SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI JAMES PETTIT, AMBASADOR EXTRAORDINAR ȘI PLENIPOTENȚIAR AL SUA LA CHIȘINĂU

August 28, 2016

James Pettit

Excelență,

Ați declarat textual, într-un interviu acordat recent (26 august 2016) postului public de televiziune, că: „Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova. Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică și oamenii din Moldova pentru ca ei toți să contribuie la realizarea unei țări mai bune pentru moldoveni. Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile sale provocări, printre care este faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și desigur, mai este și problema transnistreană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul R. Moldova”. Totodată, i-ați îndemnat pe cetățenii Republicii Moldova ”să se recunoască pe ei înșiși ca moldoveni, ca o naționalitate aparte”.

Am dori să considerăm că prin această declarație ați exprimat puncte de vedere strict personale, nu unele oficiale ale guvernului Statelor Unite ale Americii.

Declarația dumneavoastră abordează subiecte delicate, de mare sensibilitate culturală, istorică și politică pentru noi.

În opinia noastră aceste puncte de vedere sunt greșite, contrare evidențelor și adevărului.

În plus, considerăm asemenea puncte de vedere, exprimate fără acuratețea necesară, contrare intereselor Statelor Unite ale Americii în regiune. Ele sunt contrare și literei și spiritului Declarației de independență a Republicii Moldova, pe care, indiscutabil, le cunoașteți.

De asemenea, prin extrapolare, considerăm că, lansând declarația publică citată mai sus, ați reușit să aduceți atingere, prin ricoșeu, și intereselor legitime de unitate teritorială și suveranitate ale celor doi buni vecini ai Republicii Moldova – Ucraina și România.

Federația Rusă a anexat Crimeea și ocupă teritorii vaste din estul Ucrainei prevalându-se tocmai de comunitatea istorică, etnolingvistică și culturală cu minoritarii ruși din aceste regiuni ale statului vecin. Comunitatea de limbă, cultură și istorie, de una singură, nu poate fi suficientă pentru dezmembrarea statelor și anexiunea lor teritorială, chiar dacă ea este fundamentală în cazul refacerii unității distruse a unor popoare multistatale, cum este și poporul român în ziua de astăzi, dacă modul de realizare a acestei unități este conform dreptului international și expresie a voinței populare, formulate într-un cadru liber și autentic democratic.

Folosind termenii istorici și geografici de ”Moldova” și ”moldoveni” și afirmând univoc că ”Moldova nu este România”, fără precizarea obligatorie că ar fi vorba despre ”Republica Moldova” și ”cetățenii Republicii Moldova”, dumneavoastră admiteți teoretic o posibilă dezmembrare a României, prin extragerea Moldovei istorice de vest din ansamblul statului român. Moldova, în sensul deplin, istoric și geografic, al termenului, este cu mult mai mare decât noul stat post-sovietic Republica Moldova, iar confuzia pe care ați admis-o voit într-o declarație publică sugerează o posibilă suprapunere a Republicii Moldova cu întreaga Moldovă istorică și geografică. Spre deosebire de noul stat post-sovietic Republica Moldova, România este succesor istoric și juridic direct al Principatului Moldova. România este un stat membru NATO și un aliat strategic al SUA în regiune, iar termenul ”Moldova” și infranimul românesc ”moldoveni” fac parte inseparabilă din patrimoniul istoric și cultural al României și al poporului român astăzi bistatal. După cum și termenul ”român” face parte inseparabilă din patrimoniul istoric și cultural al Republicii Moldova. Denumirea corectă și oficială a statului în care sunteți acreditat începe cu litera R, nu cu litera M. Așa spune Declarația noastră de independență, așa spune Constituția și legislația noastră, așa este înregistrat statul la ONU. Moldova și Republica Moldova nu sunt unul și același lucru, iar confundarea lor voită ori, poate, dintr-o vinovată neglijență, generează întemeiat percepții și temeri pe care, suntem convinși, Statele Unite ale Americii nu și le doresc.

Declarația dumneavoastră a scandalizat opinia publică locală, scoțând la iveală o ciudată raliere la punctele de vedere ale Federației Ruse, care, încălcând norme elementare de morală, de corectitudine politică și de drept international, sfidează istoria tragică a Basarabiei și ne sugerează că istoria acestor oameni și a pământurilor noastre de la răsărit de Prut și-ar avea punctul zero la 27 august 1991, că tot ce a fost înainte nu ar fi existat sau nu contează din perspectiva viitorului. Declarația de independență a Republicii Moldova vă contrazice însă. Sperăm că nu vă supărați dacă vom preciza că acest document fundamental trebuie citit sau recitit cu atenție și respectat.

Comunitatea de istorie, de limbă, de etnie, de cultură și de spiritualitate a României și Republicii Moldova sunt realități indiscutabile pentru orice inteligență onestă de la noi sau de oriunde.

Nu există, așa cum ați sugerat în declarația dumneavoastră publică, un Mihai Eminescu doar al Republicii Moldova, nu există un Ștefan cel Mare doar al Republicii Moldova, nu există un George Enescu doar al Republicii Moldova, nu există un mitropolit Dosoftei, un mitropolit Varlaam, un Dimitrie Cantemir, un Bogdan Petriceicu Hașdeu, un Alexandru Ioan Cuza, o Regină Maria, un Grigore Vieru, un Eugen Doga doar ai Republicii Moldova, nu există o limbă, o istorie și o cultură română doar ale Republicii Moldova, separate de România, aliatul strategic al SUA.

Apropo de istorie și de uniri. Aici analogiile se impun și vă rugăm să ne permiteți câteva considerații pornind tocmai de la precedentele americane.

SUA îi datorează unei mari personalități de origine română, strălucitul general George Pomuț, consul general al SUA la Sankt Petersburg, cumpărarea peninsulei Alaska, care nu era deloc americană și care nu avea absolut niciun fel de comunitate de limbă, istorie sau cultură cu americanii la momentul achiziționării ei. Nu credem că vom comite o impietate dacă vom opina că înainte ca vreun diplomat american să se pronunțe asupra comunității de limbă, istorie, etnie, cultură și spiritualitate a românilor de pe ambele maluri ale Prutului, ar fi fost de așteptat ca măcar unul dintre ei, măcar o singură dată, să depună, cu recunoștință, măcar o singură floare pe mormântul românului american George Pomuț, mormânt care zace în paragină în cimitirul Smolenski din fosta capitală nordică a imperiului țarist.

Cât despre unirea Statului Hawaii cu Statele Unite ale Americii, în august 1959, sub aspectul istoriei, limbii sau culturii comune a hawaiezilor cu americanii, nici nu mai are rost să vorbim. Cu toate acestea, credem că dumneavoastră nu ați dezagrea unirea Statului Hawaii cu SUA ca fapt împlinit și corect.

Prezentul și viitorul Republicii Moldova trebuie să-l decidă, fără amestec din afară, poporul ei, constituit în proporție de peste 80% de etnici români și de reprezentanți ai unor diverse minorități (ucraineni, găgăuzi, bulgari etc.) încă supuse unor procese de rusificare, prin instituțiile statului, inclusiv sau în primul rând prin școală, fără ca acest fapt inacceptabil să fi trezit vreodată vreo luare de atitudine din partea dumneavoastră. Republica Moldova este, ca și toate celelalte state post-sovietice, cu excepția Federației Ruse, un stat național, având o singură etnie fondatoare, nu mai multe. Faptul că societatea din Republica Moldova este multiculturală, asemenea tuturor societăților moderne fără excepție, și cuprinde și reprezentanți ai altor etnii conlocuitoare nu face din Republica Moldova un stat multietnic sau multinațional.

Publicul căruia v-ați adresat este reprezentat în proporție covârșitoare de foști cetățeni ai României și urmași ai acestora și cuprinde astăzi circa 1 milion de cetățeni maturi ai Republicii Moldova care, indiferent de originea lor etnică, și-au restabilit cetățenia română, iar alte circa 800 de mii de cereri de restabilire a cetățeniei române se află în examinare. A le sugera astăzi, în calitate oficială, foștilor cetățeni români și urmașilor acestora, indiferent dacă și-au restabilit deja cetățenia română sau abia urmează să o facă, ”să se recunoască pe ei înșiși ca moldoveni, ca o naționalitate aparte” amintește pagini triste, tragice chiar, din perioada ocupației sovietice a Basarabiei, când etnonimul Român și infranimul românesc Moldovean erau prezentați ca opozabili și adversativi, nu complementari. Ideea de ”naționalitate moldoveană aparte” a servit drept eșafodaj ideologic pentru anexiunea stalinistă a Basarabiei în 1940, urmare a înțelegerilor secrete sovieto-germane, dar și pentru etnocidul identitar și cultural de după această anexiune invocată expres în textul Declarației de independență a Republicii Moldova. Excelență, ne permitem să observăm că în actualul amplu război hibrid desfășurat de Moscova contra Republicii Moldova, cu o importantă componentă identitară, cu mize geopolitice și geoculturale, a vorbi oficial despre ”moldoveni ca o naționalitate aparte” consună perfect cu teoria de sorginte stalinistă despre ”națiunea, limba, istoria și cultura moldoveană diferită de cea română”. Și asta în condițiile în care Republica Moldova și România vorbesc despre ”spațiul cultural, lingvistic și spiritual comun” al celor două state ale noastre.

Ați invocat ”problema transnistreană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special”. Această afirmație nu respectă adevărul complet. În realitate, un număr de 71 de primării din stânga Nistrului, dintre care majoritatea cu populație etnic românească, se află sub ocupația trupelor militare și serviciilor secrete ale Federației Ruse, asemenea Crimeii și regiunilor Donețk și Lugansk din estul Ucrainei. Dumneavoastră vorbiți despre faptul că partea de dincolo de Nistru, precum și o parte din trunchiul basarabean al Republicii Moldova, aflată sub control efectiv și ocupație militară rusă, ”are nevoie de un statut special”, fără să precizați că este vorba despre două teritorii ale Republicii Moldova ocupate militar de o putere străină și că un eventual statut special li s-ar putea acorda unor localități de dincolo de Nistru doar după încetarea ocupației, nu înainte și nici condiționat, cum lăsați să se înțeleagă. Felul în care ați pus dumneavoastră problema se situează în afara legii sau deasupra ei, răsturnându-i sensul și consecutivitățile pe care le stabilește, ca și cum Federația Rusă și-ar fi retras deja trupele, arsenalele militare și serviciile secrete din Republica Moldova sau ca și cum acest fapt nu ar mai fi necesar din punctul dumneavoastră de vedere.

Republica Moldova a stabilit prin Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria) nr. 173-XVI din 22 iulie 2005 și prin hotărâri de parlament, votate unanim, criteriile și ordinea pentru eventuale statute special acordate unor (nu tuturor) localități din stânga Nistrului (nu și celor din dreapta Nistrului ocupate militar de Federația Rusă).

