multe funcţii, lucrează oameni care au cetăţenia altor state. Ziua independenţei o sărbătorim cu drapele româneşti. Peste tot în ţară, găseşti inscripţii de genul „Moldova este România” şi „Basarabia – pământ românesc”.

Firmele româneşti au acces la mina de aur a comunicaţiilor speciale, la bazele de date ale cetăţenilor Republicii Moldova. Are loc o puternică prelucrare pro-românească a tineretului, atât în ţară, cât şi pe teritoriul României.

În multe ministere şi departamente lucrează consultanţi care sunt cetăţeni ai ţării vecine. Iar acest lucru este posibil numai pentru că acum, chiar în SIS, a fost anihilat contraspionajul. Însuşi Serviciul de Informaţii şi Securitate serveşte astăzi nu statul şi Constituţia, ci unor clanuri mafiote şi diverşilor lideri politici.

Cel mai probabil este faptul că unii foşti ofiţeri KGB, de genul lui Dediu, au obţinut trese de la principalul român al Republicii Moldova. Astăzi, ţara noastră şi tot poporul moldovenesc sunt agresate zilnic cu strigăte şi ţipete despre apartenenţa la „marea naţiune română”.

Cu toate că pe nimeni de dincolo de Prut nu interesează opinia poporului moldovenesc. Se pare că pe acest mal au ajuns la putere prea multe capete cu acelaşi suflet. Şi până când vom putea noi, ofiţerii, să privim în linişte această barbarie, această orgie?

După convingerea mea sinceră, comandanţii actuali ai SIS sunt trădătorii patriei noastre.

De aceea, în ziua în care se împlinesc 20 de ani de la înfiinţarea serviciului nostru, privind în trecut şi cu nelinişte uitându-mă spre viitor, eu fac apel la toţi ofiţerii care vor să servească fidel Patria lor (şi asemenea patrioţi şi oameni de onoare sunt majoritatea):

Nu cedaţi, nu renunţaţi! Gândiţi-vă: ale cui interese le apără acum şefii voştri şi până când poporul moldovenesc va mai tolera această agresiune asupra lui?

Vă îndemn să vă uniţi şi să vă daţi demisia din toate funcţiile din cadrul SIS! Şi atunci poate că, nu la jubileu, ne vom întâlni la următoarea aniversare cu mândrie faţă de serviciul nostru, pentru ţara noastră, cu convingerea că noi ne îndeplinim misiunea în faţa statului şi a poporului moldovenesc. La urma urmelor, dacă nu o facem, noi, atunci cine o va face?

Am onoarea!”.

Da! Onoarea fostului ofiţer KGB şi SIS, Ivan Mahu, nu putea fi întreagă decât exclamată din bârlogul separatismului transnistrean.

Chestiunea eficienţei şi „patriotismului” cadrelor SIS nu face, decât cu rare excepţii, după cum spuneam, obiectul dezbaterilor publice de la noi. Dar merită, pentru că subiectul este, într-o societate care nu a cunoscut lustraţia, de milioane. Secretul eliberării Republicii Moldova de balastul sovietic stă anume aici, în zona gradului de prezenţă şi implicare, de regulă nefastă, a armatei de lucrători ai „frontului invizibil” în viaţa noastră publică, iar alteori şi în cea privată.

Hipertendenţiosul excurs în istoria SIS, făcut de bătrânul colonel KGB, Ivan Mahu, suferă, observăm, de grave şi voite omisiuni. Nu ni se spune, bunăoară, nimic despre perioada în care SIS a fost condus de către falnicul director Valeriu Pasat, cel devotat trup şi suflet (sau suflet şi trup) colonelului Vladimir (Nicolai Vasilievici Cantarean), tot el mitropolit al „întregii Moldove”. Nici despre biroul Serviciului Federal de Informaţii al Rusiei (FSB) deschis pe lângă SIS la cererea şi cu participarea nemijlocită a conducătorului său, generalul FSB, Nikolai Patruşev, cel distins cu „Ordinul Ştefan cel Mare”, probabil, pentru meritul de a fi superiorul pe linie de serviciu al banditului Igor Smirnov. Nici despre separatism ca pericol real şi major pentru integritatea, suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova. Nici despre Centrul de spionaj „Balcani” (Balkanski Ţentr), mutat de la Sofia la Chişinău cu doi ani înaintea aderării Bulgariei la NATO.

Deformat iremediabil de trecutul său de kaghebist sovietic, colonelul Ivan Mahu se străduieşte să reducă toate riscurile şi ameninţările la adresa securităţii Republicii Moldova la dificila şi sensibila chestiune identitară a populaţiei majoritare şi să arate cu degetul într-o singură direcţie, spre Bucureşti, ca şi pe timpul sovietic, când secţia a V-a (numită şi 5Z) a KGB combătea adânc şi cu oareşice succes două „fenomene negative”: „fanatismul religios” şi „naţionalismul românesc”.

Reflexul de kaghebist determină şi recursul la fals. De exemplu, lozinca provocatoare „Cemodan, vokzal, Rossia”, lansată, se ştie, chiar de KGB în Ţările Baltice, Ucraina şi Republica Moldova în perioada avântului mişcărilor de emancipare de sub tutela Moscovei, ne este prezentată de drept „lozinca lui Druc”. Păi, cum altfel dacă „răul” trebuie să fie personificat. KGB-ul s-a hrănit întotdeauna cu denunţuri, autodenunţuri şi depoziţii, de regulă, false şi absurde. Şi ce fel de denunţ este acela dacă nu cuprinde nume concrete? „Duşmanul intern” trebuie identificat de fiecare dată cu precizie, altfel ce rost şi justificare mai poate avea efortul securistic susţinut al unor inadecvaţi la realităţile istorice în schimbare, inadecvaţi care nu au avut altă familie decât KGB-ul şi altă patrie decât URSS-ul.

Un lucru bun totuşi există în scrisoarea colonelului Ivan Mahu. Acesta ne dă o listă, nici pe departe completă, a „adevăraţilor patrioţi” din SIS, pe care, fără să vrea, ni-i prezintă ca pe „ultimii mohicani” ai KGB-ului sovietic. Poporul merită, bineînţeles, să-şi cunoască eroii. Pomelnicul colonelului Mahu e scurt, dar valoarea lui e mare. Chiar face să revenim la această listă albă a securiştilor „patrioţi”, care nu se amestecă – Doamne fereşte! – cu lista, neagră, evident, a securiştilor „trădători ai patriei noastre”, cum nu se amestecă lumina cu întunericul: Valeriu Daraban, Ivan Mezunski, Vasile Sârbu, Valeriu Andronic, Victor Leucă, Anatol Furtună, Nikolai Makarov şi alţii, cărora li se adaugă nume sonore de patrioţi ca Valeri Kruşilinski, Viaceslav Trubka, Serghei Dulghier, Ghennadi Negară, Adrian Prodan, Gheorghe Bâlea, Ruslan Ţurcan, Alexandr Esaulenko, Anatol Moraru, Oleg Samusi. O listă demnă de viitorul Panteon al Patriei! De aceea este de mirare că Ivan Mahu îndeamnă toată această lamură a Securităţii să-şi prezinte patriotic demisia.

Ce păcat că bătrânul colonel KGB nu dă şi alte liste, cum ar fi, la o adică, cele ale securiştilor din politica, diplomaţia, cultura, publicistica, biserica şi economia moldovenească! Uite aici să vedeţi dumneavoastră „coloană vertebrală” a „adevăraţilor patrioţi”! Păcat şi iar păcat. Poate că data viitoare, când se mai milostiveşte banditul Smirnov şi oferă spaţiu în fiţuicile şi portalurile lui propagandistice de la Tiraspol pentru oamenii din rezerva KGB-ului de la Chişinău.

Nu de alta, dar, până la o asemenea eventuală ocazie, lumea ar putea stărui în ideea şi impresia că numele adevărat al Patriei noastre scumpe este, în cel mai bun caz, Republica Securistă Moldova sau, în cel mai rău, dar totuşi posibil, caz, Republica fostului KGB.

Post-scriptum: „RIA Dnestr”, care a publicat scrisoarea lui Ivan Mahu, este o agenţie de ştiri înfiinţată la 13 iulie 2009 şi condusă de Roman Konopliov, fost conducător al Partidului Naţional Bolşevic din Rusia şi unul dintre principalii ideologi ai separatismului transnistrean. A făcut parte din mişcarea „Rossî” (Ruşii). Adept al unor idei şovine, ultraradicale, xenofobe şi extremiste,  Konopliov figurează, din aprilie 2006, în Lista oficială a extremiştilor din Federaţia Rusă, motiv pentru care s-a stabilit la Tiraspol, fiindu-i acordată „cetăţenia RMN”. A fost redactor al portalului „Pridnestrovie: Naţionalnaia politika” şi şef al secţiei politice a săptămânalului „Destrovski kurier” de la Tiraspol. A înfiinţat şi a condus o perioadă agenţia de ştiri „Lenta PMR”, după care a fost redactor-şef al ziarului „Russki Prorâv” din Transnistria. Se numără printre susţinătorii lui Igor Smirnov, pe care îl consideră „un Fidel Castro al Transnistriei”.


Recursul Patriarhiei Moscovei la etnolingvistică sau manipularea prin limbaj ca procedeu de menţinere a puterii canonice

Septembrie 6, 2011

Sub patriarhul Kiril, Patriarhia „multinaţională”, de fapt, supranaţională şi, astfel, imperială prin (auto)definiţie, a Moscovei şi a întregii Rusii promovează o nouă politică etnolingvistică.

Dragostea Moscovei pentru ucraineni

Primul element pe care l-au remarcat observatorii vieţii bisericeşti din Rusia este că versiunii ruseşti a paginii oficiale de internet a Patriarhiei din preajma Kremlinului i s-a adăugat, în premieră absolută, versiunea în limba ucraineană. Această noutate nu reprezintă, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, o concesie generoasă făcută credincioşilor şi clericilor ucraineni care nutresc tendinţe de emancipare canonică de tutela Moscovei. Dacă ar fi fost aşa, „multinaţionala” Biserică rusă ar fi acceptat şi versiuni ale site-ului său oficial în limbile bielorusă şi română. Despre limbile altor popoare din Federaţia Rusă convertite integral sau parţial la Ortodoxie nici nu are rost să vorbim, întrucât Patriarhia Moscovei promovează în raport cu ele, în cel mai rău caz, o politică lingvistică asimilaţionistă, iar în cel mai bun caz, una de aculturaţie, ca primă etapă a rusificării.

Înapoi la Rusia kieveană

Al doilea element ţine de conceptul „două limbi, un singur popor” lansat de patriarhul Kiril cu ocazia primei sale vizite la Kiev, la scurt timp după înscăunarea sa la Moscova. Acest concept presupune că ruşii şi ucrainenii, chiar dacă vorbesc două limbi diferite, dar intim şi puternic înrudite şi, în proporţie de 80 la sută, reciproc inteligibile, reprezintă o singură etnie, cu rădăcini comune în Rusia kieveană („Киевская Русь” în rusă şi „Київська Русь” în ucraineană).

Biserica Ruscă

Precum se ştie, manipularea prin limbaj precede manipularea socială. Şi dacă lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, imperiile se fac ele însele prin propriile lor cuvinte. La indicaţia patriarhului Kiril, titulatura „Biserica Ortodoxă Rusă” (Русская Православная Церковь) a încetat să mai fie tradusă în ucraineană ca şi mai înainte, corect, „Російська Православна Церква”, ci, într-un mod absolut ciudat, care sfidează regulile limbii ucrainene – „Руська Православна Церква”. Româneşte, ca să apelăm la un arhaism care îi desemna pe slavii răsăriteni, ar trebui să echivalăm această titulatură cu „Biserica Ortodoxă Ruscă”. Termenul „rusca/ruscă” a avut o largă circulaţie la românii intra şi extracarpatici, inclusiv în Basarabia, fiind fixat într-un şir întreg de toponime.

În ucraineana modernă şi literară, termenul „rus/rusă” sau „rusesc/rusească” se traduce invariabil şi exclusiv prin „російський/російська”. Mişcarea patriarhului a fost una subtilă, transformarea terminologică Російська/Руська vrând să arate că Patriarhia Moscovei nu este doar Biserica naţională a Federaţiei Ruse, ci şi, concomitent, a Ucrainei, ba chiar că ar fi a Ucrainei mai întâi şi abia apoi a Federaţiei Ruse, iar în subsidiar şi a Bielorusiei, adică a Rusiei Albe. Luate la un loc, Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia, dar şi Republica Moldova, ar alcătui, în viziunea patriarhului Kiril, Lumea Rusă, având un singur popor şi vorbind câteva limbi înrudite, printre acestea fiind şi „moldoveneasca”.

Cu gândul tot la teritorii

Conceptele de „Русь” (Rusia Mare, Rusia Mică şi Rusia Albă), „Русский мир” – „Lumea Rusă” (Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia şi Republica Moldova) sunt eufemisme pentru ceea ce Patriarhia Moscovei consideră a fi „teritoriu canonic rusesc”, ca şi pentru ceea ce, în partea europeană a fostei URSS, Kremlinul consideră a fi „vecinătatea apropiată”. Totodată, aceste concepte sunt manipulatorii. Manipularea porneşte de la cuvintele cu care operează manipulatorii, fie că sunt factori ecleziastici sau politici, fie că sunt de la Moscova, de la Kiev sau de la Tiraspol.

Limba „moldovenească” de la Moscova

După cum arătam, Patriarhia Moscovei, atât de aprig angajată într-o absurdă competiţie canonică cu Patriarhia Română în Republica Moldova, nu acceptă şi o versiune românească a site-ului său oficial. Este potrivit să ne întrebăm: de ce oare? Răspunsul este simplu şi stă la vedere. Patriarhia Moscovei, al cărei supus este, între alţii, ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca, dar şi premierul Vladimir Filat şi interimarul Marian Lupu, este adepta teoriei „limbii moldoveneşti”, distincte de limba română şi a „etniei moldoveneşti”, distincte de etnia română. În plus, tributară încă panslavismului răsăritean, ea acceptă cu dificultate, ba chiar cu multă silă, alfabetul latin. Cu toate acestea, în ultimii doi ani am putut observa publicarea pe site-ul Patriarhiei Ruse a câtorva ştiri în versiune românească, cu specificarea: „Материал на: молдавском”, adică, material în limba moldovenească. Dacă ar fi indicat că respectivele materiale sunt în limba română, Patriarhia Moscovei şi-ar fi desfiinţat teoria privind aşa-zisele diferenţe etnice şi lingvistice dintre locuitorii băştinaşi ai României şi Republicii Moldova.

Câteva cuvinte despre Statutele bisericeşti

Ceea ce-i scapă însă patriarhului Kiril al Moscovei, este că subdiviziunea sa canonică din Republica Moldova declară, pentru evidente motive de conjunctură, că foloseşte, în administraţie şi în cultul liturgic, LIMBA ROMÂNĂ.

Să nu se supere nimeni pentru sintagma „subdiviziune canonică”. Statutul Patriarhiei Moscovei o consfinţeşte în articolul său 2: „Bisericile Autonome şi Autoconduse, Exarhatele, circumscripţiile mitropolitane, eparhiile, instituţiile sinodale, protopopiatele, parohiile, mănăstirile, frăţiile, instituţiile de învăţământ teologic, misiunile, reprezentanţele şi aşezămintele care intră în Biserica Ortodoxă Rusă (numite în continuare „subdiviziuni canonice” (aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – nota noastră)) alcătuiesc canonic Patriarhia Moscovei”. Printre aceste „subdiviziuni canonice” este şi parohia „Sfântul Dumitru” din Chişinău al cărei foarte ataşat enoriaş este ambasadorul României la Chişinău Marius Lazurca, care dă un foarte prost şi molipsitor exemplu pentru protipendada de origine română de la noi. Acest soi de enoriaşi se simt confortabil în „subdiviziunea canonică” rusească, de vreme ce Patriarhia Moscovei se defineşte, în articolul 1 al Statutului său, astfel: „Biserica Ortodoxă Rusă este o Biserică multinaţională Autocefală Locală (…)”, ca, în articolul 3 al aceluiaşi Statut, să arate: „Jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse se întinde asupra persoanelor de credinţă ortodoxă care locuiesc pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse: în Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova, Azerbaidjan, Kazahstan, Kirghizia, Letonia, Lituania, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Estonia, precum şi asupra ortodocşilor din alte ţări care aderă la ea benevol”. Între altele fie spus, faptul că Republica Moldova este menţionată în Statutul Patriarhiei Moscovei ca „Moldova” pur şi simplu, şi nu cu denumirea ei oficială, demonstrează o dată în plus poftele expansioniste ale Bisericii Ruse asupra întregii Moldove istorice până la Carpaţi. Altminteri, hipercentralizata Patriarhie de lângă Kremlin ar fi indicat corect denumirea statului nostru, aşa cum o face în cazul tuturor celorlalte state trecute în lista sa „teritorial-canonică”.

Centralismul n-a murit, doar un pic a aţipit

Lectura articolelor din Statutul Patriarhiei Moscovei este cât se poate de utilă. Ea ne permite să înţelegem că „subdiviziunea canonică” condusă de mitropolitul Vladimir la Chişinău nu este decât o simplă „subdiviziune”, nicidecum o Biserică naţională locală. Să urmăm însă firul lecturii. Articolul 5 al respectivului Statut statuează: „Biserica Ortodoxă Rusă este înregistrată în calitate de persoană juridică în Federaţia Rusă ca organizaţie religioasă centralizată”. Asta-i bună de tot! După centralismul democratic proclamat de Lenin, iată că avem şi un „centralism religios” proclamat de patriarhul Kiril! Centralizarea este inclusiv lingvistică, nu doar administrativă. Oricât de „multinaţională” s-ar autodeclara pretenţios şi ipocrit, Patriarhia Moscovei nu tolerează în Sinodul său decât limba rusă.

Naţionalitatea şi limba română sub Patriarhia Moscovei

Cu tot centralismul religios impus de Moscova, după cum am arătat şi mai sus, „subdiviziunea canonică” de la Chişinău, recunoaşte oficial, cu jumătate de gură, ca să nu fie auzită în capitala Rusiei, că pe mica ei parcelă din „teritoriul canonic” al Bisericii Ortodoxe Ruse se vorbeşte limba română! Chiar aşa, limba română, fără nici un fel de ghilimele sau paranteze! Articolul 6 al „subdiviziunii canonice” ruseşti de la noi glăsuieşte: „În locaşurile sfinte ale Bisericii Ortodoxe din Moldova serviciile divine se oficiază în limba română. În unele parohii – în limbile slavonă, ucraineană, găgăuză sau bulgară, în dependenţă de naţionalitatea şi doleanţele credincioşilor din respectiva parohie”. Când recunoaşte, în răspăr cu centrul religios de la Moscova, că foloseşte limba română, „subdiviziunea canonică” recunoaşte că şi majoritatea covârşitoare a credincioşilor din parcela sa sunt de naţionalitate română. Logica juridică sănătoasă care transpare din articolul 6 al Statutului se sprijină pe legătura dintre limba de cult şi naţionalitatea credincioşilor, fie ei majoritari sau minoritari. Articolul 6 denunţă şi răstoarnă toată propaganda făţarnică a Patriarhiei Ruse care se străduieşte să-şi justifice jurisdicţia peste ortodocşii de naţionalitate şi de limba română din Republica Moldova prin nişte numai de ea ştiute „diferenţe” dintre „limba moldovenească” şi limba română, dintre „etnia moldovenească” şi etnia română. Este chiar de mare mirare că Patriarhia Moscovei nu a intervenit până acum şi nu a luat măsurile de rigoare, după cum îi stă în nărav, ca articolul 6 al Statutului „subdiviziunii canonice” din Republica Moldova să fie adus în conformitate cu doctrina Patriarhiei Ruse despre români şi moldoveni.

Că Moscova îi consideră pe credincioşii ortodocşi „de naţionalitate moldovenească” drept mezini de pripas ai Lumii Ruse, este clar. Ceea ce nu este limpede deloc, este de unde şi până unde s-au luat credincioşii „de naţionalitate română” şi limba română, în general, în cuprinsul necuprinsei Lumi al celor trei Rusii. Este însă de prisos să ne punem această retorică întrebare. Că doar n-o fi fost tocmit articolul 6 din statutul „subdiviziunii canonice” locale a Bisericii Ruse doar pentru ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca.

Toamna Patriarhului rus pentru număratul bobocilor români

Chestiunea etnolingvistică, împletită cu cea teritorial-canonică, este una de mare preocupare pentru patriarhul Kiril. Guvernul condus de Vladimir Filat, colegul de jurisdicţie şi de parohie al ambasadorului Lazurca, ca şi „subdiviziunea canonică” în frunte cu mitropolitul Vladimir ne-au anunţat că aşteaptă vizita patriarhului rus în Republica Moldova între 9 şi 12 octombrie. Pregătirile sunt în toi. Episcopul Marchel Mihăiescu de Bălţi şi Făleşti (Patriarhia Moscovei), împreună cu fostul ministru al Apărării al Republicii Moldova, Valeriu Pleşca, ca emisari ai mitropolitului Vladimir, au efectuat zilele acestea o vizită tocmai la Irkuţk, în Siberia Orientală, pentru a-l întâlni pe patriarhul Kiril, cu care să pună la punct detalii ale anunţatei vizite în Republica Moldova. Contrar unor ştiri apărute în presă, despre o posibilă contramandare a vizitei şi despre un presupus atac de cord suportat de către patriarhul Kiril, acesta este bine sănătos şi aproape permanent călător, în inspecţii, prin foarte centralizata sa patriarhie.

Jarul Patriarhului rus în capul Ţinutului Herţa

Preotul Mihail Jar

Preotul Mihail Jar

Ceea ce nu s-a ştiut până mai ieri, dar a transpirat deja din cercurile bisericeşti către presă, este că aceste pregătiri vizează „descălecarea patriarhală” nu doar în Republica Moldova, ci şi într-o altă zonă, tot în cuprinsul Moldovei istorice, mai exact în ţinutul Herţa din actuala regiune Cernăuţi incorporată Ucrainei. Este vorba de mănăstirea Bănceni condusă de preotul Mihail Jar, un cleric de origine română şi un înflăcărat adept al jurisdicţiei moscovite peste români. Raionul Herţa este un ţinut curat românesc, etnicii români constituind peste 95% din populaţie. Aceşti români, populând compact regiunea, sunt aproape sută la sută pe stil nou, o excepţie în tot cuprinsul Lumii Ruse. Mănăstirea de la Bănceni este însă singura „subdiviziune canonică” de stil vechi implantată în interiorul ţinutului Herţa. Dorinţa preotului Mihail Jar, ca şi intenţia patriarhului Kiril, este de a transforma mănăstirea de la Bănceni în stavropighie patriarhală, adică într-un avanpost canonic moscovit, subordonat direct Patriarhului întregii Rusii, la doar câţiva kilometri de actuala frontieră cu România. Astfel, Biserica Rusă vrea să mai împlânte un ţăruş „canonic” (patriarhul Kiril consideră că tot ceea ce este rusesc pe pământul Moldovei istorice este „foarte canonic”, după cum tot ceea ce este românesc este cât se poate de „necanonic”). Stavropighia patriarhală rusă de stil vechi înfiptă în inima ţinutului Herţa este gândită la Moscova şi ca un fel de bornă de hotar a „teritoriului canonic” al ceea ce patriarhul Kiril numeşte „Sfânta Rusie”. Este vorba despre o sfidare şi despre un avertisment adresate Bisericii Ortodoxe Române din trupul viu al căreia Patriarhia Moscovei a muşcat şi a înghiţit dintr-o înfulecare hălci mari şi grase: Basarabia întreagă, sfârtecată la rândul ei în trei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Pentru că hălcile româneşti îi mai produc „Sfintei Rusii” indigestie, s-a decis „rumegarea” cu metodă şi sistem a respectivelor bucăţi (sau bucate?), deosebit de nutritoare pentru flămândul pântece imperial. Că stavropighia de la Bănceni are menirea unui focar de răspândire a limbii ruse, nu încape nici o îndoială, această mănăstire fiind singura din ţinutul Herţa în care paralelismul lingvistic româno-rus a fost deja impus. Sursele noastre bisericeşti susţin că pe românii din Herţa îi va podidi nu doar bucuria de a-i închina mănăstirea Bănceni patriarhului Kiril, ci şi de a-i primi, ca oaspeţi aleşi şi pe premierul rus Vladimir Putin, împreună cu preşedintele ucrainean Victor Ianukovici. Nu punem mâna în foc că va fi anume aşa, dar tot am da puţin crezământ surselor noastre bine informate, aflând că preotul Mihail Jar este duhovnicul preşedintelui Ianukovici.

Tot imperiul cu Biserica şi drăcoveniile lui

Este naiv să credem că în octombrie „multinaţionalul” patriarh rus Kiril va sluji la Chişinău în limba română. Sau la Băncenii din românescul nostru ţinut Herţa. Şi nici nu-şi va citi discursurile în limba română, aşa cum a făcut-o fostul Papă polonez Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, când a sărutat pământul strămoşilor noştri şi a omagiat Ortodoxia de limbă latină. Este la fel de naiv să credem că marele şi duhovnicescul părinte moscovit al ambasadorului Lazurca va dispune încropirea unei versiuni în limba română a paginii de internet a patriarhiei sale „multinaţionale” şi „multilingve”. Patriarhia Moscovei, de la care duhneşte rău a imperialism ţarist şi sovietic, se căzneşte să clădească o Lume Rusă nu de dragul românilor sau a limbii române, cu geniul şi frumuseţile ei. Văzându-i vorbele şi faptele de până acum, putem fi siguri că una dintre principalele idei, obsesivă şi atât de păgână, din capul patriarhului Kiril este cea imperială rusă. Iar imperiul rus a avut şi are tendinţa uniformizării, adică a rusificării. Dacă nu forţate ca înainte, silenţioase. Astăzi Moscova nu mai dă năvală peste noi, nici în Basarabia şi nici în Herţa, cu tancurile. Ea vine cu buze mieroase, cu tămâie şi cu agheasmă. Dacă ocupaţia cu tancurile sau alte drăcovenii nu mai merge, merge ocupaţia cu patrafirul şi omoforul. Iar Patriarhia Moscovei are omofor larg, încât chiar câteva planete sunt prea puţine ca să încapă sub el.

Post-scriptum: La doar o zi de la postarea materialului pe internet, presupunerile noastre s-au confirmat. Patriarhia Moscovei şi-a lansat „versiunea moldovenească” a site-ului său. Faptul se datorează existenţei unui proiect al Bisericii Ruse, care ne anunţă: „În data de 1 octombrie 2009 a fost deschisă noua versiune a portalului. În data de 19 iunie 2010 a început să activeze versiunea ucraineană a sitului, iar din data de 7 septembrie 2011 a fost deschisă în mod oficial versiunea moldovenească”. Adresa site-ului este: http://www.patriarchia.ru/md/. Serviciul de presă al „subdiviziunii canonice” ruse din Republica Moldova se laudă şi se bucură, aducându-ne la cunoştinţă că „recent în reţeaua internet a apărut versiunea în limba de stat pentru site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei”. Patriarhia Moscovei şi oamenii săi din „subdiviziune” se tem de sintagma „limba română” ca dracul de tămâie.


Grija pentru Ortodoxie trebuie să primeze în faţa intereselor secular-politice

Iulie 26, 2011

În legătură cu declaraţiile protoiereului Andrei Novikov, secretarul de presă al eparhiei de Odesa a Bisericii Ortodoxe Ruse, făcute, în data de 23 iulie 2011, pentru agenţia de ştiri REGNUM, potrivit căruia slujbele oficiate de către preoţii Mitropoliei Basarabiei, în biserica nou-sfinţită din Kamâşovka  (Hagi Curda), raionul Ismail, „n-ar avea putere divină”, reluând, totodată, acuzaţiile nefondate şi pline de ostilitate la adresa Mitropoliei Basarabiei, numind-o „schismatică şi necanonică”, biroul de presă al Mitropoliei Basarabiei precizează:

 1. Mitropolia Basarabiei respinge hotărât orice acuzaţii şi atacuri privind canonicitatea sau validitatea slujbelor oficiate de clericii săi canonici.

 2. Aceste atacuri asupra Mitropoliei Basarabiei sunt motivate secular-politic şi nu au nimic în comun cu adevăratul duh al Ortodoxiei, care este unul al păcii, al bunei înţelegeri, al împreună-lucrării şi al dragostei. Respectivele atacuri, evident românofobe, se produc în situaţia în care Eparhia Odesei (Patriarhia Moscovei) desfăşoară de mai mulţi ani de zile activităţi de legitimare morală, încurajare şi susţinere făţişă a regimului politic ilegal şi banditesc instalat la Tiraspol. Astfel, prin faptele şi implicaţiile sale de natură politică, Eparhia Odesei (Patriarhia Moscovei) subminează interesul firesc de bună-vecinătate şi de cooperare între Republica Moldova şi Ucraina. Mai mult, aceste fapte şi implicaţii politice sunt îndreptate împotriva suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova.

 3. Mitropolia Basarabiei aminteşte tuturor că este o structură ortodoxă canonică, parte componentă a Patriarhiei Române, iar ierarhul ei este mitropolit canonic, membru cu drepturi depline al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Jurisdicţia canonică a Mitropoliei Basarabiei este Republica Moldova, având ca drept să primească sub oblăduirea sa părintească, la cerere liber exprimată, orice comunitate de etnici români ordodocşi din spaţiul ex-sovietic.

 4. Unul dintre principiile de organizare a Bisericilor Ortodoxe este cel etnic (canonul 34 Apostolic). Acest principiu oferă oricărei comunităţi dreptul să aparţină de Biserica lor naţională autocefală. Aşa, etnicii ruşi de confesiune ortodoxă din Europa (inclusiv din Republica Moldova şi din Ucraina), precum şi cei din cele două Americi sau din Australia aparţin de Biserica Ortodoxă Rusă. Aceeaşi situaţie este şi în cazul etnicilor sârbi, bulgari şi greci. În fiecare ţară europeană există comunităţi ortodoxe care aparţin de Bisericile lor naţionale. În această situaţie, este legitim să ne punem întrebarea: De ce consângenii noştri ortodocşi din Kamâşovka (Hagi Curda) n-ar avea aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi ortodocşi? Ce ne facem cu drepturile omului de a se ruga în limba maternă şi de a se afla  în comuniune spirituală cu fraţii de un neam şi de o credinţă? De altfel, comunitatea din Kamâşovca (Hagi Curda) nu a încălcat nici o lege a statului ucrainean sau internaţională. Dimpotrivă, această comunitate, înzestrată cu personalitate juridică ucraineană, a fost înregistrată oficial de către Secţia pentru Problemele Religiilor din cadrul Administraţiei de Stat a regiunii Odesa, având denumirea: Parohia Ortodoxă Autonomă \”Sfinţii Petru şi Pavel\” din satul Komâşivka, raionul Ismail, regiunea Odesa, Ucraina. Potrivit Statutului său de organizare şi funcţionare înregistrat de autorităţile competente ale Ucrainei, parohia îşi alege în mod liber şi independent jurisdicţia canonică. Astfel, parohia a optat pentru jurisdicţia canonică a Mitropoliei Basarabiei (Patriarhia Română).

 5. Mitropolia Basarabiei aminteşte, de asemenea, în acest context că ameninţările împotriva credincioşilor săi de la Kamâşovka (Hagi Curda) au existat şi înainte de sfinţirea bisericii (16 iulie 2011), iar după sfinţire presiunile şi intimidările s-au intensificat. Asupra epitropului Vasile Iordăchescu se exercită diverse şi puternice presiuni, dumnealui fiind nevoit să facă faţă diferitor inspecţii. Mesajele venite de la Eparhia de Odesa (Patriarhia Moscovei), structură eclesiastică care desfăşoară, de ani buni, o campanie de deznaţionalizare a etnicilor români, urmăresc să-i descurajeze pe creştinii din Kamâşovka (Hagi Curda) să fregventeze sfântul locaş al Mitropoliei Basarabiei. Cazul este ieşit din comun: ortodocşii sunt ameninţaţi de către ortodocşi. Este regretabil că asemenea lucruri se întâmplă în secolul XXI.