Legea din 22 iulie 2005, prin alineatul 2 al articolului său 1, prevede consecutivitatea paşilor procesului de reglementare a diferendului moldo-rus din Transnistria: „(2) După îndeplinirea condiţiilor privind demilitarizarea, stipulate în Hotărârea Parlamentului nr. 117-XVI din 10 iunie 2005, în special a celor referitoare la onorarea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă şi transparentă a trupelor şi armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, şi după formarea, în Transnistria, a unui sistem al puterii alese în mod democratic, procesul de negocieri se desfăşoară pentru elaborarea în comun şi adoptarea Legii organice a Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei”. Orice discuție despre un statut special atât timp cât Federația Rusă nu și-a evacuat integral trupele și armamentul de pe teritoriul Republicii Moldova este susceptibilă de tentativă de amestec extern și presiune asupra statului nostru. Este cazul să amintim și că Legea din 22 iulie 2005 prevede că localitățile din stânga Nistrului, ai căror locuitori vor decide în libertate să nu facă parte din autonomia transnistreană, nu vor face parte din ea. Alineatul 3 al articolului 3 al legii stipulează că: ”Pot intra în componenţa Transnistriei sau ieşi din componenţa ei localităţile din stînga Nistrului în baza referendumurilor locale organizate în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova”. Ca și în cazul acordării unui statut special autonomiei găgăuze, după cum vă este bine cunoscut, urmare a referendumurilor locale, zeci de localități au decis în libertate să nu facă parte din respectiva autonomie, chiar dacă proiecte inițiale, inspirate din afara Republicii Moldova, prevedeau includerea lor.

Sperăm că faptul că ați evitat să invocați cu prioritate în declarația dumneavoastră publică aceste aspecte fundamentale nu înseamnă că guvernul Statelor Unite ale Americii s-ar fi alăturat presiunilor exercitate tot mai intens asupra Chișinăului de către Moscova și Berlin în sensul anulării Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria) nr. 173-XVI din 22 iulie 2005 și a celor două hotărâri de parlament conexe.

Domnule ambasador James Pettit, vă rugăm să observați că Declarația de independență a Republicii Moldova statuează univoc: ”Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale”.

Fiți de acord, Excelență, că ideea unirii Republicii Moldova cu România este o idee care are dreptul la existență în spațiul public și politic al Republicii Moldova. Observăm cu toții că ea câștigă tot mai mult teren, în special printre tineri, direct proporțional cu gradul de desovietizare a societății și a mentalităților. Sper că veți fi de asemenea de acord că prerogativa exclusivă de a decide în acest sens aparține populației Republicii Moldova, într-un cadru autentic democratic, nu diplomaților străini acreditați la Chișinău.

Formulând aceste considerații, în termeni de  corectitudine și bunăvoință, exprimăm convingerea că nu am adus niciun fel de atingere bunelor relații strategice de parteneriat dintre Republica Moldova și SUA sau dintre România și SUA. Sperăm de asemenea că reacția noastră firească față de declarația dumneavoastră publică va fi înțeleasă corect.

Vă rugăm, Excelență, să primiți asigurarea cuvenitului respect.

 

Vlad Cubreacov,

Președinte al Asociației ”Răsăritul Românesc” din Republica Moldova

Chișinău, Republica Moldova, 28 august 2016

Post-scriptum pentru cititorii acestui blog: Doritorii pot viziona înregistrarea interviului acordat de ambasadorul SUA la Chișinău, James Pettit, pe pagina de internet a postului public de televiziune: http://www.trm.md/swf/DQVideoPlayer.swf?dimensiunea-diplomatica-cu-statele-unite-ale-americii

Un detaliu important: domnul ambasador a evitat pe întreg parcursul interviului (cu o singură excepție) folosirea denumirii oficiale și corecte a statului de acreditare, Republica Moldova, înlocuind-o deliberat și exclusiv cu termenul istoric și geografic de Moldova, a cărei parte esențială, cu cele trei capitale istorice (Baia, Suceava și Iași), se află în cadrul României. De asemenea, pe panoul de fundal, din sediul ambasadei SUA în Republica Moldova, denumirea corectă și oficială a statului, cea de Republica Moldova, este substituită cu termenul istoric și geografic de Moldova. Acest caz este unic printre toate ambasadele străine acreditate în Republica Moldova și constituie, în opinia noastră, o manipulare voită prin limbaj verbal și grafic.

James Pettit Moldova 1 - Copy

James Pettit Moldova 2 - Copy

James Pettit Moldova 3 - Copy

James Pettit Moldova 4 - Copy

Scrisoare deschisă domnului Ambasador al SUA în RM


ORTODOXIA RUSĂ ȘI ORTODOXIA ROMÂNĂ. MICĂ STATISTICĂ COMPARATĂ

Iunie 18, 2016
Patriarhul Kiril în Antarctida, 17 februarie 2016.

Patriarhul Kiril în Antarctida, 17 februarie 2016. Și lipsă zilele acestea în Creta.

Patriarhia Moscovei și Patriarhia Română sunt cele mai mari Biserici autocefale locale în ansamblul Ortodoxiei (14 Biserici locale). Un diferend canonic istoric opune cele două Patriarhii în teritoriul național al României anexat de URSS în 1940 și 1944.

O diferență majoră dintre cele două Patriarhii constă în modul lor de autodefinire, bazat pe moduri diferite de gândire, unul bisericesc (BOR) și altul lumesc (BORu).  Să aruncăm o privire asupra corpului social al fiecăreia dintre cele două Biserici autocefale.

RUSIA

Patriarhia Moscovei se autodefinește drept ”Biserică multinațională” (termen lipsă în dreptul canonic ortodox), și nu-și asumă statutul canonic de Biserică națională a neamului rus, cum sugerează titulatura Biserica Ortodoxă Rusă și cum ar trebui să fie potrivit sfintelor canoane ale Ortodoxiei. Conceptul moscovit de ”Biserică multinațională” este relativ recent la scară istorică, datează din perioada comunismului postbelic și nu vizează enoria ortodoxă din Federația (multinațională) Rusă, ci o enorie aflată, în mare parte, în alte state, în special post-sovietice, precum și două Biserici Autonome: a Japoniei și a Chinei. E un soi de ”Ortodoxie originală”, cu autodispensă de la norma canonică ortodoxă. Dacă ești multinațională înseamnă că nu mai ești rusă, iar dacă ești rusă înseamnă că nu mai ești multinațională. Trebuie să optezi.

În cazul Bisericii Ortodoxe Ruse, multă lume confundă ansamblul populației Federației Ruse cu enoria ortodoxă din această țară. Or, se știe, Federația Rusă este în continuare un stat cu o pondere ridicată a ateilor și agnosticilor, iar populația neatee nu este nici pe departe omogenă religios și confesional. Din 1917 până în prezent Federația Rusă nu-și chestionează populația, în cadrul recensămintelor generale, la capitolul convingeri religioase sau apartenență de cult. Este adevărat că s-au efectuat, după căderea URSS, multiple sondaje de opinie printre cetățenii ruși, dar, de multe ori, rezultatele acestora sunt contradictorii și ne prezintă, de regulă, imagini mai mult sau mai puțin deformate ale realităților religioase și confesionale din această țară. BORu nu a efectuat niciodată o recenzare internă a propriei sale enorii din Federația Rusă și nici nu publică statistici privind demografia bisericească. Singurele informații statistice disponibile și certe sunt cele furnizate de către stat privind numărul de entități religioase și părți componente ale acestora înregistrate, în ordinea stabilită prin lege, de către organele de stat abilitate.

Astfel, la 1 ianuarie 2015, Biserica Ortodoxă Rusă avea în Federația Rusă:

  • 14 960 parohii și filii în 136 072 localități existente real în țară
  • 524 așezăminte monahale (mănăstiri, schituri și metocuri)
  • 39 unități de învățământ teologic funcționale din 56 înregistrate
  • 168 eparhii
  • 114 748 916 credincioși estimați (sau 80% din populație)
  • 12 622 380 credincioși reali, care merg la biserică măcar o dată pe an (11%)
  • 102 126 535 ”credincioși” fictivi, care nu merg deloc la biserică, mulți nu sunt cununați, iar alții nici botezați (89%).

Media matematică este de 89 de parohii pentru 1 eparhie ortodoxă din Rusia. De asemenea,  fiecărei eparhii îi revin în medie 3,11 mănăstiri. O unitate de învățământ teologic funcțională revine unui număr de 5,6 eparhii sau, inversând termenii, unei eparhii îi revin 0,23 școli teologice. Teoretic, ca medie matematică, o parohie ortodoxă din Rusia ar trebui să cuprindă 7 670 de credincioși. În realitate, pragul fiecărei biserici fiind trecut măcar o dată pe an de 843 de credincioși.

Statistica BORu

ROMÂNIA

Patriarhia Română se autodefinește drept ”Biserică națională”, statut recunoscut oficial de Statul Român (cu excepția hiatusului istoric comunist: 1948-1989).

Spre deosebire de Rusia, în România populația este liberă să-și declare apartenența religioasă și confesională cu ocazia recensămintelor generale ale populației, astfel încât avem statistici în domeniu.

În România, la 1 ianuarie 2015, Biserica Ortodoxă Română dispunea de:

  • 13 853 parohii și filii în 13 787 localități existe în țară
  • 748 așezăminte monahale (541 mănăstiri, 192 schituri și 15 metocuri)
  • 51 unități de învățământ teologic funcționale
  • 29 eparhii
  • 17 304 611 credincioși, majoritatea absolută mergând la biserică măcar o dată pe an.

Media matematică este de 515 parohii pentru 1 eparhie ortodoxă din România. De asemenea,  fiecărei eparhii îi revin în medie 25,79 mănăstiri. O unitate de învățământ teologic funcțională revine unui număr de 0,56 eparhii, adică în fiecare eparhie există, ca medie matematică, 1,75 unități de învățământ teologic. O parohie ortodoxă din România cuprinde în medie 1 249 de credincioși, cu circa 1/3 mai mult decât parohiile din Federația Rusă.

RUSIA ȘI ROMÂNIA. DIFERENȚE

Diferențele majore dintre cele două Biserici constau în:

Disproporții mari în ceea ce privește raportul numeric credincioși/episcop  sau parohii/eparhie (inflație de episcopi  în Rusia). În raport cu episcopii ortodocși din România sau din Grecia, episcopii ruși au o pregătire puțin spus slabă, fiind văzuți mai degrabă ca factori de putere administrativă și control spiritual decât ca prinți ai Bisericii emanați de enorie. Apropo, în Biserica Rusă episcopii nu sunt aleși, ci… numiți, adică desemnați de sus (…nu de Sus);

Disproporții majore privind numărul de unități de învățământ teologic raportat la numărul de credincioși (normal în România, insuficient în Rusia). Acesta este unul dintre indicatorii formali, de suprafață, ai gradului de instruire/luminare a clerului (inclusiv a ierarhiei) din cele două Biserici;

Gradul de frecventare a bisericii (foarte scăzut în Rusia, normal în România). Populația realmente bisericească din Rusia este inferioară numeric celei din România;

Lipsa misiunii interne din Rusia, confirmată prin faptul că în cel puțin 89% din localitățile țării (121 112 localități) nu există biserică ortodoxă și nici preot.

Apetitul Patriarhiei Moscovei pentru statutul de Biserică multinațională în detrimentul celui canonic de Biserică națională ar putea fi explicat printr-o necesitate de a compensa în exteriorul țării efectele dezastruoase ale lipsei de misiune ortodoxă internă și ale eschivării de la îndeplinirea funcțiilor de mamă spirituală a poporului rus. Cine nu are puncte de sprijin în interior le caută în afară. Elanul imperial orientat către exterior este atât de mare încât Patriarhia Moscovei a inițiat ”misiunea ortodoxă” până și în Antarctida, dar uită că dintre limbile celor peste 70 de popoare băștinașe din Federația Rusă Sfânta Scriptură este tradusă integral doar în 2 (mordvină și tuvină), iar în 90% din localitățile țării nu există nici urmă de biserică ortodoxă. De aceea umblă Patriarhul Moscovei după potcoave de pinguini morți prin Antarctida, dar nu are nici timp și nici plăcere să meargă la Sinodul Panortodox din Creta. Ironia sorții, dar între pinguinii antarctici și patriarhii ortodocși Moscova în preferă pe cei dintâi, cărora le acordă mai mult timp și atenție. Neputându-se detașa de modul lumesc și imperial de gândire, Patriarhia Moscovei, drapată cu multinaționalismul ei rusificator și dizolvant, se ține și se va ține cu dinții în continuare și de Basarabia, și de Ucraina, și de Bielorusia. Mai ales de cuprinzătoarea și mult mai religioasa decât Rusia Ucraină, zonă din cauza căreia, între altele, Biserica Moscovei a boicotat Sfântul și Marele Sinod Panortodox din insula Creta. De altfel, numărul de credincioși reali și numărul de comunități supuse administrativ Patriarhiei Moscovei în afara Federației Ruse este mai mare decât cel al credincioșilor și comunităților ei din interiorul Federației.