 6. Mitropolia Basarabiei îi îndeamnă pe creştinii din Kamâşovka (Hagi Curda) să nu se lase influenţaţi de neadevărurile formulate de către susnumitul cleric, făcute în numele Eparhiei de Odesa (Patriarhia Moscovei), şi nici de zvonurile otrăvitoare răspândite în localitate, ci să rămână în credinţa noastră strămoşească, să frecventeze biserica şi să fie alături de preotul lor, aducând împreună slavă lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite.

 7. Parohia „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Kamâşovca (Hagi Curda) este parte componentă a Episcopiei Basarabiei de Sud (Mitropolia Basarabiei), la care poate adera benevol orice parohie din sudul istoric al Basarabiei, cuprins în Euroregiunea moldo-româno-ucraineană „Dunărea de Jos”. În acest context, Mitropolia Basarabiei face apel la conducerea Euroregiunii „Dunărea de Jos” să monitorizeze respectarea drepturilor şi libertăţile religioase a credincioşilor din localitatea Kamâşovka (Hagi Curda).

 8. Mitropolia Basarabiei rămâne deschisă spre dialog şi colaborare cu structura locală a Bisericii Ruse de la Odesa, pentru a depăşi orice neînţelegere, spre binele Ortodoxiei şi al Bisericii lui Hristos. Pericolul cel mare pentru comunitatea românească din Ucraina, ortodoxă de două mii de ani, ca şi pentru cea din Republica Moldova, îl constituie nu Mitropolia Basarabiei, ci prozelitismul sectar făcut în limba română de către misionari străini. Grija pentru Ortodoxie trebuie să primeze în faţa intereselor secular-politice.

Biroul de presă al Mitropoliei Basarabiei


Baletul lui Filat cu Smirnov şi Voronin

Iulie 14, 2011

Geopolitica bate politica internă. Republica Moldova a ajuns într-un moment critic, când procesele geopolitice încep a produce efecte concrete şi majore asupra raporturilor de putere din interiorul ţării. Reconfigurarea geopolitică, prin noile înţelegeri ruso-germane privind zona noastră, determină o reconfigurare politică la Chişinău. Vladimir Filat este principalul instrument şi agent de influenţă geopolitică în a cărui sarcină s-a pus gestionarea acestui proces de reconfigurare politică internă. Totul porneşte de la interesele Germaniei şi Rusiei, care, în complicitate vădită, nu vor ezita să sacrifice interesele naţionale ale Republicii Moldova.

Filat „are mandat” şi garanţii germane pentru acţiunile sale de realizare a planului convenit de Berlin şi Moscova pentru federalizarea Republicii Moldova şi, în definitiv, pentru menţinerea ei, ca satelit, pe orbita Kremlinului. Miza reală pentru care i s-a dat lui Filat acest „mandat” extern o constituie, oricum ai da, însuşi destinul de mai departe al Republicii Moldova. Astfel se explică faptul că Filat este persona grata atât la Tiraspol, cât şi la Berlin. Baletul său din ultimele zece luni cu Smirnov şi Voronin, iar mai nou şi cu Dodon, nu sunt decât o proiectare la scară mică a marilor jocuri de putere ale nemţilor şi ruşilor. În rest, toate declaraţiile, combinaţiile şi manevrele lui Filat pe scena politică internă, precum şi conflictul său de putere cu Lupu, Plahotniuc şi Ghimpu, dau expresie unor interese locale de natură economică. Ceea ce a reuşit Filat este că a compatibilizat interesele geopolitice externe (în special, ruso-germane) cu propriile sale interese de menţinere la putere şi de creştere continuă a veniturilor sale ca om de afaceri. Metodele la care recurge Filat pot da eficienţă doar dacă au la bază sofisme clasice, adică dacă apelează la problematica reală, propunând soluţii corecte de principiu, chiar dacă aceste soluţii corecte nu sunt aplicabile în condiţiile actualei configuraţii politice. Este exact ca în aritmetică: una scrii (spui) şi alta ai în minte. Totodată, declaraţia demonstrează că Filat îl contrazice chiar pe Filat. Vom arăta mai jos cum anume şi în ce măsură, pentru a vedea gradul de contradictorialitate dintre vorbele şi faptele lui Filat.

Să urmărim pe scurt cum s-a derulat aplicarea planului lui Filat. Acesta ia în calcul posibilitatea să-şi prezinte demisia, după cum a declarat el însuşi acum mai bine de o săptămână. Declaraţia a venit pe fundalul unor „consultări” cu reprezentanţii diverselor segmente sociale şi categorii profesionale, de la sindicate şi patronate, la culte religioase, societatea civilă şi unele partide politice.

Aşa cum scriam şi în numărul trecut al publicaţiei noastre, Filat a dorit „consultările” cu tot felul de lume ca eşafodaj pentru adevăratele consultări cu Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Luni, 11 iulie, Vladimir Filat s-a întâlnit cu Vladimir Voronin, cu care a discutat între patru ochi, în spatele uşilor închise. În aceeaşi zi, preşedintele PLDM a discutat telefonic de câteva ori şi cu Igor Dodon, alt reprezentant de vârf al PCRM. Şi Filat, şi Voronin, şi Dodon au fost mai mult decât zgârciţi în a da declaraţii sau a face comentarii pe marginea consultărilor pe care le-au purtat departe de ochii şi urechile opiniei publice. Şeful Serviciului de presă al Guvernului a promis că premierul îşi ia o pauză de 24 de ore până când va da prima declaraţie despre consultările sale cu PCRM. În seara zilei de marţi, 12 iulie, a urmat declaraţia oficială a lui Filat. O declaraţie încheiată la toţi nasturii, bazată pe probleme reale, grave şi stringente, dar sofistică prin excelenţă ca manieră de prezentare, întrucât nu oferă soluţii aplicabile. Adică, totul e bine în teorie, dar nerealizabil în practică. În mod obişnuit, o asemenea declaraţie trebuia făcută şi asumată în numele AIE, nu doar a PLDM. Miercuri, 13 iulie, a urmat conferinţa de presă a lui Vladimir Voronin, care a consunat, în parte, cu cele declarate de Filat.

Să trecem în revistă tezele de bază din declaraţia capului PLDM. Ce propune acesta în principal? Câteva lucruri clare, pe care este greu sau imposibil să le răstorni: 1) evitarea alegerilor parlamentare anticipate, văzute ca o catastrofă; 2) modificarea consensuală a Constituţiei, ca formă de eliminare a impedimentelor legale pentru alegerea şefului statului; 3) alegerea consensuală a Preşedintelui republicii în persoana unei figuri neutre politic; 4) responsabilizarea membrilor Cabinetului de Miniştri; 5) desfiinţarea Prezidiului Guvernului; 6) depolitizarea organelor de drept şi a justiţiei; 7) renunţarea la anticomunismul de paradă. Toate aceste teze merită a fi dezghiocate şi comentate. Le vom lua pe rând.

Evitarea alegerilor anticipate. În ultimii doi ani, Republica Moldova a trecut prin caruselul a trei scrutine parlamentare (5 aprilie 2009, 29 iulie 2009, 28 noiembrie 2010) şi a unui referendum eşuat (5 septembrie 2010). Aceste exerciţii democratice ne-au costat circa 160 de milioane de lei de la Bugetul de Stat, fără a produce efecte politice de substanţă şi pozitive. Mobilul pentru respectiva gimnastică democratică costisitoare a derivat din „revoluţia de la 7 aprilie 2009” şi scopurile ei declarate, dar, mai ales, din cele nemărturisite. Vorbim de costuri, pentru că celor 160 de milioane de lei trebuie să le adăugăm circa 1 miliard de lei, mărimea pagubelor aduse proprietăţii publice ca urmare a devastării, incendierii şi jefuirii clădirilor celor mai importante instituţii ale statului: Parlamentul şi Preşedinţia. Întrebarea este acum: cine suportă costurile pentru aventurile politice ale liderilor „revoluţiei de la 7 aprilie” ajunşi la guvernare? Plăteşte domnul Filat? Nu. Plătesc cei care au devastat, incendiat sau jefuit? Nu. Plătesc cei care au provocat anticipatele repetate şi referendumul lor inutil? Nu. De ce? Pentru că cinismul lui Filat şi al celor împreună cu el nu are margini, fapt pentru care ne obligă pe noi, cetăţenii de rând, să suportăm, în condiţii de criză economică şi de sărăcie extremă, aceste cheltuieli absurde. Este bine că în ultimul ceas, Filat declară că nişte noi alegeri parlamentare anticipate reprezintă „un dezastru”. Pentru a ajunge însă la această concluzie elementară şi evidentă era, oare, nevoie de atâta uzură (timp, speranţă şi bani aruncaţi în vânt)? După felul cum a vorbit Filat despre nevoia evitării anticipatelor putem admite că scopul său real ar putea fi tocmai contrar celui declarat. Coroborat cu recentele ameninţări despre o eventuală demisie a Guvernului, admitem că, de fapt, Filat doreşte să provoace anticipatele, în speranţa că-şi va consolida poziţiile în urma lor. Vom vedea ce va urma.

Modificarea Constituţiei prin consens parlamentar. Corectă idee. Aceasta invalidează aventura din 5 septembrie 2010, numită „referendum constituţional”, pe care ne-a pus-o în cârcă tocmai Filat şi compania. Modificarea Constituţiei, în partea care se referă la modul şi baremul pentru alegerea şefului statului, trebuia operată de mult. Voinţa politică a domnului Filat şi a întregii AIE a fost însă alta, diametral opusă, până acum. AIE şi Filat au călcat pe aceeaşi greblă pe care călcaseră anterior comuniştii prin insistarea încăpăţânată pe candidatura unuia şi aceluiaşi prezidenţiabil fără şanse. Singura diferenţă este că PCRM s-a cramponat de Zinaida Greceanâi, pe când AIE – de Marian Lupu. Pe fond însă – nici o diferenţă. Ostatici ai mentalităţii de baricadă, nici comuniştii nu au fost capabili de dialog cu AIE, după care nici AIE nu a fost capabilă de dialog cu PCRM. Şi carul politic este împotmolit în aceeaşi mocirlă, departe, foarte departe de interesul naţional real. Este oare cazul să mai amintim că anume PPCD a insistat de vreo doi ani încoace ca Legea fundamentală să fie modificată prin consens? Articolele lui Iurie Roşca şi Ghenadie Vaculovschi, documentele oficiale ale PPCD şi, în sfârşit, „masa rotundă” iniţiată tot de PPCD în toamna anului trecut cu participarea partidelor politice extraparlamentare, ignorată cu desăvârşire de toate cele parlamentare, pledau anume asupra modificării în mod consensual a Constituţiei? Iar fiecare articol din Constituţie era propus concret, în formula îmbunătăţită, astfel încât să se evite pentru totdeauna blocajele respective.

Alegerea prin consens a unui candidat neafiliat politic în funcţia de Preşedinte al republicii. Bineînţeles că anume aceasta este formula de care are nevoie Republica Moldova, ţinând cont de configuraţia politică a Parlamentului emanat de populaţie. Vrea să ne spună domnul Filat de ce s-a opus unei asemenea formule pe durata celor doi ani cât a guvernat? Să fie acum la mijloc doar mintea sa cea de pe urmă? Posibil. Aplicarea acestei soluţii presupune, în mod obligatoriu, capacitate de dialog, spirit realist şi rezonabil, renunţarea la confruntare şi axarea pe interesul naţional de depăşire a crizei şi de asigurare a stabilităţii politice. De altfel, tot aici amintim că PPCD propune anume această formulă de câţiva ani buni, în scris, public, prin demersuri şi argumentări teoretice, cu exemple din modelul de republică parlamentară consacrată. În plus, reducerea atribuţiilor şefului statului, necesară în mod obiectiv, ar face actorii politici de prim rang să nu mai aspire la funcţia respectivă, ci la cea de premier, de membru al Guvernului, de deputat etc. Dar surzenia, miopia şi fudulia celor „de sus” i-au făcut să treacă cu vederea şi această iniţiativă. Acum, mai nou, Filat iese cu improvizaţia de amator, el, care zice că e jurist (să înţelegem că ceva mai instruit decât Ghimpu, lucru uşor de demonstrat în raport cu mizeria profesională a ultimului), a lansat o formulă naivă, care îi ascunde obsesiile prezidenţiale, de alegere a şefului statului fără analogii în lume. Aşadar, omul zice că după două tentative de alegere a Preşedintelui, eşuate în Parlament, ar trebui să urmeze alegerea directă a şefului statului prin vot universal? Curat-murdar! Ca la noi, la nimeni! Aşa îl învaţă nemţii pe Filat? De ce nu îi bagă în cap modelul german, de pildă? Aici e toată buba. Oricum ai suci-o, nu la reducerea atribuţiilor şefului statului se gândeşte Filat, ci la concentrarea întregii puteri în mâinile acestuia, funcţia respectivă fiind jinduită fie de el însuşi, fie pregătită pentru vreun ortac de-al lui. Ion Sturza, de pildă. Putere pentru bani şi bani pentru putere, iată cercul vicios din care nu poate ieşi Filat-politicianul, că Filat-omul de stat încă nu s-a născut.

Responsabilitatea pentru actul de guvernare. Pentru că aici domnul Filat vorbeşte de funie în casa spânzuratului, trebuie să deschidem o paranteză. Pe timpul guvernului ADR, condus de Ion Sturza şi din care Vladimir Filat a făcut parte, ca ministru de Stat, între 12 martie şi 12 noiembrie 1999, PPCD a introdus oficial iniţiativa de lege cu privire la răspunderea ministerială. Acel proiect, inspirat din cadrul legislativ german, a fost avizat negativ de guvernul Sturza-Filat, zăcând şi astăzi în Parlament. Nu ni s-au dat în ultimii doi ani nici un fel de explicaţii valabile de ce guvernele Filat I şi II, grupul parlamentar al PLDM sau majoritatea AIE nu au reluat, poate chiar într-o formulă îmbunătăţită, proiectul de lege cu privire la răspunderea ministerială. Ce piedici i-au stat doi ani de zile domnului Filat ca să alinieze cadrul nostru legislativ la cel german, să zicem, în materie de răspundere ministerială? Asemenea piedici nu au existat. De aceea suntem foarte rezervaţi cu privire la sinceritatea lui Filat când enunţă de la tribuna guvernamentală acest punct din declaraţia sa. Poate un proiect de lege cu privire la răspunderea ministerială va fi aprobat de Guvernul Filat şi introdus în Parlament, în procedură de urgenţă, în zilele următoare. Bine, să o vedem dacă este aşa. Dacă însă faptul nu se va întâmpla, înseamnă că Filat face, pentru a câta oară, dovada politicianismului şi aburelii la care se dedă, deocamdată, cu oarecare succes. Aşa sau altminteri, ţara are nevoie de Legea răspunderii ministeriale. O asemenea lege ar răsturna multe lucruri prost aşezate în Republica Moldova şi le-ar pune la locul lor, într-o ordine firească, simplă şi dreaptă.

Desfiinţarea Prezidiului Guvernului. Genială soluţie! Cum de l-o fi vizitat această idee pe Filat acum, de vreme ce Prezidiul Guvernului, adică acest soi de Guvern în Guvern, a fost creat tocmai cu mâna lui şi a colegilor săi de partid şi de guvernare? Poate spune acum Filat, care s-a autodeclarat, cu modestia ce-l caracterizează, „politicianul numărul unu în Moldova”, de ce a acceptat crearea Prezidiului Guvernului cu doar 6 luni în urmă? Morala acestei întrebări retorice este: cine nu are suficiente probleme reale, şi le creează, ca să poată combate mai apoi adânc. Probabil, toată lumea este curioasă dacă Guvernul Filat va iniţia sau nu modificarea Legii cu privire la Guvern (articolele 25 şi 26) pentru desfiinţarea acestui adevărat Politbiuro brejnevian, creat de AIE 2 – atenţie! –  în ianuarie 2011. Nu era mai simplu ca Filat, decât să facă declaraţii pe un ton grav în acest subiect, să le fi prezentat presei şi opiniei publice proiectul de lege iniţiat de Guvern sau de măcar un singur deputat PLDM despre operarea de modificări la Legea cu privire la Guvern? Ca să nu-l mai doară capul de domnul prim-ministru din cauza Prezidiului Guvernului său. Desigur că era mai simplu. Dar nu fondul chestiunii îl preocupă pe Vladimir Filat, ci posibilitatea de a exploata subiectul în dezbaterea publică. Oricum, Prezidiul trebuie desfiinţat. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Tot aici mai adăugăm că, da, am observat, Filat şi-a exprimat nemulţumirea faţă de această formulă încă de la început. Pentru el era clar că Plahotniuc, prin oamenii săi, Lupu şi Ghimpu, îi pune căpăstru pe grumaz, îl leagă fedeleş din start. Atunci Filat a înghiţit, icnind, găluşca. Tactica lui era limpede. OK, băieţi, trec şi peste asta, numai alegeţi-mă încă o dată premier, ş-apoi să vedeţi voi, după ce mă instalez în jilţ cum voi întoarce nu numai proţapul, dar şi tunurile contra voastră.

Depolitizarea justiţiei şi a organelor de drept. Mare subiect. Şi deosebit de important. Acum şi Serviciul pentru Informaţii şi Securitate (SIS), şi Procuratura Generală (PG), şi Ministerul Afacerilor Interne (MAI), şi Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC) sunt politizate. Să nuanţăm un pic. Dacă funcţiile de ministru de Interne şi de director al CCCEC fac parte din Executiv, ele mai pot avea conducători emanaţi de partide, fiind funcţii politice. Deşi şi aici sunt necesari profesionişti, nu unelte de făcut bani pentru cei care i-au instalat. Dar SIS şi Procuratura, prin definiţie, prin norma legală, sunt depolitizate. Juristul Filat nu ştia despre asta? Ştia, fireşte, cu toată suficienţa lui profesională. Dar a consimţit să semneze un acord de constituire a AIE cu cele două funcţii trecute la pachet în algoritm. De ce a dat cele două funcţii lui Ghimpu şi Plahotniuc sau, poate, ultimului, care îl foloseşte pe Ghimpu pe post de mameluc? E simplu. Ca să-şi poată rupe şi el ce îi trebuie: MAI, Vama, Grănicerii (cele trei structuri care „coordonează” „coridoarele verzi” pentru contrabanda cu ţigări, Învăţământul, Sănătatea, Finanţele (trei domenii unde corupţia este la ea acasă şi în floare) şi altele câteva. Ţara privită ca o pradă bună de partajat între mâncăi, iată optica „băieţilor deştepţi”. Acum Filat vrea să le ia felia de caşcaval de la gurile (la fel de) nesăţioase ale „partenerilor” săi de jaf (pardon, de guvernare!) ca să ingurgiteze el mai mult.

Aşadar, oamenii din fruntea structurilor despre care vorbim au ajuns în funcţii ca urmare a aplicării algoritmului de partajare politică stabilit de AIE. Când abordează subiectul, Filat datorează explicaţii privind faptul că a acceptat partajul politic în cazul acestor structuri ale statului. Să ne amintim că Filat este cel care a blocat desemnarea viceminiştrilor tocmai pentru că şi-a dorit un algoritm politic mai avantajos pentru PLDM. În orice democraţie normală, dacă e vorba despre o republică, doar funcţiile de Preşedinte, deputaţi, prim-ministru şi miniştri sunt funcţii politice. În rest este vorba doar despre funcţii ocupate stabil de tehnicieni fără culoare politică. Filat se referă şi la justiţie. Păi, cum altfel, de vreme ce chiar el este cel care este în cauză şi la demiterea repetată a preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, pentru motive politice şi cu încălcarea flagrantă a procedurilor legale, şi la modificarea componenţei şi structurii Consiliului Superior al Magistraturii. Tocmai din acest motiv considerăm că frazeologia despre depolitizarea justiţiei nu este decât un pretext care să justifice divorţul PLDM de PD şi PL, ca şi idila PLDM cu PCRM.

Renunţarea la anticomunismul de paradă. Filat are aici şi acum dreptate. Dacă eşti comunist, trebuie să fii unul adevărat, nu de carton. Şi dacă eşti anticomunist, nu trebuie să fii unul doar de paradă şi pentru motive de propagandă deşartă. Anticomunismul lui Filat („Moldova fără Voronin, Moldova fără comunişti!”) nu a fost decât o demagogie cu priză la publicul elector încă destul de credul. Marile şi adevăratele confruntări din Republica Moldova nu au fost, nu sunt şi nici nu vor fi încă mult timp înainte de natură ideologică sau doctrinară. Ele sunt de natură strict geopolitică şi de bătaie pentru ciolanul puterii. Şi aşa va fi cât Moscova îşi va „accentua interesul” pentru zona noastră, iar Europa (recte Germania), vorba Protocolului adiţional secret la Pactul Ribbentrop-Molotov, îşi va declara „totalul dezinteres” faţă de acest teritoriu. Şi aşa va fi, câtă vreme reformele vor fi blocate, iar partidele oligarhice vor „învinge” la alegeri cu metode banditeşti, prin manipulare şi mituire a alegătorilor. Voronin, cu toată averea sa şi a familiei sale, este comunist cum sunt moldovenii chinezi, iar Filat este anticomunist cum este şi popă, vorba omului din popor. Împărţirea societăţii în comunişti şi anticomunişti, ca şi exacerbarea ostilităţilor ideologico-doctrinare au fost şi sunt o banală perdea de fum îndărătul căreia se ascund doar interese de putere, fie că sunt financiare sau geopolitice. Dialogul cu Voronin şi cu PCRM este posibil şi necesar. Problema ţine doar de finalitatea dialogului. Dacă în urma acestui dialog civilizat sunt protejate interesele naţionale ale Republicii Moldova, el este salutabil. Şi dimpotrivă, dacă interesele naţionale sunt ameninţate, dialogul trebuie respins şi condamnat.

Am dezghiocat puţin principalele teze din declaraţia lui Filat. Mai este însă ceva de spus. Ceva care nu poate să nu deranjeze pe cineva care se consideră democrat prin excelenţă şi încă „politicianul numărul unu” al ţării. Pe timpul primului mandat de premier al lui Vasile Tarlev, la Guvern a fost instituită o practică (deja o cutumă) de râsul curcilor. La ora fixată pentru şedinţele de Guvern, toţi membrii Cabinetului stăteau cuminciori în fotoliile lor, iar primul ministru, ocupat cu treburile ţării, precum se şi cuvine, intra cu o mică întârziere. La intrarea premierului, un funcţionar de la guvern dădea semnalul ca miniştrii să se ridice în picioare, în timp ce respectivul băiat de curte striga din toţi bojocii: „Excelenţa Sa, Prim-ministrul Republicii Moldova, domnul Vasile Tarlev!”. Abia după ce Excelenţa Sa lua loc, aveau voie să-şi lase corpurile în fotolii şi miniştrii. Cutuma a prins vechime, pentru că a fost aplicată şi în timpul Excelenţei Sale, Zinaida Greceanâi. Partea ridicolă a lucrurilor este că, în primul său mandat, şi boierosul Vladimir Filat a vrut să li se amintească miniştrilor cât de Excelenţă este dumnealui, iar băiatul de curte a răcnit săptămână de săptămână acelaşi refren în debutul şedinţelor de guvern: „Excelenţa Sa, prim-ministrul Republicii Moldova, domnul Vlad Filat!”. A urmat Guvernul Filat II şi cutuma instituită de comunişti tot cutumă a rămas, căci Excelenţa Sa Filat a vrut şi vrea să se simtă în continuare important. Şi asta nu e tot. Premierul a evitat să vorbească în declaraţia sa de marţi seara despre năstruşnica iniţiativă privind anularea imunităţii parlamentare. La acest subiect vom reveni însă cu o altă ocazie.

În concluzie, Filat face un joc. Jocul este complex şi comportă riscuri. Riscurile le acoperă cu „mandatul” german. Cât durează jocul, Filat îşi poate căuta liniştit de afacerile sale grase. Pentru asta are de plătit nişte poliţe celor care l-au mandatat. Aceştia, la rândul lor, au nişte poliţe de plătit unor parteneri răsăriteni, cu care sunt în înţelegeri, pentru motive economice. La rândul lor, partenerii răsăriteni ai mandatarilor lui Filat au angajamente faţă de prietenul de discuţii fotbalistice al lui Filat, Igor Smirnov. Riscurile jocului lui Filat privesc direct destinul actual şi viitor al Republicii Moldova. Important este ca Filat, indiferent de divorţurile şi idilele sale politice, indiferent de învârtecuşurile aduse din condei în discursul său public, să nu achite aceste poliţe pe seama intereselor noastre naţionale.


Legea lustraţiei sau moldovenii nu sunt georgieni!

Iunie 11, 2011

Georgienii, cu mult mai avansaţi în procesul de democratizare şi de construcţie naţional-statală, au demonstrat, pentru a câta oară, că au caracter. Voinţa politică a georgienilor de a se debarasa de balastul sovietic, pentru a putea progresa pe calea modernizării propriei lor ţări, s-a manifestat de curând prin adoptarea „Cartei Libertăţii” de către Parlamentul de la Tbilisi, la 31 mai, cu unanimitate de voturi. „Carta Libertăţii” este denumirea Legii georgiene a lustraţiei.

Proiectul „Cartei Libertăţii” îl are ca autor pe Ghia Tortladze, liderul fracţiunii parlamentare de opoziţie „O Georgie puternică”. Mai multe prevederi ale acestei legi au şi intrat în vigoare, pe când altele vor fi puse în aplicare începând cu data de 1 ianuarie 2012.

„Carta Libertăţii” stabileşte, între altele, restricţii în cazul foştilor colaboratori ai serviciilor secrete ale Uniunii Sovietice, al celor care au deţinut funcţii de conducere în Partidul Comunist şi Komsomol. Foştii kaghebişti şi ştabi comunişti sau comsomolişti nu vor putea ocupa nici o funcţie în instituţiile executive sau reprezentative ale statului, în Consiliul de Securitate al Georgiei, în Cabinetul de Miniştri, în ministere şi departamente, în administraţia prezidenţială, în Cancelaria Guvernului sau în comisiile rogatorii. În acelaşi timp, „Carta Libertăţii” stabileşte în mod expres că lustrabilii nu vor putea fi antrenaţi în activitatea Ministerului Apărării şi a celui de Interne, precum şi a structurilor de investigaţie operativă şi nu vor putea fi avansaţi în grade superioare celui de locotenent-colonel. Reprezentanţii acestei categorii de persoane nu vor putea ocupa funcţii de judecători, de rectori şi prorectori ai instituţiilor de învăţământ superior, de decani sau şefi de catedră. Aceştia nu vor putea fi promovaţi nici în conducerea posturilor publice de radio şi televiziune, şi nici în Consiliile de coordonatori ai respectivelor posturi. Lustrabilii care ocupă în prezent funcţiile vizate de „Carta Libertăţii” sunt obligaţi să demisioneze în maximum 30 de zile calendaristice din momentul intrării legii în vigoare, iar în cazul în care termenul va fi depăşit, o Comisie specială va face publice toate informaţiile cu privire la activitatea acestora în structurile poliţiei politice sovietice. Foştii colaboratori KGB şi ai celorlalte servicii secrete sovietice vor putea candida la alegerile locale sau parlamentare din Georgia doar după ce informaţia despre colaborarea lor va fi făcută publică.

Totodată, legea interzice utilizarea publică a simbolurilor fasciste şi comuniste. De asemenea, legea instituie controlul asupra fluxurilor financiare din străinătate.

Comisia specială care se va ocupa de aplicarea întocmai a prevederilor „Cartei Libertăţii” va fi creată prin decretul preşedintelui Georgiei, legea stipulând obligativitatea delegării în Comisie a câte unui reprezentant al tuturor fracţiunilor parlamentare. În cel mult şase luni de zile, Comisia va primi toate materialele, dosarele şi fondurile arhivistice ale fostului KGB, ale fostului Partid Comunist din Georgia şi ale Komsomolului. Legea prevede transmiterea obligatorie către Comisia specială a tuturor documentelor care vizează agentura serviciilor secrete sovietice.

Potrivit Preambulului „Cartei Libertăţii”, scopul legii constă în curmarea, în acord cu principiile şi normele de drept internaţional, a oricăror atentate la securitatea Georgiei, a terorismului şi crimelor împotriva statului. „Carta Libertăţii” are menirea de a contribui la funcţionarea eficientă a legislaţiei georgiene, la dezvoltarea democratică a ţării şi la contracararea ideologiei comuniste şi fasciste. În legătură cu acest ultim aspect, legea prevede atribuţii concrete ale Comisiei speciale. Comisia va examina orice cerere privind eradicarea simbolurilor comuniste şi fasciste, privind construcţiile de cult, monumentele (inclusiv cele funerare), denumirile de străzi şi de localităţi prin care se propagă ideologiile comunistă şi fascistă.

Şi acum să revenim la oile noastre. Făloasa Alianţă pentru Integrare Europeană de la Chişinău, care practică o demagogie antisovietică şi anticomunistă fără egal, nici de gând nu are să recurgă la un gest asemănător celui din Georgia. Nici Filat, nici Lupu şi nici Ghimpu (iar până acum un an nici Urechean) nu au avut şi nici nu au ca preocupare vie şi sinceră adoptarea unei legi a lustraţiei. Aceştia, domnilor, nu că ar fi împotrivă, dar, zic ei, nu e cazul, nu e momentul, ca să nu stresăm cumva societatea, că o asemenea lege ar fi deja lipsită de obiect, depăşită, inoportună, că s-a terminat mama arhivelor KGB, ale Partidului Comunist şi ale Komsomolului sau Procuraturii din fosta RSSM, că, chipurile, toate dosarele până la ultimul au luat calea lungă a Moscovei şi Tiraspolului!

La 11 ianuarie 2010, fostul preşedinte interimar Ghimpu declara într-o emisiune televizată: „Eu consider că trebuie să fie legea lustraţiei. Dar îmi pare că, încă atunci când eram în primul parlament 1990 sau 1989, deja se zvonea că dosarele nu mai sunt la Chişinău, că sunt duse. Moscova a făcut tot posibilul să-şi păstreze clienţii săi, să nu-i depistăm noi ca să funcţioneze mai departe, să activeze pentru KGB”. Aţi văzut, domnilor? Acesta este unul dintre fruntaşii „integrării europene”. Totuşi, din bun-simţ, Ghimpu şi-ar fi putut motiva eschivarea prin „argumente” ceva mai consistente şi mai credibile.

Ghimpu are nevoie de dosarele de la Tiraspol ca să afle că ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova la Moscova, Andrei Neguţa, este fost activist komsomolist şi comunist. Ghimpu, dar mai ales Filat, are nevoie de aceleaşi dosare ca să i se confirme că noul preşedinte al Curţii de Conturi, Serafim Urechean, a fost şi el mare secretar de partid în timpul URSS. Fruntea coaliţiei are nevoie de dosarele de la Tiraspol ca să li se arate că actualul director al Radio Moldova, Alexandru Dorogan, absolvent al Şcolii Superioare de Partid pe timpul lui Brejnev, a fost lucrător pe frontul ideologic sovietic şi comunist. Tot de dosarele de la Tiraspol are nevoie mândra AIE pentru a afla că aproape toată conducerea SIS, de la generalul Gheorghe Mihai la generalul Valentin Dediu s-au şcolit în Şcoala Superioară a KGB şi au activat în temuta structură pe timpul sovietic. Fără dosarele de la Tiraspol, Mihai Ghimpu nu are cum şi de unde şti că deputatul PL, Valeriu Saharneanu, este absolvent al Şcolii Superioare de Partid. Fără acele nenorocite dosare nici Filat nu are cum afla că ministrul Afacerilor Interne, generalul Alexei Roibu, a absolvit Şcoala Superioară a KGB de la Minsk şi provine din odioasa structură. Eh, dacă s-ar face o listă a tuturor lustrabililor celebri din Republica Moldova, nu ne-ar ajunge nici zece numere de ziar ca să o publicăm.