Povestea asta propagandistică despre ”Sfânta Rusie” este doar o poveste propagandistică pe care o iau în serios doar naivii și neavizații.

Patriarhul Kirill, după acceptarea ”Ordinului republicii” din mâna lui Igor Smirnov, 22 aprilie 2010, Moscova. Asistă Vladimir Iastrebciak.

Patriarhul Kiril, după acceptarea ”Ordinului republicii” (Transnistria) din mâna lui Igor Smirnov, 22 aprilie 2010, Moscova. Asistă Vladimir Iastrebciak.

NUMĂRUL ETNICILOR RUȘI CONVERTIȚI LA ISLAM A DEPĂȘIT 100 000 ȘI CREȘTE CONSTANT


SEMIMOLDOVA, ȚARĂ DE SIS-TEM

Mai 22, 2015

moldovenii-saluta-kgb-filat-vladimir-kyril-ilarion

Republica Semimoldova Înstrăinată s-a născut dintr-un SISTEM. SISTEMUL sovietic dintr-o parte a teritoriilor românești ocupate în 1940 și 1944. Ea este un copil din flori pe harta lumii, zămislită dintr-o dragoste păgână și perversă dintre Stalin și Hitler. Ea nu a cunoscut niciodată fericirea lustrației și încă mai stă în umbra (groasă și rece) a Kremlinului pentru că, născută fiind din SISTEMUL configurat de KGB, este moștenitoarea și continuatoarea lui genetică. Și cum în URSS SISTEMUL își trăgea puterile din adâncurile odiosului KGB, așa și Republicii Semimoldova Înstrăinate îi asigură vlaga SIS-temul ei cu rădăcina tot în KaGheBeu.

Astfel, SIS-temul actual îi asigură Semimoldovei Înstrăinate conducerea de către un premier semidoct, ba chiar poate sfertodoct sau, cum  zic unii, nulidoct. Nici ceilalți conducători care l-au propus, votat și promovat foarte SIS-tematic nu sunt mai docți și nici mai breji. Ei au însă marele avantaj de a fi, cu rare excepții confirmatoare de regulă, oameni ai aceluiași SIS-tem. Iar SIS-temul a avut grijă, din 1991 încoace (ca și mai înainte), ca în funcțiile-cheie din Semimoldova Înstrăinată (președinți, premieri, miniștri, ambasadori, deputați etc.) să se afle oameni ai acestui SIS-tem. Oricum, o masă critică de oameni ai SIS-temului a existat întotdeauna. Ei sunt cei care urnesc un deget doar dacă e valabilă parafraza SIS ȘI FĂCUT! Dacă parafraza nu e valabilă, nu mișcă niciunul. Abordările lor sunt întotdeauna, invariabil, SIS-tematice.

Aproape toate structurile din Semimoldova Înstrăinată sunt SIS-tematice sau SIS-temice. Parlamentul e destul de SIS-tematic. Guvernul e încă și mai SIS-tematic. Procuratura este SIS-tematică prin excelență, burdușită de oameni ai SIS-temului. Foarte SIS-tematic este Ministerul de Externe. SIS-tematică Banca zisă Națională. SIS-tematice ministerele, SIS-tematice Departamentele, Oficiile, și Birourile. Mai ales SIS-tematicul Birou de Statistică. SIS-tematice partidele parlamentare, SIS-tematice multe dintre cele neparlamentare. SIS-tematici guvernanții, SIS-tematici cei din opoziție. Avem și presă SIS-tematică, pentru că există o cohortă întreagă de jurnaliști SIS-tematici. Există și bloggeri SIS-tematici. De businessmeni SIS-tematici nici nu mai încape vorbă. Nu există la noi milionari neSIS-tematici. SIS-tematică, ba chiar într-atât SIS-tematică Biserica întregii Semimoldove Înstrăinate, încât, privită fără ochelari rusești, nu este decât o SISocrație cu camilafcă albă, în pantaloni scurți de fâș și cu papuci de plajă, dar cu o valiză ticsită cu milioane de euro și dolari când pleacă cu mândrele în vacanță la locurile sfinte de la mare. Să nu se întristeze nimeni din ceata camilafcei albe cu pantaloni scurți de fâș pentru că există și pastori SIS-tematici, uneori chiar exagerat de SIS-tematici.

Ajungi uneori să constați cu tristețe că abrevierea stalinistă de RSSM e valabilă și astăzi, încifrând aceeași esență veche: Republica SIS-tematică Semi-Moldova.

Firește, SIS-temul este in-SIS-tent. El e specializat în SIS-tări. Poate SIS-ta acțiunea legilor, poate SIS-ta logica, poate SIS-ta Convenția Europeană pentru drepturile omului, poate SIS-ta bunul simț și evidențele în Semimoldova Înstrăinată. Poate SIS-ta și gramatica, poate SIS-ta și denumirea limbii și etnonimul dacă nu se încadrează în SIS-temul său de gândire ruso-semimoldovenească. Am văzut zilele acestea că poate SIS-ta și dreptul cetățenilor de a circula liber, și chiar îi poate expulza din Semimoldova Înstrăinată dacă nu sunt SIS-tematic de semimoldoveni înstrăinați în cuget și simțiri. Slavă Domnului că nu poate SIS-ta mișcarea stelelor, răsăritul soarelui, separarea luminii în cele trei culori de bază (Roșu, Galben și Albastru), legea gravitației universale și curgerea timpului!

Ei, bine, dar toată lumea înțelege că, în definitiv, SIS-temul acesta cu rădăcina în Kaghebeu, dacă nu-i vor fi SIS-tate lui apucăturile de fiu de Kaghebeu, acesta îi va SIS-ta viața chinuitei și nenorocitei Semimoldove Înstrăinate.

E de prisos să mă bat cu cărămida în piept și să spun că am fost, sunt și voi fi anti-SIS-tem. Înțeleg însă că, după cum decurg lucrurile înăuntrul și în jurul Semimoldovei Înstrăinate, dacă nu intervine în următorul an, ca la Kiev, lustrația, deschiderea arhivelor, desovietizarea și deparazitarea de cele 80% de agenți ruși-ruși sau ruși la cap, atunci va interveni, negreșit și năvalnic, Unirea. Și atunci SIS-temul local cu ADeNeu de Kaghebeu va intra în criză și va sta să cadă. Nu ne rămâne decât să-i urăm cădere ușoară!


AURUL ROMÂNESC (РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО) de Serghei GOLUBIȚKI

Octombrie 5, 2012
Serghei Golubiţki

Serghei Golubiţki

Российская пресса обсуждает очередную парламентскую ассамблею Совета Европы (ПАСЕ), осыпая насмешками вздорные резолюции, которыми веселят честной народ европейские фантазеры от политики. В обзорном докладе, подготовленном швейцарским человеком Андреасом Гроссом и румыном Георгием Фрундой, содержится беспрецедентное число претензий в адрес России. Количество обидок столь велико, что можно смело говорить о полной безнадежности в обозримом будущем изменить имидж Российской Федерации в глазах европейского сообщества.

Главная ошибка, на мой взгляд, которую допустила ПАСЕ, заключалась в сваливании в общую кучу совершенно неравнозначных и несопоставимых по значимости вещей – дела Сергея Магнитского, Анны Политковской, Натальи Эстемировой, Веры Трифоновой, Михаила Ходоркосвкого, Pussy Riot, конфликт с Грузией и – объект особых издевательств журналистов-соотечественников – “румынского золота”.

ПАСЕ, конечно, тоже можно понять, потому как лавина культурно-цивилизационных странностей, поступающих из полностью герметичной для европейского понимания Скифии, давно защемила способность сохранять адекватные реакции. Вот и приходится все валить в кучу: и экономику, и политику, и права человека, и исторические катастрофы.

Понимая ПАСЕ, все же не могу удержаться от едкой ремарки: если бы парламентскую ассамблею хоть чуточку волновала судьба самой России и самих людей, проживающих в этой огромной стране, они бы, конечно же, не устраивали винегрет из претензий, а разнесли бы их если уж не во времени, то хотя бы по разным резолюциям. Увы, мы никого ни в ПАСЕ, ни в Европе не волнуем, поэтому приходится самостоятельно отделять зерна от плевел.

Зачем это нужно делать? Для нашего собственного выживания. Для выживания как нации, как цивилизации, как исторической общности, объединенной культурой, верой и уникальным духовным зарядом. Зарядом, который, хочется верить, еще не затух окончательно и бесповоротно. Потому что если это заряд погаснет, единственное будущее, какое только возможно – это дезинтеграция на феодально-склочные региональные паханаты с последующем поглощением каждого более пассионарными соседними этносами.

Итак, о каком отделении зерен от плевел идет речь? Коллеги, думаю, уже догадались, что речь идет о теме, вынесенной в заголовок сегодняшнего поста. Дело в том, что трагическая судьба Магнитского, дело Pussy Riot, вооруженный конфликт с Саакашвили, посадка Ходорковского, равно как и весь остальной список претензий ПАСЕ из разряда “нарушений универсальных прав человека”, как минимум, обладает иммунитетом внутренних дел России, а потому никакое ультиматумы и обидки ПАСЕ по данным вопросам не могут носить для российской стороны принципиального характера. Портят ли международную репутацию все перечисленные казусы? Безусловно, портят. Но не более того, потому как внутри самой нашей страны граждане вольны занимать ту или иную сторону в конфликте: одобрять вердикт Химкинского суда или не одобрять, признавать независимость Абхазии или не признавать, осуждать убийство журналиста и правозащитницы или приветствовать его.

Иными словами, в “правозащитных темах” есть выбор. Совершенно особняком стоит “румынское золото”, которое не допускает ни в какой форме, ни в каком виде, ни при каких допущениях двусмысленных толкований. Причем хочется еще раз подчеркнуть, что вопрос этот имеет принципиальное значение именно для России, именно для нас, и в гораздо большей степени, чем для Румынии и уж подавно – для Молдавии, чьи парламентарии, кстати, и ходатайствовали о включении вопроса в резолюцию ПАСЕ.

Почему этот вопрос имеет принципиальное значение именно для нас, а не Румынии? Потому что для Румынии речь идет просто о потере материальных благ, тогда как для России вопрос ставится в совершенно иной плоскости – нравственной. Если мы не признаем его, мы не столько внешнему миру, сколько себе самим говорим, что – да, мы ВОРЫ! Мы в полном уме и сознании признаем себя наследниками и правопреемниками большевистского ворья и мы – достойные птенцы гнезда Троцкого.

Только так и никак иначе. И никакие нелепости, вроде официальных комментариев российских чиновников о том, что, мол, тема “румынского золота” – это дела давно минувших дней, вопрос истории, но никак не современной политики, не могут заслонить чудовищной нравственной пропасти, которая отделяет нас от Мира Добра и Света в том случае, если мы отказываемся признать обязательства по возврату откровенно, нагло и цинично украденного.