Fără o lege a lustraţiei nu am făcut nimic! Nici reforme, nici democratizare, nici integrare europeană. Lucrurile nu merg în Republica Moldova pentru un motiv banal de simplu. Ele nu merg de prea mult sovietism şi kaghebism infiltrat până în măduva oaselor firavului nostru organism social şi statal.

Singura tentativă concretă de elaborare şi promovare a unei legi a lustraţiei în Parlamentul de la Chişinău a făcut-o PPCD. Proiectul însă a primit avizul negativ al guvernului condus de ex-premierul Ion Sturza, el însuşi recunoscând într-un interviu că nu a fost străin de serviciile secrete sovietice. Cititorii nu-mi vor permite să greşesc afirmând că din acel guvern făcea parte şi Vladimir Filat, iar lucrurile se întâmplau pe timpul preşedintelui Petru Lucinschi, cavaler al ordinului „Steaua României” în grad de colan. Proiectul legii lustraţiei elaborat de PPCD zace şi acum în Parlament. El nu a fost adoptat, pentru motive evidente, nici în timpul guvernării PCRM. Acum, întrebarea vine: de ce nu a fost examinat respectivul proiect în ultimii doi ani de guvernare „anticomunistă”, „proeuropeană” şi „românească”? Nu avem veleităţi şi pretenţii de paternitate, nu pretindem dreptul de copyright! Dacă deranjează faptul că proiectul a fost semnat de deputaţii PPCD, să facă deputaţii AIE unul mai bun! Important este ca semnalul unei schimbări reale şi de fond să fie dat în Republica Moldova.

Adoptarea legii lustraţiei are valoare de test pentru actuala guvernare. Altminteri, dacă tot vedem atâta ezitare şi împotrivire, avem tot dreptul să admitem că şi Guvernul, şi Parlamentul, şi Serviciul de Informaţii şi Securitate, şi judecătoriile, şi procuratura, şi ministerele, şi mitropolia închinătoare la Moscova, şi ambasadele noastre peste hotare, şi redacţiile gazetelor şi televiziunilor de tot felul, şi mediul academic şi cel de afaceri, şi partidele politice au fost şi sunt burduşite cu kaghebişti mai tineri şi mai bătrâni, mari şi mici în grad, mai iuţi şi mai înceţi la minte.

Kaghebişti au fost, kaghebişti sunt încă! Tot ce înseamnă structură închegată şi cât de cât funcţională în ţara asta, putem prezuma, este împănată din greu cu foşti ştabi sovietici pe care AIE nu vrea în nici un caz să-i deconspire! V-aţi întrebat vreodată: de ce, oare? De aia! De aia că ursul nu are coadă, de aia că, totuşi, cadrele hotărăsc totul (vorba lui Stalin), de aia că KGB-ul n-a murit, doar un pic a aţipit, de aia că Alianţa de guvernământ este „pentru Integrare Europeană” doar în vorbă, nu şi în faptă, de aia că nici la Bucureşti nu s-a făcut o lustraţie adevărată şi până la capăt, de aia că moldovenii nu sunt georgieni, de aia şi de aia, şi de aia!

Republica Moldova a ieşit din URSS, dar nu a ieşit URSS-ul din Republica Moldova şi o bântuie ca un duh rău. E vorba de un diagnostic, nu de o metaforă.


Ostpolitik sau sfârşitul ruso-german al unităţii Republicii Moldova?

Iunie 11, 2011

Ceea ce trebuia de demonstrat, se adevereşte. Berlinul şi Moscova şi-au dat mâna şi au convenit, de un an de zile, un plan de fragmentare şi federalizare a Republicii Moldova. Pentru cine a urmărit declaraţiile făcute de premierii Vladimir Putin şi Angela Merkel în legătură cu viitorul Republicii Moldova, lucrurile sunt cât se poate de clare. Consensul ruso-german s-a văzut şi din declaraţiile oficiale sau neoficiale lansate de reprezentanţii din eşalonul doi al administraţiilor de la Moscova şi Berlin, în special declaraţiile oficialilor din cele două ministere de Externe, de la Moscova şi Berlin.

Lavrov ne întinde aceeaşi cursă

Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a declarat deunăzi pentru postul de radio „Eho Moskvî”: „Astăzi este absolut clar că nu există nici o susţinere în vreo structură internaţională a ideii de independenţă a Transnistriei. Nu există nici o susţinere a ideii ca Moldova să fie un stat unitar. Trebuie să fie căutat un statut special. Pe atât cât putem influenţa procesul în cauză, ne vom strădui să facem acest lucru la întâlnirea de la Moscova”.

Atac la Constituţie

În acelaşi context, Lavrov a mai susţinut: „Dacă moldovenii spun „noi nu negociem decât pe baza legii din 2005 privind statul unitar”, Tiraspolul va răspunde cu siguranţă: „Şi noi, pe malul celălalt, vorbim pe baza referendumului (…) privind independenţa noastră”. Trebuie să renunţăm la aceste poziţii extreme”. În felul acesta, şeful diplomaţiei ruse califică Legea Republicii Moldova cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) nr. 173-XVI din 22 iulie 2005, dar şi Constituţia Republicii Moldova, ca exprimând „poziţii extreme”.

Declaraţiile lui Lavrov anticipează întâlnirea în formatul „1 + 1” (Chişinău + Tiraspol), convenită a avea loc în 21 iunie la Moscova, sub auspiciile Rusiei, cu susţinerea Germaniei şi cu acordul tacit al Kievului, conform recentelor înţelegeri ruso-germane de la Kaliningrad (Königsberg). Acestea au menirea de a pune în practică alte înţelegeri ruso-germane, din iunie 2010, de la Meseberg, care prevăd o implicare tot mai mare a Rusiei în Uniunea Europeană şi în sistemul comun de securitate al NATO. Se cuvine să reţinem că Berlinul încearcă să substituie, astfel, Uniunea Europeană (iar parţial şi NATO) pe relaţia cu Moscova, acţionând pe cont propriu.

Gramatica geopoliticii ruse: scriem Tiraspol şi citim Moscova

Serghei Lavrov a arătat anul acesta, în repetate rânduri, că reluarea negocierilor şi găsirea unui compromis în diferendul moldo-rus din Transnistria depind, întâi de toate, de Chişinău, pe de o parte, şi de Tiraspol (a se citi Moscova), pe de altă parte. Acestui punct de vedere îi subscrie constant, în ultimii doi ani de zile, şi oficialii de la Berlin. În acest sens, sunt relevante poziţiile exprimate de înalţi reprezentanţi ai Ministerului federal de Externe al Germaniei sau ai Cancelariei federale, cum ar fi ambasadorul Patricia Flor, Ernst Reichel şi Christoph Israng. Trebuie să observăm, de asemenea, că între punctele de vedere exprimate de oficialii germani cu diverse ocazii, inclusiv de cancelarul federal Angela Merkel, există un şir de contradicţii evidente, ceea ce conduce fie la ideea unei incoerenţe a politicii germane în chestiune, fie la cea a unor înţelegeri separate cu Moscova, într-o reeditare a „Ostpolitik”, cum numeşte Belinul politica sa răsăriteană. Oricum, coincidenţele dintre punctele de vedere germane şi ruse sunt prea multe ca să nu ne alarmăm pe moment, până la limpezirea definitivă a lucrurilor.

Tactica faptului împlinit

Reuniunea de la Moscova, în formatul „1 + 1”, preconizată pentru 21 iunie, are menirea de a evita discuţiile în formatul internaţional „5 + 2” (Chişinău, Tiraspol, Rusia, Ucraina, OSCE + UE şi SUA, ca observatori), astfel încât jocul să fie făcut din timp, iar Bruxellesul şi Washingtonul să fie puse, în definitiv, în faţa faptului împlinit. OSCE este ca şi blocat şi rămâne neputincios în raport cu politicile ruse în regiune, întrucât regula de aur a instituţiei este cea a consensului, ceea ce-i asigură Moscovei, blindată şi cu sprijinul german, dreptul efectiv de veto la adoptarea oricărei decizii în dosarul diferendului moldo-rus din Transnistria. De fapt, formatul de negocieri „5 + 2” a fost paralizat în ultimii cinci ani pe motivul banal, dar foarte concret, al sabotajului ruso-transnistrean.

Moscova îi incită din nou pe găgăuzi

De menţionat că, la scurt timp, şi ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, a dezvoltat ideea ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, subliniind că planul ruso-german de federalizare a Republicii Moldova nu vizează doar regimul Smirnov de la Tiraspol, ci şi autonomia găgăuză. Kuzmin a declarat, la 6 iunie, într-o emisiune televizată, următoarele: „Găgăuzia reprezintă deja, potrivit legilor moldovene, o regiune autonomă cu statut special. Găgăuzii însă suspină din cauza faptului că nu beneficiază de nici unul dintre drepturile fixate în legislaţia moldoveană”. Observăm că între linia Iakovlev-Primakov şi cea Lavrov-Kuzmin în această chestiune nu există absolut nici o diferenţă.

Leancă, aliniat la nemţi şi, astfel, la ruşi

Reacţia Ministerului Afacerilor Externe şi al Integrării Europene al Republicii Moldova la declaraţiile repetate ale ministrului rus Lavrov, ca şi la criticile întemeiate aduse oficialilor de la Berlin în subiectul eventualei federalizări, a fost una formală şi anemică, care l-a plasat pe ministrul Iurie Leancă mai mult în postura de avocat al poziţiei germane (de fapt, ruso-germane) decât în cea de apărător al interesului nostru naţional. Prin tot ce a susţinut, Leancă a confirmat mai multe fapte relatate de noi în materialele anterioare pe marginea subiectului federalizării ruso-germane a Republicii Moldova şi a arătat că, după dezvăluirile făcute de noi, ca şi de alţi colegi din presă, partea germană ar fi declarat, cel puţin formal şi neoficial, că ar fi dispusă să-şi revadă poziţia exprimată până acum. Vom reveni mai jos la punctul de vedere german, consensual cu cel rusesc, asupra viitorului Republicii Moldova. Să urmărim însă mai întâi ce a declarat ministrul Leancă. Vom cita pe larg, aproape copios, pentru exactitate şi conformitate, chiar dacă discursul este, pe alocuri, repetitiv, alambicat sau contradictoriu.

Între şanse şi pericole sau Fereşte-mă, Doamne, de prietenii neprietenilor mei

Iată, deci, ce a declarat Iurie Leancă în cadrul conferinţei sale de presă ţinute la 24 mai: „Mi-aş fi dorit ca cei care scriu pe acest subiect să vadă tot contextul regional în evoluţie. Nu zic, totodată, că nu există anumite pericole, că totul e foarte simplu. Dacă ar fi fost simplu, de mult era reglementat conflictul. Vreau să reiterez şi pe această cale: suntem deschişi, pentru cei care sunt interesaţi de acest subiect, spre comunicare şi în cadrul acestor briefinguri, dar şi în cadrul mult mai neformal, dacă doriţi, să prezentăm poziţia noastră, punctul nostru de vedere şi să constituim o susţinere mult mai largă în societate, pentru abordări. De aceea, vreau să vă mai spun, dacă, de exemplu, vorbim despre Germania, fiindcă, nu ştiu cum, ţinta atacului respectiv a fost Germania, ceea ce este absolut nemeritat. Şi vreau să vă zic doar o singură chestie, ceea ce mi-au spus mie şi colegilor mei prietenii noştri de la Berlin: „Noi dorim să vă ajutăm, să vă ajutăm în realizarea obiectivului vostru. Acolo unde nu sunteţi de acord cu viziunea noastră, ne spuneţi, şi noi ne vom ajusta-o”. E cel mai important, încă o dată, cea mai importantă evoluţie pe care am reuşit noi să o realizăm în această perioadă, dacă e să vorbim de dimensiunea conflictului transnistrean. Faptul că cancelarul Merkel este atât de interesat, faptul că s-a întâlnit a doua oară oficial cu domnul Filat, nemaivorbind de discuţiile lor pe care le au pe marginea reuniunilor Partidului Popular European, denotă despre un dialog cu o intensitate maximă. Am auzit din partea unor colegi din ţări comparabile ca teritoriu cu Republica Moldova că, într-un fel, sunt chiar… de gelozie că Moldova, ne pricepem atâta interes şi pentru alte ţări – cu mult mai mic. Încă o dată, noi apreciem această atitudine, acest interes, nu spunem că procesul este simplu, suntem deschişi pentru discuţii. Nu pretind şi nu pretindem că deţinem monopolul şi adevărul asupra a tot ce înseamnă reglementare. Suntem categorici în favoarea implicării societăţii şi în ce înseamnă cunoştinţe, expertiză pe acest domeniu. Şi eu, şi domnul Carpov, am avut mai multe întâlniri şi la Asociaţia de Politică Externă. Sper că la începutul lui iunie vom avea o întâlnire la Forul de Presă, unde, iarăşi, neformal, nu pentru a fi publicitat, nu pentru a fi publicat, suntem gata şi deschişi să discutăm pe detalii ce înseamnă asta, care sunt pericolele, dar care sunt şi şansele. Şi, din punctul meu de vedere, acum şansele sunt cu mult mai mari decât pericolele”.

Pericolele spre care ne împinge Berlinul

Nu strică să reamintim câteva lucruri. După cum am arătat anterior, bine documentat din surse oficiale şi neoficiale, punctul de vedere al Berlinului, despre care prietenul Leancă al prietenilor noştri germani spune că ar fi revizuibil, se rezumă exact la poziţia Moscovei în chestiune şi cuprinde următoarele elemente: 1. distanţarea (până la suspendare sau anulare) de legea din 2005 despre prevederile de bază ale statutului special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria); 2. înlocuirea actualei Constituţii, care consacră caracterul unitar şi integru al statului, cu alta, elaborată împreună cu Tiraspolul, care să consacre caracterul federal al statului; 3. debarasarea de „fobia federalismului” şi purcederea la procesul de federalizare efectivă a ţării; 4. constituirea unui format de consultări moldo-germane în problematica transnistreană (după modelul consultărilor Moscovei cu Tiraspolul); 5. luarea în calcul, ca fiind plauzibil în accepţie germană, a unui format de negocieri directe 1+1 (Chişinău-Tiraspol).

Acestor idei le-a dat glas ambasadorul Patricia Flor, de la Ministerul de Externe de la Berlin, prietena noastră germană care, alături de ambasadorul german la Chişinău, Dr. Berthold Johannes, a discutat cu cetăţeanul rus Igor Smirnov, la Tiraspol, la 1 martie 2011, în termeni amicali, acceptând pe masa lor de discuţii drapelele îngemănate ale Republicii Federative Germania şi „republicii moldoveneşti nistrene”, fără ca faptul să trezească nici cea mai mică obiecţie din partea Ministerului nostru de Externe.

Ajusta-m-aşşi n-am cui…

Ministrul Leancă garantează pentru nemţi, fără a clipi din ochi. El susţine, pentru raţiuni doar de domnia sa ştiute, că „prietenii noştri de la Berlin” ne-ar fi asigurat în termeni sinceri şi absolut dezinteresat: „Noi dorim să vă ajutăm, să vă ajutăm în realizarea obiectivului vostru. Acolo unde nu sunteţi de acord cu viziunea noastră, ne spuneţi, şi noi ne vom ajusta-o”. Până acum însă, ministrul Leancă a evitat cu grijă să precizeze atât punctele esenţiale, cât şi măsura în care „nu suntem de acord cu viziunea” germană, astfel încât nemţii „să şi-o ajusteze”. Să şi-o ajusteze la ce? – ne vom întreba. La interesul naţional al Republicii Moldova? La interesele geopolitice germane convergente cu cele ruseşti în ţara noastră? La poziţia Statelor Unite? La evoluţiile de ultimă oră din regiune, în special la agitarea spectrului separatismului maghiar sau a revizionismului moldovenist în România? Întrebările nu sunt lipsite de rost şi aşteaptă, în mod firesc, răspunsuri clare şi univoce.

Transnistria ca pretext

„Mi-aş fi dorit ca cei care scriu pe acest subiect să vadă tot contextul regional în evoluţie”, spune numărul 2 în Guvernul de la Chişinău. Iurie Leancă nu aruncă vorbele pe fereastră şi ştie exact ce are în vedere. În geopolitică, bineînţeles, contextul contează şi, mai ales, dinamica acestuia. Să ne amintim că nimeni altul decât actualul premier şi fostul preşedinte rus Vladimir Putin, referindu-se la recunoaşterea independenţei Kosovo de către mai multe state occidentale, printre care şi Germania, a susţinut, în 2008, că „există îngrijorări potrivit cărora Kosovo stabileşte un precedent pentru eventuale mişcări de independenţă în regiunea Abhazia din Georgia, în regiunea Transnistria din Moldova şi în Transilvania din România”. Dacă, iniţial, Moscova s-a opus, cel puţin formal şi declarativ, recunoaşterii Kosovo, la scurt timp a îmbrăţişat vârtos ideea recunoaşterii unor regiuni separatiste. Primele au fost aşa-zisele „republică abhază” şi „republică a Oseţiei de Sud” din Georgia. Acum, diplomaţia rusă este avocatul „republicii moldoveneşti nistrene” şi al „Găgăuziei”, care „suspină” din cauza unei imaginare lipse de drepturi pe care i le-ar refuza „legislaţia moldoveană”.

Contextul răsăritean şi subtextele lui maghiare

Contextul este însă mai larg. Nu putem să nu observăm în peisajul geopolitic mai larg că, pe durata preşedinţiei maghiare a Uniunii Europene, şi în regiunea istorică a Transilvaniei, invocată expres în declaraţia lui Vladimir Putin, este agitat ca niciodată spectrul separatismului maghiar. Cum arătam mai sus, este vorba despre inflamarea spiritelor naţionaliste şi separatiste în judeţele intracarpatice Covasna, Harghita şi Mureş, prin revendicarea autonomiei unui „ţinut secuiesc” în limitele fostei „regiuni autonome Mureş-maghiare”, impuse de Moscova după cel de Al Doilea Război Mondial, şi care a existat între septembrie 1952 şi februarie 1968. De vreme ce fostul şef al statului rus, vorbind despre separatism, a pomenit oficial Transnistria şi Transilvania în acelaşi context, o concluzie logică se impune: faptul nu este întâmplător, iar analogia făcută de preşedintele rus sună mai mult a ameninţare deschisă decât a îngrijorare şi punere în gardă binevoitoare.

O Ungarie interesată

Cunoscute fiind şi implicaţiile maghiare din ultimele două decenii, întâmplător sau din pură coincidenţă, în Republica Moldova, inclusiv pe plan ecleziastic (un nunţiu apostolic pentru Moldova la Budapesta) şi pe cel al diferendului moldo-rus din Transnistria (Misiunea EUBAM condusă de generalul Ferenc Banfi), inclusiv pe cel al integrării europene (Centrul european comun de vize la Ambasada Ungariei, un negociator al UE în persoana lui Kalman Mizsei), ajungem la concluzia că interesul Budapestei pentru Republica Moldova a fost şi este unul sporit. Mai ales că Ungaria, contrar ordinii internaţionale şi europene, are astăzi o atitudine specifică privind inviolabilitatea graniţelor pe continent. Nu susţinem aceasta din impuls antimaghiar sau lipsit de temei real. Să dăm doar un exemplu. Mai puţină lume poate a fost atentă zilele acestea, bunăoară, la faptul că pe frontispiciul Ambasadei Republicii Ungare la Chişinău, pe lângă drapelul naţional maghiar şi cel al Uniunii Europene, a fost arborat şi un drapel de culoare neagră, în semn de doliu pentru semnarea, la 4 iunie 1920, a Tratatului de la Trianon între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial (16 state, inclusiv România), pe de o parte, şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, învins în Primul Război Mondial, pe de altă parte, tratat prin care au fost stabilite graniţele actuale ale Ungariei. Domnul ministru de Externe, Iurie Leancă, care şi-a făcut studiile universitare în Republica Populară Ungară în timpul sovietic, un bun cunoscător al limbii, culturii şi istoriei maghiare, şi care ne tot îndeamnă să fim atenţi la „contextul regional în evoluţie”, nu are cum să nu observe acest detaliu, fie şi simbolic, din peisaj.

Paralele care nasc complicităţi

Evoluţiile contextului istoric şi geopolitic au scos, în mod repetat, la iveală complicităţi ruso-germane nefaste îndreptate împotriva unor terţi, inclusiv împotriva noastră. Putem însă observa, cu titlu de fapt divers, şi existenţa mai multor complicităţi istorice şi geopolitice ruso-maghiare, ca şi germano-maghiare. Ani ca 1848, 1918, 1940 constituie repere bine cunoscute în acest sens. Oricum, paralela transnistreano-transilvană făcută de Vladimir Putin şi evoluţiile din teren, care par să o confirme, ne conduc la ideea că anumiţi factori de putere din străinătate doresc atât o Republică Moldova federalizată, cât şi o Românie federalizată. Pe scurt: o Lume Românească cât se poate mai fragmentată şi mai slabă. Despre aceste aspecte interesante şi deosebit de sensibile vom vorbi însă altă dată.

Nici o schimbare la Ambasada Republicii Moldova la Moscova

Precum se ştie, Republica Moldova are acelaşi ambasador la Moscova ca şi pe timpul guvernării Partidului Comuniştilor din Republica Moldova. Numele său este Andrei Neguţa, unul dintre liderii de frunte ai PCRM (fost secretar al Comitetului Central) care nutreşte anumite simpatii faţă de Moscova. Ministrul Leancă a refuzat să-l înlocuiască pe Andrei Neguţa cu un alt ambasador care să reprezinte interesele Republicii Moldova la Moscova.

Andrei Neguţa, convocat de Lavrov

Agenţiile de presă străine au relatat luna trecută că ambasadorul Andrei Neguţa a fost convocat de urgenţă de către viceministrul rus de Externe, Grigori Karasin, pentru a afla modul şi măsura în care partea moldoveană este dispusă „să transpună în practică negocierile de la Moscova din 29 martie” dintre miniştrii Serghei Lavrov şi Iurie Leancă în legătură cu soluţionarea diferendului moldo-rus din Transnistria. Urmare a acestei convocări, Moscova i-a transmis Chişinăului o variantă fardată a „memorandumului Kozak” din 2003, document care prevede, ca şi în 2003, aceleaşi elemente: 1. federalizarea Republicii Moldova, 2. staţionarea trupelor militare ruse pe teritoriul ţării noastre, 3. şedinţe comune ale deputaţilor de la Chişinău cu membrii aşa-numitului „soviet suprem al republicii moldoveneşti nistrene”. Ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, condus de Iurie Leancă, a evitat să ofere detalii concrete despre documentul transmis de Moscova, cât şi despre subiectele discutate de el cu Serghei Lavrov.

Riscul care devine pericol

Aşa sau altminteri, oricine poate remarca o perfectă coincidenţă a punctelor de vedere rus şi german asupra diferendului moldo-rus din Transnistria şi asupra posibilităţilor lui de soluţionare. Moscova are un interes deosebit pentru Republica Moldova, iar Berlinul, ca şi în 1939, manifestă lipsa oricărui interes geostrategic pentru regiunea noastră, subscriind, astfel, poziţiei părţii ruse, cu care are înţelegeri geopolitice şi geoeconomice de primă importanţă. Între Moscova şi Berlin (a nu se confunda niciodată cu Bruxellesul!), Chişinăul rămâne, deocamdată, singur. Riscul de a ne trezi că suntem martorii unui sfârşit ruso-german al unităţii Republicii Moldova devine, se pare, pe zi ce trece, un pericol real şi deloc neglijabil. Factorii politici de la Chişinău trebuie să înţeleagă că „Ostpolitik”-ul poate distruge Republica Moldova şi nu avem dreptul să admitem aşa ceva.


Un ciob din cupa răbdării sau din cea a trădării?

Mai 25, 2011
Contact ruso-german călduros în Republica Moldova: Ambasadorrul Patricia Flor şi cetăţeanul rus Igor Smirnov. Tiraspol, 1 martie 2011

Contact ruso-german călduros în Republica Moldova: Ambasadorrul Patricia Flor şi cetăţeanul rus Igor Smirnov. Tiraspol, 1 martie 2011

Unii factori de la Berlin au sărit deunăzi ca arşi văzând că planul ruso-german de federalizare a Republicii Moldova începe a fi deconspirat. Şansele reuşitei lui se pot împuţina brusc.

Când nici nu ne aşteptam, un articol nevinovat apărut acum câteva ediţii în FLUX a făcut valuri până departe, în unele capitale europene. Cel mai tare s-au alertat unii dintre prietenii noştri germani. Unii dintre aceştia şi-au permis să fluture din deget şi să profereze ameninţări.

Totul a pornit de la faptul că BBC (British Broadcasting Corporation) a avut amabilitatea (şi interesul, evident) de a transpune în engleză şi de a face să circule pe anumite reţele limitate articolul nostru „Cupă germană cu capac rusesc. Despre un conflict îngheţat, un meci geopolitic de hochei sau despre apropiata reîntâlnire dintre Filat şi Smirnov la Tiraspol” (ediţia din 21 aprilie 2011). Articolul a ajuns, pe căi ocolite, din măruntaiele Misiunii OSCE la Chişinău, pe masa unor reprezentanţi ai Germaniei. În discuţii private, şi ambasadorului Germaniei la Chişinău, Excelenţa Sa Dr. Berthold Johannes, s-a arătat vizibil deranjat de articolul nostru din FLUX.

Tratam în acel articol despre complicităţile geopolitice ruso-germane şi despre planul convenit între Moscova şi Berlin privind federalizarea Republicii Moldova în scopul permanentizării prezenţei militare ruse în ţara noastră. Mai arătam că Berlinul îl are ca protejat, în intenţia de aplicare a acestui plan, pe Vladimir Filat, pe când Moscova îl are ca protejat pe Igor Smirnov. Filat şi Smirnov sunt priviţi la Moscova şi Berlin ca piese ale aceleiaşi combinaţii ruso-germane care ar urma să preia rolul de artizani ai federalizării Republicii Moldova.

Ne-am referit la punctele de vedere exprimate de trei oficiali de la Berlin: Ernst Reichel şi Ambasadorul Patricia Flor, ambii înalţi funcţionari în cadrul Ministerului federal de Externe al Germaniei, precum şi Christoph Israng, de la Cancelaria federală.

Articolul a fost scris în baza propriilor noastre informaţii, dar şi în baza unor preţioase informaţii obţinute de la sursele noastre sigure de la Berlin şi Bruxelles, aşa cum am şi arătat în momentul publicării. La circa o jumătate de lună de la apariţia articolului, o agenţie de presă din Bucureşti (Romanian Global News) a difuzat fragmente facsimile ale unei Note diplomatice (de fapt, Notă de convorbire) trimise Centralei din Chişinău de ambasadorul Republicii Moldova la Berlin, Aureliu Ciocoi. Aceste fragmente aveau să confirme informaţiile obţinute ne noi, pe surse, de la Berlin şi Bruxelles, adăugând detalii noi, care nu ne-au fost cunoscute până atunci. Aflăm, tot pe surse, că Ambasadorul Aureliu Ciocoi ar fi cerut o anchetă de serviciu pentru a stabili canalul de scurgere a informaţiei şi persoanele prin care aceasta a fost posibilă. Respectiva Notă de convorbire cuprinde detalii ale discuţiei dintre Ambasadorii Aureliu Ciocoi şi Patricia Flor. Ea nu a fost publicată integral.

Nu am fost niciodată preocupaţi de modul în care este purtată corespondenţa între Ambasadele noastre din alte state cu Centrala de la Chişinău. Totuşi, dat fiind interesul deosebit pentru subiectul implicaţiilor germano-ruse în punerea în aplicare a unui plan de federalizare a Republicii Moldova, FLUX a încercat pe mai multe căi şi a reuşit să intre, în definitiv, în posesia textului complet al respectivei Note de convorbire. Spre confirmarea celor publicate de către noi anterior pe surse, am decis să o publicăm alăturat. Cititorii îşi vor da seama şi singuri, fără prea multe comentarii din partea noastră, care anume este interesul Germaniei, consensual cu cel al Rusiei, privind federalizarea Republicii Moldova.

Ţinem să precizăm, spre liniştea unora dintre prietenii noştri germani, că punctele de vedere exprimate în articolul „Cupă germană cu capac rusesc. Despre un conflict îngheţat, un meci geopolitic de hochei sau despre apropiata reîntâlnire dintre Filat şi Smirnov la Tiraspol” sunt strict personale, fără a implica partidul politic, organizaţiile neguvernamentale, Biserica sau naţiunea din care fac parte. Tot cu titlu de precizare vom arăta că am redat întocmai şi nedistorsionat punctele de vedere formulate de cei trei înalţi oficiali germani, subliniind consensul dintre acestea şi poziţia Moscovei în chestiune. Am spus lucrurilor pe nume. Iar adevărul, să fim de acord, nu poate fi prilej de supărare. Decât, poate, atunci când el priveşte sau dă la iveală interese nelegitime şi complicităţi ascunse îndreptate împotriva unor terţi.

Faptul că am avut dreptate se confirmă şi prin reluarea subiectului de către mai mulţi jurnalişti de la Chişinău şi Bucureşti, dar şi de către cei de la BBC. Jurnaliştii de limbă română, care s-au referit la subiectul complicităţilor germano-ruse şi la planurile consensuale ale Berlinului şi Moscovei de federalizare cu de-a sila a Republicii Moldova, au fost unanimi în părerea că Germania face jocul Rusiei în regiune, invocând în sprijinul acestei păreri acţiuni, gesturi, documente şi declaraţii publice mai vechi sau de ultimă oră ale părţii germane.

Trebuie să reamintim că, după cum s-a văzut din toate semnalele clare pe care le-a transmis până acum, oficial şi neoficial, Berlinul doreşte câteva lucruri esenţiale şi strâns legate între ele: anularea Constituţiei Republicii Moldova; distanţarea de Legea din 2005 privind prevedrile de bază ale statutului special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria); renunţarea la caracterul unitar al statului nostru; federalizarea sau confederalizarea noastră cu Tiraspolul (a se citi: cu Moscova); permanentizarea prezenţei militare ruse în ţara noastră; amânarea la Sfântul Aşteaptă a perspectivelor noastre de integrare europeană.

Ceea ce observă acum toată lumea este că, pe durata mandatului de cancelar federal al doamnei Angela Merkel (CDU) susţinută de o coaliţia roş-oranj a creştin-democraţilor şi social-democraţilor, politica externă germană privind regiunea noastră nu este esenţial diferită de cea din timpul mandatului cancelarului Gerhard Schröder (SDP), care reprezintă oficial în ultimii ani interesele monopolului rus de stat „Gazprom” şi care este plătit lunar, de la Moscova, cu un salariu de 1 milion de euro. Acest din urmă fapt este relevant în sine. Nu mai există în Europa un alt fost prim-ministru care, imediat după încheierea mandatului, să fie angajatul unei întreprinderi monopoliste de stat dintr-o ţară străină. Nu vrem să fim răutăcioşi, dar faptul că fostul cancelar Gerhard Schröder a promovat politici economice favorabile Rusiei şi în răspăr cu interesele Poloniei, Ucrainei sau ale celor trei state baltice ex-sovietice, este mai mult decât evident şi nu necesită argumentări în plus ori comentarii. Că această situaţie a condus de multe ori la conflicte sau la declaraţii dure prin care respectivele politici au fost criticate, a fost ceva normal.