Я допускаю, что коллеги, как и подавляющее большинство граждан России, понятия не имеют о том, что представляет собой эта тема – “румынское золото”, поэтому нет ни малейших оснований делать какие бы то ни было скоропалительные выводы и, тем более, кого-то там обвинять в безнравственности. Поскольку официальные российские СМИ вопросом доведения фактов до своих читателей не озаботились, попытаюсь по мере сил компенсировать это хотя бы для аудитории Национальной деловой сети.

В августе 1916 года Румыния вступила в Первую мировую войну на стороне Антанты и оккупировала Трансильванию. Я оставляю за кадром мотивы, которые заставили эту страну два года отсиживаться в нейтралитете: политика малых мира сего – дело сложное, а – главное! – для нашей задачи совершенно непринципиальное. Сейчас меня не интересует Румыния, меня интересует только Россия.

Результат румынского демарша оказался очень печальным: объединенные армии Mittelmächte (Германии, Австро-Венгрии, Болгарии и Оттоманской империи) тут же ответили контрнаступлением, которое в мгновение ока свернуло шею румынской армии.

Правительство Румынии было поспешно эвакуировано из Бухареста в Яссы, на границу с Бессарабской губернией Российской империи. Добруджа, Олтения и Мунтения уже были оккупированы, так что полный захват национальной территории справедливо казался лишь вопросом времени.

В ноябре 1916 года Национальный совет Центробанка Румынии принял решение о временной передаче на хранение всех своих золотых запасов своему союзнику – России, которая, собственно, сама любезно и предложила услуги. В качестве альтернативного варианта рассматривалась транспортировка сокровищ в Лондон, но господство немецких подводных лодок на морях поставило окончательную точку в выборе в пользу Российской империи.

2 декабря было принято решение Центробанком, 12 декабря – поддержано Советом министров Румынии. В качестве международного прецедента использовался опыт Франции, которая уже передавала свои золотые запасы на хранение Соединенным Штатам Америки.

От России протокол о передаче сокровищ был подписан генерал-лейтенантом Александром Александровичем Мосоловым, начальником канцелярии Министерства Императорского Двора, а с осени 1916 года – министром-посланником в Румынии. Правительство России не только обязалось подготовить трансферт, но и гарантировало безоговорочную сохранность румынских сокровищ как во время транспортировки, так и во время всего срока последующего хранения.

General-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, cel care a semnat Procesele verbale de preluare a Tezaurului României

General-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, cel care a semnat Procesele verbale de preluare a Tezaurului României

Надо сказать, что в Россию были отправлены не только золотые запасы Центрального банка Румынии, но и практически все сбережения частных румынских банков, компаний и граждан. По описи проходили: документы, манускрипты, старинные монеты, картины, редкие книги, монастырские архивы из Молдовы и Мунтении, выставочные коллекции, принадлежащие общественным и частным организациям, а также 93,4 тонны золота.

Поскольку все эти сокровища были подробнейшим образом описаны в акте о передаче, то не составило труда подсчитать их современную стоимость (без учета, разумеется, чисто исторической ценности музейных экспонатов) – 2 миллиарда 800 миллионов долларов.

“Румынское золото” было переправлено в Россию двумя этапами: 12 и 14 декабря 1916 года – в 17 вагонах и 1738 ящиках, общей стоимостью 314 580 456 леев 84 бань. К этим ящикам были добавлены еще два с драгоценностями королевы Марии стоимостью 7 миллионов леев.

23-27 июля 1917 года (уже после февральской революции!) был отправлен второй поезд с румынскими сокровищами: 24 вагона, по описи – 7,5 миллиарда леев. Под охраной казацкого подразделения поезд благополучно прибыл в Москву 3 августа 1917 года.

Дальше случилось, что случилось: большевистская банда террористов захватила власть под прямым руководством немецкого Генштаба, и 26 января 1918 года Лейба Довидович Бронштейн по кличке Троцкий цинично заявил миру: “Румынские активы, размещенные в Москве, будут недоступны для румынской олигархии. Советское правительство берет на себя обязательства по хранению этих активов и последующей их передачи в руки румынского народа”.

Слово Лейбы – закон, поэтому румынский народ, давным-давно свергнувший своих царей, ждет обратно свое золото и поныне. Чтобы оценить всю циничность ситуации, необходимо непременно рассказать о трех официальных возвратах, которые были предприняты в 1935, в 1956 и в 2008 годах. Эти возвраты сопровождались триумфальной риторикой вроде следующего коммюнике, опубликованного 12 июня 1956 года в советских газетах: “Все эти годы советский народ с тщательной заботой хранил произведения искусства, представляющие огромную историческую и художественную ценность. Правительство СССР и советский народ всегда рассматривали эти ценности как неотторжимую собственность румынского народа”.

Красиво, не правда ли? Благородно. Честно. Как и полагается любой достойной стране, не говоря уж о супердержаве. Вернули картины, рисунки, рукописи, свитки, архивы, золотые монеты, медальоны, иконы, церковную утварь, даже бренные останки выдающегося мыслителя Дмитрия Кантемира, и те вернули.  Забыли лишь вернуть самую мелочь – 93,4 тонны золота. На него у большевиков не распространялись чувства классовой солидарности с румынским народом. Равно как и какие-то обязательства по возврату чужого.

Румыния никогда не прекращала попыток вытребовать обратно из России то, что было передано под честное слово на хранение в годы Первой мировой войны. Из всех опубликованных в советской прессе заявлений однозначно явствует, что СССР всегда признавала права собственности Румынии на свой золотой запас.

Так за чем же дело?! Откуда берутся сегодня эти чудовищные циничные фразы российских чиновников о вопросах, представляющих чисто исторический интерес?! ЧУЖОЕ УКРАЛИ! И сделали заложниками этой подлости всех нас! Всех граждан России! Почему я, вот лично я, должен жить с осознанием того, что являюсь гражданином страны, которая открыто и цинично творит самое страшное преступление, какое только прописано в христианском кодексе нравственности, – обман доверившихся?

У Данте Алигьери те, кто обманул доверившихся, подвергаются самым страшным пыткам в последнем – девятом – кругу Ада: в ледяном озере Коцит бесы терзают их головы.

Для любого христианина нет более страшного преступления, чем обман доверившихся. И это не песни и пляски Pussy Riot в храме, это гораздо более страшная штука.

Но, увы, “румынское золото” никого не интересует. Pussy Riot – это да, это вопиющее преступление власти. А украденные сокровища другого народа, своего союзника, доверившего нам все свое состояние, – это так, чепуха, “вопрос истории”.

sursa: http://i-business.ru (Reţeaua Naţională a Oamenilor de Afaceri din Rusia)

* Serghei Mihailovici Golubiţki este un scriitor, filolog, jurnalist şi specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) facultatea de litere a Universtităţii de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială şi nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeaşi universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez şi terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”.

FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIŢKI:

(….) Aşadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-aţi dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titlul postării de astăzi. (…)

Cu alte cuvinte, în ceea ce ţine de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului românesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretătări ambigue. Şi vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, şi într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România şi, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia APCE.

De ce are această chestiune o importanţă principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, cât ne spunem nouă înşine, că, da, noi suntem nişte HOŢI! Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.

Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binenului şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate:  politica ţărilor mici este  o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici şi cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.

Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printr-o contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.

Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,  îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor  Unite ale Americii.

Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România. Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecţiile muzeistice aparținând instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.

Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia  valorii pur istorice a exponatelor de muzeu):  2 miliarde 800 milioane de dolari.

“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 de lăzi, cu un conţinut în valoare de 314 580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.

În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de  7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea sub directa conducre a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțki, a declarat public cu cinism: „Activele româneşti plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română.  Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român “.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi-a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: “În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti,  am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.  Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu-ţi aparţine.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reiese clar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.

Şi atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE! Şi ne-au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi-au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua  – ultima – treaptă a Iadului:  pe lacul îngheţat Cozit dracii le sfârtecă capetele.

Pentru orice creștin nu există  o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la  Pussy  Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.

Din păcate însă, nimănui nu-i pasă de “aurul românesc”.  De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii.  Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa,  e aşa, un fleac , „o chestiune istorică”.

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov


Vocea unui securist la Tiraspol

Septembrie 22, 2011

Colonelul Ivan Mahu, fost ofiţer KGB şi al Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) al Republicii Moldova, şi-a dus onoarea în cuibul separatismului, la Tiraspol, unde, la 8 septembrie, în preziua celei de a 20-a aniversări de la înfiinţarea serviciului secret moldovean, a publicat, pe pagina electronică „RIA Dnestr” (Reghionalnoie Informaţionnoie Aghenstvo Dnestr), o scrisoare deschisă cu genericul „Actualii conducători ai SIS sunt trădători de Patrie”. Patriot precum se pretinde, colonelul Mahu nici că putea găsi un loc mai potrivit unde să-şi publice scrisoarea decât în una dintre oficinele regimului banditesc de peste Nistru.

Întrucât sunt mai mult decât rarisime cazurile în care din cotloanele de altădată ale KGB şi ale SIS-ului de astăzi răzbate câte o voce răzleaţă, nu am considerat lipsită de importanţă „patriotică” scrisoarea publicată cu generozitate de separatiştii teleghidaţi şi protejaţi de Moscova.

Plină de aprecieri subiective, insinuări şi invective prezentate pe un ton grav, alarmist chiar, scrisoarea fostului ofiţer KGB şi SIS consună perfect cu propaganda regimului marionetă implantat de Moscova în partea de răsărit a Republicii Moldova. Dincolo de falsurile şi elucubraţiile pe care le cuprinde şi de apologia pe care o face KGB-ului sovietic, textul cu pricina se doreşte a fi un semnal de alarmă împotriva „românizării” populaţiei Republicii Moldova. Destul de încâlcită şi contradictorie, această scriitură emană aburii toxici ai celei mai crase uri etnice. În plus, Ivan Mahu atribuie obţinerea independenţei de stat a Republicii Moldova „naţionaliştilor”. Naţionaliştilor români, evident! Naţionaliştii români care au vina de a fi provocat valuri-valuri de „plecări” (puţin rămânea să fi spus „deportări” sau „persecuţii”, căci, pe parcurs, spune: „represiune”) ale kaghebiştilor sovietici din structura chemată să vegheze asupra securităţii noului nostru stat. Naţionaliştii care au încercat să ne „îndepărteze de CSI”, patria comună a domnului Mahu şi a prietenilor săi de la Tiraspol!

Să vedem însă care sunt „ideile-forţă” ale semnatarului. Dat fiind că spaţiul rezervat acestui material nu ne permite să reproducem integral scrisoarea despre care vorbim, o vom reda în mare parte, omiţând pasajele care ni s-au părut irelevante. Nu vom comenta sau polemiza nici pe marginea subiectului „revoluţiei din 7 aprilie 2009”, căci aceasta, ca şi „revoluţia română din 1989”, tot cu voie de la mai multe împărăţii a fost, iar marea împărăţie din răsărit, atât de dragă lui Ivan Mahu, a avut partea ei de implicare. Şi în „revoluţie”, şi în guvernarea federalizatoare sub baghetă ruso-germano-etc., etc. Atâta lucru trebuia să priceapă un „patriot” şi un „profesionist” ca Ivan Mahu.

Iată, aşadar, ce scrie colonelul Ivan Mahu în oficina separatiştilor ruşi de la Tiraspol:

„Serviciile secrete actuale din R. Moldova nu au apărut pe loc pustiu. Majoritatea absolută a ofiţerilor, care  au muncit în anii 1980 în KGB din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, au lucrat cinstit şi cu demnitate. Recrutarea cadrelor s-a făcut la cel mai înalt nivel. Mulţi din foştii ofiţeri ai Moldovei – sute şi mii – trăiesc şi astăzi în Republica Moldova. Nimeni nu poate să spună că ei au abuzat de poziţia lor, că au reprimat pe cineva. (Aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – nota noastră.) Astăzi, deasupra noastră atârnă greşelile lui Beria, dar ce facem noi aici, generaţia care a început să lucreze în anii 1980?

În anul 1989, chiar înainte de obţinerea independenţei şi de crearea noii structuri, au început schimbări rapide. Din rândurile organelor, a plecat primul val de specialişti de înaltă clasă. Ei au fost primii care au prevăzut că în Moldova vor ajunge la putere naţionaliştii. Din conducerea KGB din Moldova, s-au transferat la Moscova peste 20 de oameni, la Kiev au plecat aproximativ 25. Unii din cei plecaţi din KGB Moldova au ajuns generali în serviciile secrete – atât de bine erau pregătiţi.

La 9 septembrie 1991, KGB a fost transformat în Ministerul Securităţii Naţionale. În curând, premierul unionist Mircea Druc l-a desemnat pe funcţia de ministru pe Fiodor Botnari (Tudor Botnaru – nota red.). Druc ştia perfect pe cine desemnează. Ei se cunoşteau de multă vreme, încă din vremea dosarului Ghimpu-Şoltoianu. Druc a încercat să infiltreze ideile naţionalismului şi ale românismului în Ministerul Securităţii Naţionale. Acesta era şi principalul lui obiectiv: să pregătească serviciile secrete să-şi respingă propriul obiectiv principal, misiunea de bază: apărarea statului. Să facă în aşa fel încât serviciile secrete să nu poată să se opună românizării ţării. Dar în acea perioadă, colectivul nostru încă rămăsese un monolit puternic şi, în general, speranţele lui Druc nu s-au bucurat de succes în totalitate.

Lozinca lui Druc „Cemodan-vokzal-Rossia!” („Geamantanul-gara-Rusia!”) a jucat un rol important şi în ceea ce priveşte componenţa Ministerului Naţional al Securităţii. Prin formarea noului serviciu secret, s-a declanşat al doilea val de plecări. Agenţii au început să plece spre armata naţională, în servicii speciale paralele, în societăţi de securitate pentru bănci şi alte firme particulare. Dar nici unul dintre ei nu a devenit racket, nu au intrat în structuri criminale: educaţia şi pregătirea lor erau de cel mai înalt nivel.

Iată de unde aş sfătui eu generaţia actuală de ofiţeri să ia exemple. Mai ales că acolo a rămas coloana vertebrală a adevăraţilor patrioţi: Valeriu Daraban, Ivan Mezunski, Vasile Sârbu, Valeriu Andronic, Victor Leucă, Anatol Furtună, Nikolai Makarov şi alţii.

Aceştia au şi fost oamenii care au ţinut piept puternicului atac al serviciilor secrete din state străine, care au vrut să lovească Moldova după prăbuşirea Uniunii Sovietice. Aceşti oameni au format un zid contra tendinţelor revanşarde ale României”.

Frontul Popular era atunci sub presiune politică. În timpul lui Calmoi, a fost practic lichidată problema cu naţionaliştii din „gruparea lui Druc”, care penetraseră, pur şi simplu, organele. Însă şi după acest moment, în sistem au rămas oameni mereu nemulţumiţi de funcţiile lor, de apropierea de CSI şi aşa mai departe. În 2001, după preluarea puterii de către comunişti, în faţa Serviciului de Informaţii şi Securitate, au fost puse sarcini privind asigurarea securităţii Republicii Moldova, ca stat suveran şi independent. În sfârşit, am înţeles şi noi definitiv de ce ar trebui să ne ocupăm”.

„În timpul noului regim, noi, ofiţerii de contraspionaj, ne-am confruntat cu o considerabilă activizare a misiunilor din partea serviciilor secrete străine pe teritoriul Republicii Moldova, în scopul inducerii aşa-numitului scenariu al „revoluţiei de catifea”. În paralel, s-au agravat măsurile speciale care vizau subminarea statalităţii Republicii Moldova, activizarea unionismului. În ceea ce priveşte creşterea nivelului de pregătire a activităţii, pentru perfecţionarea cadrelor, categoric, un rol important l-a jucat generalul Ursu. El era comandantul care cunoştea mediul operaţional”.

„În toamna lui 2009, odată cu schimbarea puterii, în cadrul SIS a început o adevărată represiune. Toţi cei care lucraseră până în 2009 la identificarea şi subminarea activităţilor subversive ale serviciilor secrete din statele străine pe teritoriul Republicii Moldova au fost retrogradaţi din funcţii, trimişi să lucreze în alte structuri, însă nu pe profil. Erau acuzaţi de prostie, de lipsă de profesionalism, chiar dacă lucraseră zi şi noapte. Voi enumera aceşti oameni: Valeri Kruşilinski, Viaceslav Trubka, Serghei Dulghier, Ghennadi Negară, Adrian Prodan, Gheorghe Bâlea, Ruslan Ţurcan, Alexandr Esaulenko, Anatol Moraru, Oleg Samusi. Iar în locul lor au fost aduşi oameni loiali tendinţelor actuale din serviciile secrete”.

„În consecinţă, colectivul de profesionişti şi de patrioţi din instituţie a fost erodat în ultimii doi ani mai puternic decât la prăbuşirea KGB şi la formarea serviciilor secrete naţionale, din anii cumplitei fervori naţionaliste.

Apare întrebarea: poate că unii au săvârşit crime contra ţării lor, contra poporului? Nici vorbă, ei au fost alungaţi numai pentru că şi-au apărat statul!

Iată şi concluzia. În ultimii doi ani, românizarea ţării noastre s-a amplificat mai mult, decât în orice perioadă a independenţei Moldovei, iar rolul SIS în lupta de rezistenţă este mizerabil. În multe funcţii, lucrează oameni care au cetăţenia altor state. Ziua independenţei o sărbătorim cu drapele româneşti. Peste tot în ţară, găseşti inscripţii de genul „Moldova este România” şi „Basarabia – pământ românesc”.

Firmele româneşti au acces la mina de aur a comunicaţiilor speciale, la bazele de date ale cetăţenilor Republicii Moldova. Are loc o puternică prelucrare pro-românească a tineretului, atât în ţară, cât şi pe teritoriul României.

În multe ministere şi departamente lucrează consultanţi care sunt cetăţeni ai ţării vecine. Iar acest lucru este posibil numai pentru că acum, chiar în SIS, a fost anihilat contraspionajul. Însuşi Serviciul de Informaţii şi Securitate serveşte astăzi nu statul şi Constituţia, ci unor clanuri mafiote şi diverşilor lideri politici.

Cel mai probabil este faptul că unii foşti ofiţeri KGB, de genul lui Dediu, au obţinut trese de la principalul român al Republicii Moldova. Astăzi, ţara noastră şi tot poporul moldovenesc sunt agresate zilnic cu strigăte şi ţipete despre apartenenţa la „marea naţiune română”.

Cu toate că pe nimeni de dincolo de Prut nu interesează opinia poporului moldovenesc. Se pare că pe acest mal au ajuns la putere prea multe capete cu acelaşi suflet. Şi până când vom putea noi, ofiţerii, să privim în linişte această barbarie, această orgie?

După convingerea mea sinceră, comandanţii actuali ai SIS sunt trădătorii patriei noastre.

De aceea, în ziua în care se împlinesc 20 de ani de la înfiinţarea serviciului nostru, privind în trecut şi cu nelinişte uitându-mă spre viitor, eu fac apel la toţi ofiţerii care vor să servească fidel Patria lor (şi asemenea patrioţi şi oameni de onoare sunt majoritatea):

Nu cedaţi, nu renunţaţi! Gândiţi-vă: ale cui interese le apără acum şefii voştri şi până când poporul moldovenesc va mai tolera această agresiune asupra lui?

Vă îndemn să vă uniţi şi să vă daţi demisia din toate funcţiile din cadrul SIS! Şi atunci poate că, nu la jubileu, ne vom întâlni la următoarea aniversare cu mândrie faţă de serviciul nostru, pentru ţara noastră, cu convingerea că noi ne îndeplinim misiunea în faţa statului şi a poporului moldovenesc. La urma urmelor, dacă nu o facem, noi, atunci cine o va face?

Am onoarea!”.

Da! Onoarea fostului ofiţer KGB şi SIS, Ivan Mahu, nu putea fi întreagă decât exclamată din bârlogul separatismului transnistrean.

Chestiunea eficienţei şi „patriotismului” cadrelor SIS nu face, decât cu rare excepţii, după cum spuneam, obiectul dezbaterilor publice de la noi. Dar merită, pentru că subiectul este, într-o societate care nu a cunoscut lustraţia, de milioane. Secretul eliberării Republicii Moldova de balastul sovietic stă anume aici, în zona gradului de prezenţă şi implicare, de regulă nefastă, a armatei de lucrători ai „frontului invizibil” în viaţa noastră publică, iar alteori şi în cea privată.

Hipertendenţiosul excurs în istoria SIS, făcut de bătrânul colonel KGB, Ivan Mahu, suferă, observăm, de grave şi voite omisiuni. Nu ni se spune, bunăoară, nimic despre perioada în care SIS a fost condus de către falnicul director Valeriu Pasat, cel devotat trup şi suflet (sau suflet şi trup) colonelului Vladimir (Nicolai Vasilievici Cantarean), tot el mitropolit al „întregii Moldove”. Nici despre biroul Serviciului Federal de Informaţii al Rusiei (FSB) deschis pe lângă SIS la cererea şi cu participarea nemijlocită a conducătorului său, generalul FSB, Nikolai Patruşev, cel distins cu „Ordinul Ştefan cel Mare”, probabil, pentru meritul de a fi superiorul pe linie de serviciu al banditului Igor Smirnov. Nici despre separatism ca pericol real şi major pentru integritatea, suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova. Nici despre Centrul de spionaj „Balcani” (Balkanski Ţentr), mutat de la Sofia la Chişinău cu doi ani înaintea aderării Bulgariei la NATO.

Deformat iremediabil de trecutul său de kaghebist sovietic, colonelul Ivan Mahu se străduieşte să reducă toate riscurile şi ameninţările la adresa securităţii Republicii Moldova la dificila şi sensibila chestiune identitară a populaţiei majoritare şi să arate cu degetul într-o singură direcţie, spre Bucureşti, ca şi pe timpul sovietic, când secţia a V-a (numită şi 5Z) a KGB combătea adânc şi cu oareşice succes două „fenomene negative”: „fanatismul religios” şi „naţionalismul românesc”.

Reflexul de kaghebist determină şi recursul la fals. De exemplu, lozinca provocatoare „Cemodan, vokzal, Rossia”, lansată, se ştie, chiar de KGB în Ţările Baltice, Ucraina şi Republica Moldova în perioada avântului mişcărilor de emancipare de sub tutela Moscovei, ne este prezentată de drept „lozinca lui Druc”. Păi, cum altfel dacă „răul” trebuie să fie personificat. KGB-ul s-a hrănit întotdeauna cu denunţuri, autodenunţuri şi depoziţii, de regulă, false şi absurde. Şi ce fel de denunţ este acela dacă nu cuprinde nume concrete? „Duşmanul intern” trebuie identificat de fiecare dată cu precizie, altfel ce rost şi justificare mai poate avea efortul securistic susţinut al unor inadecvaţi la realităţile istorice în schimbare, inadecvaţi care nu au avut altă familie decât KGB-ul şi altă patrie decât URSS-ul.