Nu vedem însă de ce s-ar deranja atât de mult unii dintre prietenii noştri germani acum, la publicarea unui simplu material de presă în care am expus doar nişte puncte de vedere, pe un ton pertinent, despre complicităţile şi parteneriatul geopolitic şi strategic ruso-german în regiunea noastră.

Să mai reţinem un detaliu din peisaj. Premierul Vladimir Filat şi partidul său (PLDM) a fost propulsat în Partidul Popular European întâi de toate cu sprijin german. S-a văzut că prietenii noştri de la Berlin au avut un interes aparte pentru aşa ceva. Lucrurile au devenit şi mai clare în momentul în care s-a văzut că premierul Filat este invitat în vizite oficiale la Berlin mai des decât orice al premier din Europa. Apropo, îşi aminteşte cineva să fi fost premierul României, Emil Boc, de două ori în ultimul an în vizită oficială la Berlin? Sau poate premierul Ucrainei? Ei, de unde! Nici vorbă!

Dragi cititori, textul Notei de convorbire pe care îl publicăm alăturat constituie doar o mică piesă dintr-un puzzle geopolitic cuprinzător şi complex. Cu toate acestea, lectura documentului este dintre cele utile. Precum arheologul, servindu-se de cunoştinţele şi de intuiţiile sale, reface imaginar conturul unui vas după un singur ciob găsit în straturile adânci de pământ, aşa vom putea înţelege şi noi ce forme, ce material şi ce linii sau contururi geopolitice trădează acest simplu text. Că tot vorbeam de o cupă germană cu capac rusesc, textul alăturat este un fragment al cupei germane care i-a fost pusă lui Filat în mână. Important este ca aceasta să nu fie nici cupa răbdării noastre, nici cupa trădării lui Filat. Lectură plăcută!

Post-scriptum: Sursele noastre sigure ne comunică mai nou, din culisele geopolitice europene, că prietenii noştri germani, împreună cu prietenii noştri ruşi şi prietenii noştri ucraineni au deschis consultări separate, cu uşile închise, în problema diferendului moldo-rus din Transnistria. Undeva, într-o frumoasă urbe baltică, s-a ţinut prima rundă de consultări ale trilateralei ruso-germano-ucrainene, peste capul formatului „5+2”, adică pe la spatele Republicii Moldova, al Statelor Unite ale Americii, al Uniunii Europene şi al OSCE. Frumosul oraş baltic se numeşte astăzi Kaliningrad, iar altădată s-a numit Königsberg.

Ceea ce a devenit clar în urma acestor consultări secrete este că Berlinul este gata să-şi trimită la Chişinău mai mulţi experţi în dreptul constituţional, în vederea pregătirii terenului pentru anularea actualei noastre Constituţii şi, până la urmă, pentru dizolvarea Republicii Moldova ca stat unitar. De asemenea, Berlinul şi Moscova (prin oamenii dintr-o structură simpatică numită SVR, responsabilă de dosarul transnistrean) au exprimat părerea comună, necontrazisă de Kiev, că ar fi de dorit o sincronizare a alegerilor parlamentare anticipate din toamna acestui an sau din prima jumătate a anului viitor cu apariţia unei „Republicii Federative Moldoveneşti”, astfel încât regimul Smirnov să participe la procesul de formare a noilor structuri de stat ale noului stat federal. Practic, asistăm la dorinţa de reluare, fără mari deosebiri, a planului Kozak din 2003. Interesant este că reprezentanţii Berlinului la consultările cu uşile închise din frumosul oraş baltic nici nu au ascuns că doresc să-şi scoată protejatul, adică pe Vladimir Filat, drept „erou al reunificării”.

Nu întâmplător trilaterala ruso-germano-ucraineană a ales Königsbergul ca loc al acestor consultări secrete. Königsbergul nu este doar oraşul marelui Kant, nu doar capitala Prusiei de Răsărit până în mai 1945. Acesta este centrul unei actuale exclave ruseşti dintre Polonia, Lituania şi Marea Baltică, o regiune considerată noua fereastră rusească către Lumea Germană şi vechea fereastră germană către Lumea Rusă. Valenţele simbolice ale locului sunt evidente.

Multă lume a comparat, nu o singură dată şi pe bună dreptate, regiunea transnistreană a Republicii Moldova cu regiunea fostă germană, actuală rusească Königsberg-Kalingrad. S-a spus chiar că Transnistria ar fi un fel de Kaliningrad II pe care şi-l doreşte Rusia în spaţiul nostru. Numai că şi-l doreşte cu tot cu Republica Moldova până la Prut, adică până la graniţa UE şi NATO. Să fi discutat ruşii şi nemţii (de faţă cu ucrainenii), în oraşul marelui Kant despre un schimb de teritorii? Kaliningrad I pe Kalingingrad II? Mai e posibil un alt Ribbentrop-Molotov astăzi? Brrrr!!! Nu am vrea să credem aşa ceva nici în visurile cele mai negre.

Urmăriţi FLUXUL, vom reveni cu detalii.


Din culisele parteneriatului strategic ruso-german

Mai 25, 2011
Drapelul Germaniei şi al "republicii moldoveneşti nistrene" pe masa de discuţii dintre Ambasadorul Patricia Flor şi cetăţeanul rus Igor Smirnov

Drapelul Germaniei şi cel al "republicii moldoveneşti nistrene" pe masa de discuţii dintre Ambasadorul Patricia Flor şi cetăţeanul rus Igor Smirnov. Tiraspol, 1 martie 2011

AMBASADA REPUBLICII MOLDOVA BERLIN

Nr. 076/ 22.02.2011
NOTĂ DE CONVORBIRE

cu Amb[asadorul] Patricia Flor, responsabila MAE-ului federal pentru Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală

La 21 februarie curent, la iniţiativa mea, am avut un prânz de lucru cu Amb[asadorul] Patricia Fior, responsabila MAE-ului federal pentru Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală. Discuţia s-a axat, în principal, pe dimensiunea nistreană, precum şi pe situaţia politică internă din RM. Astfel, am informat-o detaliat despre acţiunile întreprinse de AIE în sensul asigurării alegerii şefului statului în condiţiile reticenţei maxime a opoziţiei, nefiind exclusă posibilitatea examinării modificării art. 78 al Constituţiei în sensul alegerii directe a preşedintelui. La rândul ei, Patricia Flor s-a arătat surprinsă de reapariţia respectivei idei în calculul liderilor Alianţei de guvernământ, menţionând riscul pe care îl comportă un asemenea scenariu pentru asigurarea stabilităţii politice din ţară. Potrivit ei, o puternică instituţie prezidenţială cu mandat direct al poporului ar putea conduce la apariţia unor tensiuni inevitabile între ramurile puterii din RM, ceea ce ar retrograda ţara din punct de vedere constituţional la mijlocul anilor nouăzeci. În opinia ei, o soluţie plauzibilă ar fi acceptarea cerinţelor opoziţiei de a alege un şef de stat „apolitic”, urmând să se recurgă imediat la reforma constituţională în sensul transferului centrului politic de greutate spre prim-ministru, preluându-se, astfel, modelul german. În opinia ei, o puternică instituţie prezidenţială ar fi contraproductivă pentru tânăra democraţie moldovenească, existând pericolul unei „alunecări pe pista autoritară”, aşa cum s-a dovedit a fi guvernarea 2001-2009. Însă, a specificat ea, decizia finală aparţine clasei politice din RM şi, deci, întreaga responsabilitate aceasta urmează să şi-o asume în mod conştient. Germania, la rândul ei, va accepta orice decizie suverană în acest sens, însă rămâne disponibilă să ofere asistenţa necesară autorităţilor noastre, inclusiv în elaborarea proiectelor de modificare a constituţiei.

În ceea ce priveşte subiectul nistrean, P[atricia] Flor m-a informat despre recenta ei vizită la Moscova, unde a purtat discuţii cu şeful celui de-al doilea departament CSI al MAE-ului rus, Viktor Sorokin. Potrivit ei, Rusia pare a fi decisă se purceadă la evacuarea definitivă a muniţiilor sale stocate în regiunea transnistreană a ţării noastre, specificând că vizita la Cobasna a tandemului Gruşko-Harcenko a avut tocmai scopul evaluării mecanismelor necesare în acest sens. Totodată, Sorokin ar fi informat-o pe interlocutoare inclusiv despre discuţiile tensionate purtate de ambii oficiali cu Smirnov, care a determinat (potrivit oficialului rus) Moscova să examineze la modul serios evacuarea definitivă a muniţiilor şi aparenta distanţare de liderul separatist. În opinia diplomatei germane, o astfel de turnură în poziţia MAE-ului rus este una surprinzătoare, care ar atesta dinamica pozitivă a atitudinii FR referitor la dosarul transnistrean. Totodată, Berlinul este departe de a-şi crea iluzii suplimentare în acest sens, fiind aşteptate din partea Moscovei (şi a Kievului) paşi concreţi în realizarea obiectivului de deblocare a dialogului politic. Un alt element pozitiv pe care l-a dedus interlocutoarea din discuţiile purtate la Moscova ar fi că din arsenalul argumentativ al FR a dispărut referinţa la „lipsa unui guvern stabil în Moldova” şi, implicit, lipsa unui partener serios de dialog la Chişinău. Acest lucru vine să demonstreze, potrivit amb[asadorului] Flor, acceptul Moscovei a noii guvernări de la Chişinău şi determinarea demarării unui dialog cu noua coaliţie de la Chişinău. Prin urmare, a conchis ea, există premise optimiste în sensul impulsionării activităţii pe dimensiunea transnistreană. Din discuţiile ei cu Sorokin, s-a desprins faptul că Moscova, deocamdată, nu a identificat un potenţial contracandidat lui Smirnov, pe care ar putea miza în competiţia prezidenţială de la finele anului curent din regiunea nistreană. În context, ea nu exclude că FR ar putea recurge la invocarea necesităţii aşteptării rezultatelor scrutinului prezidenţial din Transnistria pentru a tergiversa reluarea cadrului formal al negocierilor în formatul 5+2. Totodată, Sorokin s-ar fi exprimat în favoarea unei reuniuni 1+1, care ar putea „urni carul din loc” şi în urma căreia ar putea fi dată publicităţii o declaraţie comună, prin care părţile şi-ar fi exprimat disponibilitatea reluării dialogului direct, angajându-se să identifice o soluţie acceptabilă în acest sens.

Potrivit P[atriciei] Flor, este puţin probabilă o reuniune 1+1 cu emiterea unei declaraţii comune (cel puţin, deocamdată), dar ideea în sine este una plauzibilă. Astfel, ea consideră că atât Chişinăul, cât şi Tiraspolul ar putea emite separat declaraţii de acest gen, care ar constitui o piatră solidă de temelie pentru relansarea negocierilor. În acest sens, P[atricia] Flor a declarat disponibilitatea MAE-ului german de a acorda întreaga asistenţă necesară RM în elaborarea proiectului unei astfel de declaraţii. Totodată, ea a opinat că drept un gest de bunăvoinţă din partea Chişinăului ar fi o eventuală distanţare (sau moratoriu) de la Legea privind prevederile de bază ale statutului special al regiunii transnistrene, adoptată în 2005, care, potrivit diplomatei germane, a fost votată unanim de fracţiunile politice din legislativul de atunci, dar care suferă de un handicap serios – nu a fost discutată cu reprezentanţii regiunii separatiste şi, deci, nu va fi luată principial drept bază de discuţie de către transnistreni. Astfel, a opinat ea, deşi este o lege foarte bună, handicapul legitimităţii ei pentru ambele maluri ale Nistrului o lasă fără careva perspective serioase în redacţia ei actuală. Prin urmare, a continuat ea, o eventuală distanţare de la legea respectivă ar veni să demonstreze atât Rusiei, cât şi UE şi SUA seriozitatea intenţiilor autorităţilor noastre de a recurge în modul cel mai pragmatic la negocierile privind principiile de bază ale statutului regiunii în cadrul RM reîntregite. În aceeaşi ordine de idei, Germania va căuta să influenţeze Moscova în sensul determinării Tiraspolului de a nu mai face referinţă la rezultatele aşa-numitului „referendum” din 2006, fapt care va facilita în mod inevitabil reluarea procesului de negocieri politice. Oricum, a continuat ea, subiectul respectiv va căuta să-l discute în cadrul vizitei la Chişinău, preconizată pentru 28 februarie curent.

În altă ordine de idei, P[atricia] Flor a menţionat că înţelege reacţia „dureroasă” a reprezentanţilor Chişinăului la orice amintire a conceptului de „federalizare”, dar explică reacţia respectivă prin cunoaşterea slabă de către politicienii noştri a noţiunii menţionate, care, de altfel, şi-a demonstrat fiabilitatea în multe state europene, în special în Germania. Potrivit ei, este puţin probabil să se identifice o soluţie a ghemului transnistrean în condiţiile continuării insistenţei RM pe principiul statului unitar – transnistrenii nu vor recurge la cedări într-un astfel de scenariu. Prin urmare, a adăugat ea, este imperativ necesar ca RM să „se debaraseze de fobia federalismului” şi să purceadă la examinarea posibilelor versiuni ale construcţiei federale a Moldovei reîntregite, Germania oferindu-se să ne asiste în identificarea şi, principalul, garantarea funcţionalităţii versiunii finale. În context, ea a sugerat că, bunăoară, Berlinul ar putea iniţia organizarea unei vizite de documentare pentru experţi în dreptul constituţional de pe ambele maluri ale Nistrului (în eventualitatea că aceştia vor face ulterior parte din posibilul grup comun de lucru pentru elaborarea noii constituţii). Totodată, ea a rugat ca partea moldovenească să propună o listă a eventualilor participanţi la această vizită de studiu.

În ceea ce priveşte perspectivele constituirii cadrului de dialog Ashton-Lavrov pe dimensiunea politicii externe şi de securitate (Memorandumul de la Meseberg), P[atricia] Flor, [a] precizat că Berlinul continuă să insiste asupra iniţierii formatului respectiv. Astfel, deja în cadrul reuniunii Ashton-Lavrov din 24 februarie curent de la Bruxelles, subiectul transnistrean va fi printre elementele-cheie ale discuţiilor. Potrivit ei, în urma eforturilor RFG pe terenul intern al UE, Ashton „ar fi înţeles miza soluţionării conflictului transnistrean” din perspectiva reluării dialogului pragmatic cu Federaţia Rusă. În context, oficiala germană a menţionat că, pentru determinarea finală a lui Catherine Ashton, este foarte important mesajul pe care oficialităţile de la Chişinău urmează să-l transmită şefei diplomaţiei europene în cadrul apropiatei ei vizite în RM. Prin urmare, a specificat interlocutoarea, „încercaţi să obţineţi maximul posibil din vizita ei la Chişinău”. Referindu-se la posibilitatea formulării unui non-paper (pe dimensiunea transnistreană) de răspuns la scrisoarea din iulie trecut a lui Lavrov către Ashton, oficiala germană s-a declarat sceptică, afirmând că, deocamdată, este prematur pentru o astfel de abordare. Totodată, ea a recunoscut faptul că elementele inserate în non-paperul propus de Lavrov sunt total inacceptabile pentru UE. În circumstanţele existente, a opinat interlocutoarea, este mai important să iniţiem dialogul în contextul Meseberg, decât „să începem să irităm ursul” din start. Singurul efect pe care l-ar putea avea un astfel de non-paper din partea UE la ora actuală ar fi distanţarea Rusiei de cadrul dialogului propus de Germania la Meseberg.