Un lucru bun totuşi există în scrisoarea colonelului Ivan Mahu. Acesta ne dă o listă, nici pe departe completă, a „adevăraţilor patrioţi” din SIS, pe care, fără să vrea, ni-i prezintă ca pe „ultimii mohicani” ai KGB-ului sovietic. Poporul merită, bineînţeles, să-şi cunoască eroii. Pomelnicul colonelului Mahu e scurt, dar valoarea lui e mare. Chiar face să revenim la această listă albă a securiştilor „patrioţi”, care nu se amestecă – Doamne fereşte! – cu lista, neagră, evident, a securiştilor „trădători ai patriei noastre”, cum nu se amestecă lumina cu întunericul: Valeriu Daraban, Ivan Mezunski, Vasile Sârbu, Valeriu Andronic, Victor Leucă, Anatol Furtună, Nikolai Makarov şi alţii, cărora li se adaugă nume sonore de patrioţi ca Valeri Kruşilinski, Viaceslav Trubka, Serghei Dulghier, Ghennadi Negară, Adrian Prodan, Gheorghe Bâlea, Ruslan Ţurcan, Alexandr Esaulenko, Anatol Moraru, Oleg Samusi. O listă demnă de viitorul Panteon al Patriei! De aceea este de mirare că Ivan Mahu îndeamnă toată această lamură a Securităţii să-şi prezinte patriotic demisia.

Ce păcat că bătrânul colonel KGB nu dă şi alte liste, cum ar fi, la o adică, cele ale securiştilor din politica, diplomaţia, cultura, publicistica, biserica şi economia moldovenească! Uite aici să vedeţi dumneavoastră „coloană vertebrală” a „adevăraţilor patrioţi”! Păcat şi iar păcat. Poate că data viitoare, când se mai milostiveşte banditul Smirnov şi oferă spaţiu în fiţuicile şi portalurile lui propagandistice de la Tiraspol pentru oamenii din rezerva KGB-ului de la Chişinău.

Nu de alta, dar, până la o asemenea eventuală ocazie, lumea ar putea stărui în ideea şi impresia că numele adevărat al Patriei noastre scumpe este, în cel mai bun caz, Republica Securistă Moldova sau, în cel mai rău, dar totuşi posibil, caz, Republica fostului KGB.

Post-scriptum: „RIA Dnestr”, care a publicat scrisoarea lui Ivan Mahu, este o agenţie de ştiri înfiinţată la 13 iulie 2009 şi condusă de Roman Konopliov, fost conducător al Partidului Naţional Bolşevic din Rusia şi unul dintre principalii ideologi ai separatismului transnistrean. A făcut parte din mişcarea „Rossî” (Ruşii). Adept al unor idei şovine, ultraradicale, xenofobe şi extremiste,  Konopliov figurează, din aprilie 2006, în Lista oficială a extremiştilor din Federaţia Rusă, motiv pentru care s-a stabilit la Tiraspol, fiindu-i acordată „cetăţenia RMN”. A fost redactor al portalului „Pridnestrovie: Naţionalnaia politika” şi şef al secţiei politice a săptămânalului „Destrovski kurier” de la Tiraspol. A înfiinţat şi a condus o perioadă agenţia de ştiri „Lenta PMR”, după care a fost redactor-şef al ziarului „Russki Prorâv” din Transnistria. Se numără printre susţinătorii lui Igor Smirnov, pe care îl consideră „un Fidel Castro al Transnistriei”.


Patriarhia Moscovei alimentează separatismul abhaz şi transnistrean

Septembrie 6, 2011

Puternic angajată politic, Biserica Rusă recidivează în dosarul separatismului din spaţiul ex-sovietic. Patriarhul Moscovei, Kiril Gundiaev, cunoscut ca un nostalgic după fosta URSS, un susţinător făţiş al lui Fidel Castro, căpetenia comuniştilor cubanezi, şi al lui Talgat Tadjuddin, muftiul-şef al Rusiei, ca să aducem în atenţie doar două nume, i-a trimis zilele acestea un mesaj de felicitare lui Aleksandr Zolotinskovici Ankvaba, aşa-zisul „preşedinte” al autoproclamatei „republici Abahazia” din Georgia.

Pagina de internet a Bisericii Ortodoxe Ruse publică mesajul patriarhului Kiril al Moscovei. Să urmărim textul în traducerea noastră românească: „Mesajul de felicitate al Sanctităţii Sale, Patriarhul Kiril, către nou-alesul Preşedinte al Republicii Abhazia, A.Z. Ankvaba. 27 august 2011, orele 17:52. Sanctitatea Sa, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kiril, l-a felicitat pe A. Z. Ankvaba cu ocazia alegerii sale în funcţia de Preşedinte al Republicii Abhazia. Nou-alesului Preşedinte al Republicii Abhazia, A. Z. Ankvaba. Stimate Aleksandr Zolotinskovici! Primiţi sincerele noastre felicitări cu ocazia victoriei repurtate în alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Abhazia. Susţinerea acordată poziţiei Dumneavoastră active şi recunoaşterea îndelungatei Dumneavoastră experienţe de lucru demonstrează năzuinţa locuitorilor Abhaziei de a păşi pe calea păcii, a dezvoltării cooperării interetnice, de ridicare a nivelului spiritual şi social al vieţii. Ne exprimăm speranţa că tradiţiile culturale şi religioase multiseculare dintre popoarele frăţeşti vor servi drept temelie trainică pentru o largă interacţiune dintre popoarele noastre. Vă urez bunăstare, lungime de zile şi ajutor de la atotputernicul Dumnezeu în dificila Dumneavoastră slujire de acum încolo. Cu respect, Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii”.

Asemenea gesturi ale Bisericii Ruse de recunoaştere oficială, susţinere, preţuire, încurajare şi binecuvântare a regimurilor banditeşti şi separatiste din spaţiul ex-sovietic nu sunt o noutate pentru nimeni. Predecesorul patriarhului Kiril, Alexei al II-lea Rudiger, deconspirat ca agent al serviciilor secrete de la Moscova, a susţinut deschis separatismul transnistrean, abhaz şi sud-osetin. Această susţinere s-a manifestat, între altele, prin acordarea celor mai înalte distincţii bisericeşti căpeteniilor separatiste de la Tiraspol, Suhumi şi Ţhinvali, precum şi multora dintre acoliţii acestora. Igor Smirnov, Eduard Kokoitî, Serghei Bagapş, trei agenţi ai Rusiei autoproclamaţi „preşedinţi” de state, au fost întotdeauna oaspeţi de onoare la Patriarhia Moscovei. Patriarhul Kiril a continuat linia politică a patriarhului Alexei al II-lea. Atât patriarhul Alexei al II-lea, cât şi patriarhul Kiril, dar şi mulţi alţi membri ai Sinodului Bisericii Ruse au primit cu recunoştinţă „distincţii de stat” din partea celor trei regimuri ilegale, banditeşti şi separatiste din Republica Moldova şi Georgia.

Trebuie să amintim în context că, în anul 2006, Patriarhia Moscovei, sub omoforul căreia stau şi premierul Vladimir Filat, şi preşedintele interimar Marian Lupu, şi ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Chişinău, Marius Lazurca, şi primarul general al capitalei Dorin Chirtoacă, şi banditul Igor Smirnov, a susţinut public desfăşurarea unui aşa-zis „referendum pentru unirea Transnistriei cu Rusia”. Am arătat şi cu alte ocazii anterioare că mitropolitul rus de Odesa şi Ismail, Agatanghel (Alexei Mihailovici Savvin), i-a trimis lui Smirnov, la 18 septembrie 2006, o telegramă oficială, publicată de separatişti, în care susţine că „întreaga comunitate religioasă din regiunea Odesa salută rezultatele referendumului din 17 septembrie 2006. Vă felicităm din suflet cu prilejul strălucitului bilanţ al acestui referendum”, adăugând că „acest eveniment va contribui la consolidarea relaţiilor de frăţietate dintre popoarele slave de răsărit” şi că „procesul de consolidare a statalităţii şi independenţei Republicii Transnistrene este unul ireversibil”. Nici Patriarhul Alexei al II-lea nu s-a lăsat mai prejos şi, ca un soldat exemplar al interesului imperial rus, l-a felicitat pe Smirnov, tot în septembrie 2006, în legătură cu „rezultatele referendumului”, dorindu-i „putere fizică şi spirituală pentru a continua lucrările utile la locul slujirii Domniei voastre”. Mărturie vie a acestor complicităţi politice ale Patriarhiei Moscovei cu regimul separatist de la Tiraspol îl constituie şi faptul că Biserica Rusă a întreţinut de-a lungul ultimelor două decenii o bogată corespondenţă cu căpeteniile separatiste, cărora le recunoaşte calităţile de impostură în care s-au autoplasat. Presa de la Chişinău, Tiraspol şi Moscova a consemnat aceste gesturi de complicitate făţişă.

Nu ponegrim şi nu ne dedăm unei retorici îndreptate fără umbră de temei împotriva Bisericii Ruse care ţine în prizonieratul ei canonic câteva milioane de români ortodocşi. Este bine să ne referim punctual la fapte concrete care vorbesc de la sine. Pentru împrospătarea memoriei preasmeriţilor fii duhovniceşti ai Patriarhiei Moscovei ca Vladimir Filat sau Marius Lazurca, să mai arătăm că la 15 octombrie 2007, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Alexei al II-lea, i-a conferit ordinul „Cuviosul Serghie de Radonej”, de gradul II, lui Grigori Maracuţa, o altă căpetenie a regimului separatist de la Tiraspol, în calitatea acestuia de „reprezentant special al Sovietului Suprem al RMN pentru relaţii interparlamentare”. Ordinul i-a fost înmânat lui Maracuţa de episcopul Iustinian Ovcinnikov, fost de Tiraspol şi Dubăsari. Acest gest al Bisericii ruse a fost făcut în prezenţa altor doi ierarhi veniţi special din Rusia: arhiepiscopul Aleksandr (Aleksandr Ghennadievici Moghiliov) de Kostroma şi Galici şi episcopul Tihon (Nikolai Vladimirovici Stepanov) de Arhanghelsk şi Holmogorie, colegi de sinod ai mitropolitului Vladimir Cantarean de la Chişinău.

Gestul patriarhului Kiril al Moscovei din 27 august faţă de „preşedintele Abhaziei” ne oferă prilejul să readucem în atenţie şi alte fapte „ortodoxe” ale reprezentanţilor Bisericii Ruse, în ale cărei izvoare s-au adăpat şi se adapă unii ca Vladimir Filat, Marius Lazurca, Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Serafim Urechean. Unul dintre oamenii cei mai de nădejde ai Patriarhiei Moscovei, arhiepiscopul Iustinian Ovcinnikov, arhiepiscop de Novo-Fominsk şi vicar al eparhiei Moscovei, poartă şi astăzi cu mândrie în piept „Ordinul Republicii Nistrene”, acordat de banditul Smirnov. Arhiepiscopul Iustinian susţinea, bunăoară, într-un interviu acordat revistei „Zarubejie blijnee i dalnee” în 1998 (nr. 3, pag. 41.), că „republica transnistreană” este „un garant al independenţei Moldovei şi, concomitent, o santinelă a intereselor Patriarhiei Moscovei în regiune”. Se ştie că aceste convingeri ale sinodalului rus nu s-au schimbat. Dimpotrivă, ele s-au consolidat. Această santinelă geopolitică a Rusiei, recunoştea fără nici un ocoliş că „în situaţia creată îmi văd sarcina în consolidarea pe toate căile a poziţiei Bisericii Ortodoxe Ruse în regiune. Dacă vom reuşi să rămânem devotaţi Patriarhiei Moscovei pe acest petic de pământ, înseamnă că le vom da o mână de ajutor şi Mitropoliei Moldovei, şi raioanelor învecinate ale Ucrainei”. Este util să mai amintim că asemenea patriarhilor săi, Alexei al II-lea şi Kiril, Iustinian Ovcinnikov, cel care ani la rând a salutat, alături de Igor Smirnov şi ceilalţi criminali de stat de la Tiraspol, paradele militare ale separatiştilor, a vorbit întotdeauna despre un aşa-numit „popor transnistrean”.

Acum, când Vladimir Filat aşteaptă vizita patriarhului Kiril al Moscovei la Chişinău, subiectul interferenţelor bisericeşti în politică nu poate să nu atragă atenţia oricărui creştin preocupat sincer de destinele poporului şi Bisericii noastre. Biserica Rusă rămâne a fi, spre enorma pierdere a Ortodoxiei, un instrument banal, jalnic şi docil al interesului imperial moscovit în regiunea noastră şi în lume. Exponenţii ei nu vor ezita să se servească, în cel mai neaşteptat şi urât mod, de stindardul sfânt şi curat al Ortodoxiei pentru „consolidarea pe toate căile a Bisericii Ortodoxe Ruse în regiune”. Acest „pe toate căile” spune multe, mai multe chiar decât s-ar putea crede. Avem astfel dovada limpede că nu mântuirea sufletească a oamenilor şi a neamurilor face obiectul grijilor Patriarhiei Moscovei în lume, ci doar puterea, puterea şi iar puterea. Şi cum puterea fără bani şi fără politică (inclusiv geopolitică) este mai greu de obţinut şi de menţinut, cele două componente (financiară şi geopolitică) sunt şi vor fi încă multă vreme prezente în modul de gândire şi în practicile ierarhiei ruse. De aici şi întregul cortegiu de fenomene cum sunt concurarea absurdă a Patriarhiei Române în Republica Moldova, pedalarea pe teoria vetustă şi aberantă a moldovenismului etnic distinct de românism, susţinerea separatismului teritorial, binecuvântarea trupelor ruse de ocupaţie şi a regimentelor căzăceşti aduse dincolo de Nistru şi tot aşa mai departe. Spre regretul nostru şi al foarte multora dintre creştini, Patriarhia Moscovei vede Ortodoxia, mai degrabă, ca un surogat ideologic, un substitut al vechii ideologii comuniste menite să închege „poporul sovietic” şi să-l menţină în fruntariile nedrepte întinse de Stalin peste noi. Asta înseamnă însă să te serveşti de Ortodoxie, nu să serveşti Ortodoxia.

Nu ne stă în obicei să ne autocităm. Totuşi, dată fiind paralela abhazo-transnistreană din gândirea şi acţiunile patriarhului Moscovei, precum şi eterna actualitate a complicităţilor Bisericii ruse cu politica imperială a Kremlinului, dorim să reproducem aici răspunsul pe care li l-am acordat cu ceva vreme în urmă colegilor de la FLUX pe marginea implicaţiilor Patriarhiei Moscovei în regiunea georgiană Abhazia: „Cunoaştem năravurile Patriarhiei din preajma Kremlinului. Ea procedează la fel şi în cazul regimurilor separatiste implantate de Moscova în Georgia. Neamul georgian are o Biserică ortodoxă autocefală din anul 457. Recunoscând formal dreptul de jurisdicţie al Bisericii georgiene asupra întregului teritoriu naţional, Biserica rusă încearcă să creeze în Oseţia de Sud o aşa-numită „Eparhie a Alaniei”, oseţii fiind preponderent ortodocşi, iar în Abhazia încearcă să instituie o eparhie „abhază” autonomă, în timp ce abhazii sunt preponderent politeişti. În 1989, în Abhazia locuiau 46% de georgieni (ortodocşi), 18% de abhazi (păgâni politeişti), 16% de armeni (monofiziţi) şi alţii. În prezent, numărul georgienilor s-a redus la 29% din cauza persecuţiilor etnice şi religioase care au determinat emigrări masive. Preasfinţitul Daniel, episcop georgian de Suhumi şi Imeretia, a fost forţat să se refugieze în interiorul ţării, clerul georgian este izgonit în proporţie de 95% din regiunea Abhaziei, iar puţinii preoţi georgieni care au mai rămas au parte de un tratament identic cu cel aplicat de autorităţile moldovene clerului Mitropoliei Basarabiei. Biserica rusă a acceptat deschiderea la Moscova a unei reprezentanţe oficiale a „bisericii abhaze” şi, fără acordul Bisericii georgiene, formează în şcolile teologice din Rusia mai multe cadre preoţeşti selectate dintre etnicii abhazi din partea de nord-vest a Georgiei. Căpeteniile separatiste Eduard Kokoitî din Oseţia de Sud şi Serghei Bagapş din Abhazia sunt recunoscuţi ca „preşedinţi” şi trataţi de Biserica rusă la fel ca şi Igor Smirnov. Diferenţa este că Patriarhul Georgiei, Ilie al II-lea (Guduşauri-Şiolaşvili), a protestat energic de fiecare dată împotriva amestecului şi abuzului rusesc în ţara sa, pe când mitropolitul Vladimir de la Chişinău este mână în mână cu cei care sapă la temelia Republicii Moldova”.

Întrebarea care vine acum şi pe care o poate formula oricine este: ce caută unii ca pioasele lor excelenţe Vladimir Filat şi Marius Lazurca în această ceată deloc duhovnicească a Patriarhiei Moscovei şi profund străină duhului adevărat al sfintei şi vechii noastre Ortodoxii? Este totuşi vorba de Întâistătătorul lor şi de Patriarhia lor Mamă, cu toate gesturile ei pe deplin asumate.

Vladimir Filat, prea lesne alintat de atâtea ori cu cuvinte încurajatoare la Bucureşti şi în Occident, nu va da un răspuns, pentru că domnia sa evită să explice înregimentarea sa benevolă în cohortele de fii ai Patriarhiei Moscovei, alături de Sminov, Şevţov-Antiufeev, iar mai nou şi de acest agent geopolitic pe numele său Aleksandr Zolotinskovici Ankvaba.

Va răspunde oare plenipotenţiarul şi extraordinarul ambasador Marius Lazurca, singurul ambasador european de la noi afiliat Bisericii Ruse? Avem motive să ne îndoim, chiar dacă, într-o după-amiază liniştită de 14 octombrie 2010 plenipotenţiara sa excelenţă ne dădea telefonic şi cu multă fermitate asigurări în acest sens.

În încheiere, nu vom formula nici un fel de concluzii. Ele stau la suprafaţă. Cine are ochi de văzut, vede. Cine are minte de înţeles, înţelege. Cine are suflet românesc, are. Cine nu are, nu are. Dacă nu avem dreptate, să ne contrazică cei care au căderea să o facă. Nu spre a ne da nouă satisfacţie, ci pentru nesmintirea sufletească a milioanelor de români rupţi cu sila din matca părintească de către hiperpolitizata Patriarhie Rusă.


Legea lustraţiei sau moldovenii nu sunt georgieni!

Iunie 11, 2011

Georgienii, cu mult mai avansaţi în procesul de democratizare şi de construcţie naţional-statală, au demonstrat, pentru a câta oară, că au caracter. Voinţa politică a georgienilor de a se debarasa de balastul sovietic, pentru a putea progresa pe calea modernizării propriei lor ţări, s-a manifestat de curând prin adoptarea „Cartei Libertăţii” de către Parlamentul de la Tbilisi, la 31 mai, cu unanimitate de voturi. „Carta Libertăţii” este denumirea Legii georgiene a lustraţiei.

Proiectul „Cartei Libertăţii” îl are ca autor pe Ghia Tortladze, liderul fracţiunii parlamentare de opoziţie „O Georgie puternică”. Mai multe prevederi ale acestei legi au şi intrat în vigoare, pe când altele vor fi puse în aplicare începând cu data de 1 ianuarie 2012.

„Carta Libertăţii” stabileşte, între altele, restricţii în cazul foştilor colaboratori ai serviciilor secrete ale Uniunii Sovietice, al celor care au deţinut funcţii de conducere în Partidul Comunist şi Komsomol. Foştii kaghebişti şi ştabi comunişti sau comsomolişti nu vor putea ocupa nici o funcţie în instituţiile executive sau reprezentative ale statului, în Consiliul de Securitate al Georgiei, în Cabinetul de Miniştri, în ministere şi departamente, în administraţia prezidenţială, în Cancelaria Guvernului sau în comisiile rogatorii. În acelaşi timp, „Carta Libertăţii” stabileşte în mod expres că lustrabilii nu vor putea fi antrenaţi în activitatea Ministerului Apărării şi a celui de Interne, precum şi a structurilor de investigaţie operativă şi nu vor putea fi avansaţi în grade superioare celui de locotenent-colonel. Reprezentanţii acestei categorii de persoane nu vor putea ocupa funcţii de judecători, de rectori şi prorectori ai instituţiilor de învăţământ superior, de decani sau şefi de catedră. Aceştia nu vor putea fi promovaţi nici în conducerea posturilor publice de radio şi televiziune, şi nici în Consiliile de coordonatori ai respectivelor posturi. Lustrabilii care ocupă în prezent funcţiile vizate de „Carta Libertăţii” sunt obligaţi să demisioneze în maximum 30 de zile calendaristice din momentul intrării legii în vigoare, iar în cazul în care termenul va fi depăşit, o Comisie specială va face publice toate informaţiile cu privire la activitatea acestora în structurile poliţiei politice sovietice. Foştii colaboratori KGB şi ai celorlalte servicii secrete sovietice vor putea candida la alegerile locale sau parlamentare din Georgia doar după ce informaţia despre colaborarea lor va fi făcută publică.

Totodată, legea interzice utilizarea publică a simbolurilor fasciste şi comuniste. De asemenea, legea instituie controlul asupra fluxurilor financiare din străinătate.

Comisia specială care se va ocupa de aplicarea întocmai a prevederilor „Cartei Libertăţii” va fi creată prin decretul preşedintelui Georgiei, legea stipulând obligativitatea delegării în Comisie a câte unui reprezentant al tuturor fracţiunilor parlamentare. În cel mult şase luni de zile, Comisia va primi toate materialele, dosarele şi fondurile arhivistice ale fostului KGB, ale fostului Partid Comunist din Georgia şi ale Komsomolului. Legea prevede transmiterea obligatorie către Comisia specială a tuturor documentelor care vizează agentura serviciilor secrete sovietice.

Potrivit Preambulului „Cartei Libertăţii”, scopul legii constă în curmarea, în acord cu principiile şi normele de drept internaţional, a oricăror atentate la securitatea Georgiei, a terorismului şi crimelor împotriva statului. „Carta Libertăţii” are menirea de a contribui la funcţionarea eficientă a legislaţiei georgiene, la dezvoltarea democratică a ţării şi la contracararea ideologiei comuniste şi fasciste. În legătură cu acest ultim aspect, legea prevede atribuţii concrete ale Comisiei speciale. Comisia va examina orice cerere privind eradicarea simbolurilor comuniste şi fasciste, privind construcţiile de cult, monumentele (inclusiv cele funerare), denumirile de străzi şi de localităţi prin care se propagă ideologiile comunistă şi fascistă.