În cadrul discuţiei purtate cu P[atricia] Flor, am sugerat constituirea unui format de consultări bilaterale moldo-germane în problematica transnistreană, astfel fiind posibilă o coordonare mai bună a eforturilor comune, precum şi elaborarea unor strategii concertate de acţiune în raport cu unii actori ai formatului existent de negocieri. Totodată, mi-am arătat surprinderea că, din moment ce RM a devenit una dintre priorităţile politicii externe a Germaniei, între statele noastre lipseşte mecanismul consultărilor politice bilaterale, nefiind semnat nici un protocol dintre ambele ministere ale afacerilor externe în acest sens. Mai mult decât atât, iniţierea consultărilor politice bilaterale ar permite punerea în discuţie atât a subiectelor legate de procesul de integrare europeană a RM, cât şi o paletă largă a problematicii de dezvoltare durabilă a ţării noastre, inclusiv dialogul pe dimensiunea transnistreană. Interlocutoarea s-a arătat interesată de ideea respectivă, afirmând că va discuta neapărat cu conducerea MAE-ului federal, unde ea este sigură că va beneficia de susţinere, urmând ca subiectul respectiv să fie abordat şi în cadrul vizitei ei la Chişinău.

Aureliu Ciocoi
Ambasador

Filat şi nemţii sau nemţii şi Filat

Mai 19, 2011

Vladimir Filat, aşa cum s-a anunţat din timp, se află zilele acestea la Berlin, pentru a doua oară în mandatul său. Am arătat şi cu alte ocazii că periodicitatea întâlnirilor acestuia cu oficialii germani este aceeaşi cu cea a întâlnirilor lui Igor Smirnov cu oficialii de la Moscova.

Un comunicat de presă al Guvernului Republicii Moldova (cu menţiunea: pentru difuzare imediată!) aduce la cunoştinţa opiniei publice că în cadrul întrevederii dintre cancelarul german Angela Merkel şi Vladimir Filat „un subiect aparte  l-a constituit problematica transnistreană şi evoluţiile din ultima perioadă”. În comunicat se mai spune, între altele, că „părţile au menţionat necesitatea reluării necondiţionate a negocierilor în format „5+2”.

Aflăm, de asemenea, că „Angela Merkel a spus că destinul Republicii Moldova este marcat de conflictul transnistrean, pentru care încă nu s-a găsit o soluţie. „Noi înţelegem situaţia Moldovei, deoarece Germania a fost afectată de scindare. Ne bucurăm mult că în luna iunie vor fi reluate negocierile în format 5+2, cu participarea tuturor părţilor implicate”, a spus Angela Merkel. Cancelarul a precizat că, în discuţiile purtate cu Preşedintele Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev, a pledat pentru accelerarea procesului de identificare a unei soluţii care să conducă la reintegrarea Republicii Moldova. Angela Merkel a spus că soluţia ce va fi identificată trebuie să asigure o viaţă mai bună tuturor cetăţenilor Republicii Moldova într-o ţară unită. Cancelarul a precizat că Uniunea Europeană poartă răspundere pentru identificarea unei soluţii a conflictului transnistrean”.

Acestea sunt lucrurile de reţinut din ceea ce a spus şeful executivului german despre problema teritoriilor Republicii Moldova ocupate militar şi controlate efectiv de Federaţia Rusă, partenerul strategic al Germaniei.

Doamna Angela Merkel nu a considerat nici oportun şi nici util să se refere, aşa cum ar fi fost corect şi cum ne-am fi aşteptat cu toţii, la obligaţiile Federaţiei Ruse, asumate internaţional şi în mod repetat, de retragere imediată, ordonată şi necondiţionată a trupelor şi arsenalelor sale militare din partea de est a ţării noastre.

Doamna Angela Merkel a evitat să se refere şi la faptul că Federaţia Rusă, în dispreţul normelor internaţionale unanim recunoscute, finanţează regimul separatist implantat de Moscova în Moldova de dincolo de Nistru şi într-o parte a localităţilor noastre de dincoace de Nistru, fapt care nu poate fi acceptat de comunitatea europeană şi cea internaţională.

Doamna Angela Merkel a vorbit despre „identificarea unei soluţii a conflictului transnistrean”, punând-o în prim-plan, dar a ocolit cu multă grijă să se refere la consecutivitatea paşilor care ar trebui să conducă la o asemenea soluţie: mai întâi demilitarizare, decriminalizare şi democratizare şi, mai apoi, acordarea unui statut special de autonomie pentru regiunea noastră transnistreană.

Doamna Angela Merkel a uitat, ca şi premierul Filat, să aducă vorbă despre caracterul ilegal şi criminal al regimului marionetă rusesc al cetăţeanului rus Smirnov şi despre violarea drepturilor omului în acea parte a ţării noastre pe care Consiliul Europei, bunăoară, o numeşte „zone de non-droit”, adică zonă a fărădelegii.

Multe şi încă foarte multe a evitat, nu a dorit sau a uitat să spună doamna Angela Merkel. De ce oare? Şi cum de este posibil aşa ceva?

E simplu. Potrivit datelor sigure de care dispunem, Republica Federală Germană, aşa cum am mai scris în FLUX, este partenerul strategic al celeilalte mari federaţii de pe continent, Federaţia Rusă, cu care are înţelegeri privind federalizarea ţării noastre cu Transnistria, adică, în definitiv, cu Moscova.

Cu puţine zile în urmă, o agenţie din Bucureşti a dezvăluit planul ruso-german de federalizare a Republicii Moldova. Respectiva agenţie a publicat o Notă diplomatică din care este evident că Ambasadorul Patricia Fluor, responsabil pentru Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală în cadrul Ministerului federal german al Afacerilor Externe, i-a comunicat ambasadorului Republicii Moldova la Berlin, Aureliu Ciocoi, detalii ale acestui plan ruso-german de federalizare.

Planul prevede, practic, disoluţia actualei Republici Moldova şi crearea unei Federaţii Moldoveneşti. Pentru asta, în viziunea Berlinului, trebuie anulată Constituţia în vigoare, întrucât (ce crimă!) nu a fost consultat Igor Smirnov la adoptarea ei, precum şi distanţarea, până la anulare, de Legea (adoptată consensual) cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria), nr. 173-XVI, din 22 iulie 2005.

În plus, fără a se opune făţiş actualului format internaţional de negocieri „5+2”, Berlinul nu are nimic împotriva unui format „1+1” (Chişinău-Tiraspol, adică Moscova).

Nu suntem noi în măsură să o consiliem pe doamna cancelar Angela Merkel. Berlinul îşi urmăreşte, ca şi în perioada dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, propriile interese în relaţiile cu Moscova. Totuşi, când este vorba despre integritatea Republicii Moldova şi despre Constituţia noastră, trebuie să-i amintim cancelarului german că chiar ţara dumneaei ne oferă un precedent interesant în această materie. Analogiile sunt potrivite. Precum se ştie, Constituţia Germaniei a fost adoptată fără acordul celui mai mare land federal, Bavaria. Faptul însă nu înseamnă că pe teritoriul landului Bavaria nu ar trebui să fie acceptată şi respectată Constituţia germană. Dacă unei marionete a Kremlinului ca Igor Smirnov, trimis în misiune în ţara noastră, nu-i place Constituţia şi legile Republicii Moldova, respectivul nu are decât să se repatrieze în ţara de baştină, al cărei cetăţean este. Coroborând mai multe informaţii care au devenit deja cunoscute din culisele consultărilor periodice ruso-germane privind federalizarea Republicii Moldova şi permanentizarea prezenţei militare ruse în ţara noastră, avem suficiente temeiuri să tragem concluzia amară că actuala noastră Constituţie şi legislaţia privind statutul localităţilor din stânga Nistrului nu-i convine nu atât unui bandit ca Smirnov, cât nu le convin Moscovei şi Berlinului, ambele doritoare să-şi rezolve un şir întreg de probleme bilaterale pe seama Chişinăului.

Doamna Angela Merkel a lăsat impresia clară că nu înţelege sau nu doreşte să înţeleagă că federalizarea Republicii Moldova cu Tiraspolul înseamnă, de fapt, federalizarea cu Moscova.

Doamna Angela Merkel nu este doar succesoarea domnului Helmut Kohl la preşedinţia Uniunii Creştin Democrate (CDU), ci şi o continuatoare a liniei politice trasate de acesta, acum două decenii în politica externă a Germaniei pe dimensiunea răsăriteană. Helmut Kohl, reunificatorul Germaniei, a susţinut întotdeauna ca Europa trebuie să se sprijine pe cei doi piloni ai săi: Uniunea Europeană (UE) şi Comunitatea Statelor Independente (CSI), adică zona de influenţă şi control a Moscovei. Pe scurt, fiecare cu sfera sa de influenţă! Iar Republica Moldova, în accepţia politicii externe germane, trebuie să rămână în sfera de influenţă a Rusiei. Pentru atingerea acestui obiectiv, ar urma ca ţara noastră să fie federalizată, iar prezenţa militară rusă permanentizată. Nu întâmplător, în cadrul întrevederii cu Filat, doamna cancelar s-a limitat să se refere doar la Parteneriatul Estic, nu şi la o perspectivă, fie şi ipotetică, de aderare a Republicii Moldova la UE.

Este cert că Germania joacă geopolitic în aceeaşi echipă cu Rusia. Idila de astăzi a Berlinului cu Moscova pare ca trasă la xerox după marea frăţie şi iubire ruso-germană dinaintea ultimei conflagraţii mondiale, cu tot cu nenorocitul Pact Ribbentrop-Molotov. Dacă nu ar fi fost aşa, cancelarul german ar fi vorbit în alţi termeni despre ocupaţia militară rusă din răsăritul Republicii Moldova şi despre necesitatea încetării ei necondiţionate. Nu a fost însă să fie. Moscova contează enorm pentru interesele Berlinului. Chişinăul – deloc sau aproape deloc.

Pentru a afla atâta lucru, nu era nevoie ca Vladimir Filat să meargă repetat la Berlin. Sub rezerva cazului că acesta s-a deplasat în capitala Germaniei nu pentru informare şi consultări, cât pentru primirea de instrucţiuni clare asupra a ceea ce are de făcut conform planului ruso-german prestabilit.


9 MAI SOVIETIC LA CHIŞINĂU

Mai 12, 2011

https://i0.wp.com/www.flux.md/sys/upload/2011/13.05.2011/p2/lupu-9-mai-2011.a.jpg

9 mai sovietic la Chişinău. Cam asta a înţeles moldoveanul de rând care a urmărit derularea fastuoaselor manifestaţii organizate în această zi, într-un efort fără precedent, de către autorităţile noastre puse de zor pe integrare… europeană. Hrănită din gros cu nostalgii sovietice, ziua respectivă a fost văduvită de orice conotaţie sau conţinut european. Clişeele epocii Brejnev au fost readuse în actualitatea zilei, într-un soi pompos de aggiornamento propagandistic sovietic. Penibilul a întrecut orice limite. Am văzut cu ochii noştri ceea ce nu ne-a fost dat să vedem nici chiar pe vremea sovieticilor. Nimeni dintre oficiali, guvernanţi deopotrivă cu deputaţii din opoziţie, nu a mai amintit, măcar în treacăt, de 9 mai european. Am asistat cu toţii la un perfect consens politic şi ideologic al clasei politice moldoveneşti. Faptul a pus Republica Moldova într-un izbitor şi dureros contrast cu Estonia, Letonia şi Lituania, state ex-sovietice care au realizat performanţe în deceniul trecut şi astăzi sunt membre ale Uniunii Europene, ale NATO, ale spaţiului Schengen, iar Estonia este, de anul acesta, şi membră a zonei Euro.

Dacă guvernanţii noştri, de-a valma cu opoziţia, au fost voioşi de acest 9 mai sovietic, mulţi dintre moldoveni au fost totuşi trişti. Fiind zi de luni, ţăranii, în marea lor majoritate, nu au sărbătorit, ci au fost prinşi cu muncile câmpului. Lumea noastră obidită, de la sate şi din oraşe, s-a gândit în această zi la creşterea galopantă a preţurilor, cărora nu le mai poate face faţă, la sărăcia care ne asaltează din toate părţile, la necazurile traiului din aceste vremuri ale integrării zise europene sub… flamurile roşii.

http://www.flux.md/sys/upload/2011/13.05.2011/p2/filat,-9-mai-2011-(1).jpg

Nu am fi adus, poate, în atenţie acest caz, dacă Republica Moldova nu s-ar fi angajat în faţa Consiliului Europei, alături de alte state ex-comuniste şi ex-sovietice, să procedeze la demontarea (sau demantelarea, după termenul uzual de origine franceză) moştenirii fostului regim totalitar comunist. După cum bine se cunoaşte, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, din care ţara noastră face parte, le-a cerut statelor membre ale acestei organizaţii internaţionale să sustragă din uz şi din circulaţie toate materialele de propagandă vizuală cu caracter ideologic comunist, fiind vizate şi monumentele, inclusiv cele cu caracter militar. Nu vorbim aici în principiu. Este vorba de două documente oficiale concrete, la care ţara noastră a subscris cu ani în urmă, şi anume Rezoluţia APCE nr. 1096 (1996) privind măsurile de demantelare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste şi Rezoluţia APCE nr. 1481 (2006) privind necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare. Dacă guvernarea „proeuropeană” de astăzi ar fi aplicat litera şi spiritul acestor două importante documente europene (ceea ce nu au făcut guvernările anterioare), am fi fost în rând cu Vilniusul, Riga şi Tallinnul, ca să aducem aceleaşi exemple baltice de seriozitate şi demnitate, şi nu am fi avut parte de spectacolul propagandistic sovietic organizat de autorităţi la 9 mai, la Chişinău şi în alte localităţi. Din păcate însă, actuala guvernare a evitat să apară în contrast cu fosta guvernare comunistă şi, recurgând cu vârf şi îndesat la propaganda timpurilor sovietice, pe care le consideram de mult apuse, ne-a servit dovada unei neştirbite continuităţi a regimului AIE cu regimurile Stalin–Brejnev–Voronin. Alături de aceste nume emblematice pentru tot ce înseamnă mentalitate sovietică şi nostalgică pot fi puse astăzi fără greş numele lui Filat, Lupu şi Chirtoacă sau cel al mitropolitului Vladimir cu episcopii săi. Nici o deosebire nu s-a văzut între modul în care a fost marcat 9 mai sovietic la Chişinău, pe de o parte, şi la Tiraspol, pe de altă parte.

https://i1.wp.com/www.flux.md/sys/upload/2011/13.05.2011/p2/chirtoaca-panglica-1.jpg

Detaliile care au făcut tacâmul zilei de 9 mai la Chişinău sunt atât de multe şi grăitoare, încât nu merită să le invocăm aici şi acum, pentru a arăta adevărata faţă a celor care, prin voia întâmplării, ne conduc destinele.

Totuşi, nu vrem să trecem peste unul dintre aceste detalii, important în opinia noastră. Se ştie că, în ultimii ani, autorităţile nu-şi dădeau rândul să-şi exprime ataşamentul faţă de principiile şi valorile europene, principiile şi valorile promovate de Consiliul Europei. An de an, televiziunile şi presa aservită puterii ni-i înfăţişau pe guvernanţi depunând de 9 mai flori şi ţinând discursuri bombastice în Scuarul Consiliului Europei din capitală, chiar dacă înainte de asta mai treceau şi pe la complexul memorial sovietic, rebotezat mai nou „Eternitate”. Ei bine, anul acesta, picior de guvernant nu a călcat în Scuarul Consiliului Europei să depună o floare, să ţină un discurs, să-şi lustruiască nula, vorba lui Eminescu, pentru a-şi da în petic ca mari europeni ce se pretind. Şi ştiţi de ce? Pentru simplul fapt că stela din Scuarul Consiliului Europei a fost vandalizată şi anul acesta, ca şi anul trecut, iar Guvernul şi Primăria capitalei nu s-au mai ostenit să o refacă şi să şteargă urmele acestei vandalizări. La ce bun? Le-a fost de ajuns memorialul militar sovietic.

Ca să înţelegem exact semnificaţiile reale pe care actuala putere i le-a dat zilei de 9 mai la Chişinău anul acesta, este bine să reţinem două imagini: vânzoleala zgomotoasă de la complexul memorial sovietic cu Lupu, Filat şi Chirtoacă „la datorie”, pe de o parte, şi ţipenia tristă din uitatul şi vandalizatul Scuar al Consiliului Europei, de cealaltă parte. Încă mult timp ne vom aminti cu toţii despre tristeţea şi penibilul acestui 9 mai sovietic şi deloc european.