Şi acum să revenim la oile noastre. Făloasa Alianţă pentru Integrare Europeană de la Chişinău, care practică o demagogie antisovietică şi anticomunistă fără egal, nici de gând nu are să recurgă la un gest asemănător celui din Georgia. Nici Filat, nici Lupu şi nici Ghimpu (iar până acum un an nici Urechean) nu au avut şi nici nu au ca preocupare vie şi sinceră adoptarea unei legi a lustraţiei. Aceştia, domnilor, nu că ar fi împotrivă, dar, zic ei, nu e cazul, nu e momentul, ca să nu stresăm cumva societatea, că o asemenea lege ar fi deja lipsită de obiect, depăşită, inoportună, că s-a terminat mama arhivelor KGB, ale Partidului Comunist şi ale Komsomolului sau Procuraturii din fosta RSSM, că, chipurile, toate dosarele până la ultimul au luat calea lungă a Moscovei şi Tiraspolului!

La 11 ianuarie 2010, fostul preşedinte interimar Ghimpu declara într-o emisiune televizată: „Eu consider că trebuie să fie legea lustraţiei. Dar îmi pare că, încă atunci când eram în primul parlament 1990 sau 1989, deja se zvonea că dosarele nu mai sunt la Chişinău, că sunt duse. Moscova a făcut tot posibilul să-şi păstreze clienţii săi, să nu-i depistăm noi ca să funcţioneze mai departe, să activeze pentru KGB”. Aţi văzut, domnilor? Acesta este unul dintre fruntaşii „integrării europene”. Totuşi, din bun-simţ, Ghimpu şi-ar fi putut motiva eschivarea prin „argumente” ceva mai consistente şi mai credibile.

Ghimpu are nevoie de dosarele de la Tiraspol ca să afle că ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova la Moscova, Andrei Neguţa, este fost activist komsomolist şi comunist. Ghimpu, dar mai ales Filat, are nevoie de aceleaşi dosare ca să i se confirme că noul preşedinte al Curţii de Conturi, Serafim Urechean, a fost şi el mare secretar de partid în timpul URSS. Fruntea coaliţiei are nevoie de dosarele de la Tiraspol ca să li se arate că actualul director al Radio Moldova, Alexandru Dorogan, absolvent al Şcolii Superioare de Partid pe timpul lui Brejnev, a fost lucrător pe frontul ideologic sovietic şi comunist. Tot de dosarele de la Tiraspol are nevoie mândra AIE pentru a afla că aproape toată conducerea SIS, de la generalul Gheorghe Mihai la generalul Valentin Dediu s-au şcolit în Şcoala Superioară a KGB şi au activat în temuta structură pe timpul sovietic. Fără dosarele de la Tiraspol, Mihai Ghimpu nu are cum şi de unde şti că deputatul PL, Valeriu Saharneanu, este absolvent al Şcolii Superioare de Partid. Fără acele nenorocite dosare nici Filat nu are cum afla că ministrul Afacerilor Interne, generalul Alexei Roibu, a absolvit Şcoala Superioară a KGB de la Minsk şi provine din odioasa structură. Eh, dacă s-ar face o listă a tuturor lustrabililor celebri din Republica Moldova, nu ne-ar ajunge nici zece numere de ziar ca să o publicăm.

Fără o lege a lustraţiei nu am făcut nimic! Nici reforme, nici democratizare, nici integrare europeană. Lucrurile nu merg în Republica Moldova pentru un motiv banal de simplu. Ele nu merg de prea mult sovietism şi kaghebism infiltrat până în măduva oaselor firavului nostru organism social şi statal.

Singura tentativă concretă de elaborare şi promovare a unei legi a lustraţiei în Parlamentul de la Chişinău a făcut-o PPCD. Proiectul însă a primit avizul negativ al guvernului condus de ex-premierul Ion Sturza, el însuşi recunoscând într-un interviu că nu a fost străin de serviciile secrete sovietice. Cititorii nu-mi vor permite să greşesc afirmând că din acel guvern făcea parte şi Vladimir Filat, iar lucrurile se întâmplau pe timpul preşedintelui Petru Lucinschi, cavaler al ordinului „Steaua României” în grad de colan. Proiectul legii lustraţiei elaborat de PPCD zace şi acum în Parlament. El nu a fost adoptat, pentru motive evidente, nici în timpul guvernării PCRM. Acum, întrebarea vine: de ce nu a fost examinat respectivul proiect în ultimii doi ani de guvernare „anticomunistă”, „proeuropeană” şi „românească”? Nu avem veleităţi şi pretenţii de paternitate, nu pretindem dreptul de copyright! Dacă deranjează faptul că proiectul a fost semnat de deputaţii PPCD, să facă deputaţii AIE unul mai bun! Important este ca semnalul unei schimbări reale şi de fond să fie dat în Republica Moldova.

Adoptarea legii lustraţiei are valoare de test pentru actuala guvernare. Altminteri, dacă tot vedem atâta ezitare şi împotrivire, avem tot dreptul să admitem că şi Guvernul, şi Parlamentul, şi Serviciul de Informaţii şi Securitate, şi judecătoriile, şi procuratura, şi ministerele, şi mitropolia închinătoare la Moscova, şi ambasadele noastre peste hotare, şi redacţiile gazetelor şi televiziunilor de tot felul, şi mediul academic şi cel de afaceri, şi partidele politice au fost şi sunt burduşite cu kaghebişti mai tineri şi mai bătrâni, mari şi mici în grad, mai iuţi şi mai înceţi la minte.

Kaghebişti au fost, kaghebişti sunt încă! Tot ce înseamnă structură închegată şi cât de cât funcţională în ţara asta, putem prezuma, este împănată din greu cu foşti ştabi sovietici pe care AIE nu vrea în nici un caz să-i deconspire! V-aţi întrebat vreodată: de ce, oare? De aia! De aia că ursul nu are coadă, de aia că, totuşi, cadrele hotărăsc totul (vorba lui Stalin), de aia că KGB-ul n-a murit, doar un pic a aţipit, de aia că Alianţa de guvernământ este „pentru Integrare Europeană” doar în vorbă, nu şi în faptă, de aia că nici la Bucureşti nu s-a făcut o lustraţie adevărată şi până la capăt, de aia că moldovenii nu sunt georgieni, de aia şi de aia, şi de aia!

Republica Moldova a ieşit din URSS, dar nu a ieşit URSS-ul din Republica Moldova şi o bântuie ca un duh rău. E vorba de un diagnostic, nu de o metaforă.


PRUT – TRUP RUPT sau despre debelatio de la 16 mai 1812

Mai 17, 2011

Scriam pe blogul meu, acum exact doi ani, cu ocazia împlinirii a 197 de ani de la răşluirea din trupul viu al Moldovei a părţii ei de răsărit, numită mai târziu Basarabia: „La 16 mai 2009 nici un ziar nu a scris despre această tristă aniversare, nici un post de radio sau de televiziune, fie la Chişinău, la Iaşi sau la Bucureşti, nu şi-a amintit de marea tragedie întâmplată în istoria noastră la 16 mai 1812. Pe câţi oare îi mai doare astăzi cu adevărat 16 mai 1812?”. Începând cu 16 mai 1812, denumirea de PRUT, printr-un joc de cuvinte, singurul posibil prin recombinarea literelor sale, a început să fie citită TRUP RUPT! 16 mai 1812 reprezintă ziua tragică în care Prutul a fost făcut linie de frângere a trupului şi sufletului nostru etnic pe altarul intereselor murdare ale două imperii.

Acum suntem la o distanţă de 199 de ani de la semnarea de către ruşi şi turci, în Hanul armeanului Manuc bey din Bucureşti (agent în serviciul Rusiei, cu o contribuţie directă la raptul teritorial din 1812), a acelei nenorocite hârtii prin care Rusia ţaristă şi Turcia otomană sfârtecau Principatul Moldovei. De această dată, presa de limbă română de pe ambele părţi ale Prutului a fost mai sensibilă şi a abordat subiectul, de regulă şi din păcate, doar sentimental şi patriotard.

Cel mai mare voievod român din toate timpurile, Ştefan cel Mare şi Sfânt, cel mai mare poet român, Mihai Eminescu, cel mai mare istoric român, Nicolae Iorga, cel mai mare compozitor român, George Enescu, cu toţii fii ai vechii Moldove, vor fi în continuare revendicaţi de ambele maluri ale Prutului, ca dovadă că sângele apă nu se face, indiferent de meandrele istoriei noastre chinuite şi contorsionate.

La anul vom aniversa două secole de la crima istorică comisă de cele două imperii împotriva naţiunii noastre. Este de aşteptat că atât partida naţională, cât şi partida imperială (sau cea moldovenistă, filoimperială), se vor raporta, fiecare în felul său, diametral opus celui al părţii adverse, la eveniment. Putem presupune de pe acum că dezbaterea publică va rămâne la cotele de anul acesta, cu simpla diferenţă că accentele se vor îngroşa. Manipularea istoriei va fi la ea acasă în ograda moldovenismului filoimperial de la Chişinău. Singurul subiect nou care va fi atacat în mod inevitabil va fi cel al succesiunii juridice, al legitimării sau falsei legitimări istorice a Republicii Moldova, văzută ca auxiliară a Moscovei.

Declaraţia de independenţă din 27 august 1991, în încercarea de a aduce claritate asupra lucrurilor, parcă ar vrea dinadins să ne ducă într-o zonă a confuziilor periculoase, atunci când se referă la „statalitatea neîntreruptă” şi la raptul teritorial din 1812, sugerând o succesiune juridică între Ţara Moldovei şi actuala Republică Moldova, dar şi, ceea ce este mai mult decât interesant de observat, între România interbelică şi Republica Moldova. Să urmărim textul a trei alineate din actul de naştere al Republicii Moldova: „Având în vedere trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale; Considerând actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei; Subliniind că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din R.A.S.S. Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încâlcând chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.”. Vom reţine că doi dintre termenii dihotomici cu care operează Declaraţia de independenţă sunt: „moldoveni” şi „limba română”, parcă accentuând dilema identitară şi vrând să sugereze că o chestiune ca cea a succesiunii de drept a statului ar rămâne deschisă.

Aşadar, să vedem cine este succesorul de drept al Ţării Moldovei, pentru a anticipa orice speculaţie la care se va deda tot mai mult în continuare partida imperială şi cea moldovenistă proimperială. Părerea noastră este că între Republica Moldova, ca stat constituit la 27 august 1991, şi Ţara Moldovei nu există nici un fel de continuitate juridică. Poate cineva demonstra contrariul? Evident că nu. Faptul că exprimăm acest punct de vedere nu înseamnă că am fi adepţii revizionismului sau iredentismului, oricare ar fi sensurile pe care li le atribuie unii sau alţii. Noi acceptăm realităţile politice şi ne asumăm întreaga istorie naţională aşa cum a fost ea. Preocuparea noastră majoră este ca Lumea Românească de astăzi, prin cei doi moduli politici de bază ai săi, România şi Republica Moldova, să prospere şi să se consolideze spre binele cetăţenilor din cele două state, lăsându-i lui Dumnezeu teren de acţiune privind destinul nostru viitor.

Precum se ştie, etnia română a fost, pe întreg parcursul evului mediu şi până în secolul XIX, o naţiune tristatală, multistatalitatea fiind un fenomen obişnuit în cazul tuturor naţiunilor de talie mare sau medie din Europa timpului respectiv. Unul dintre statele noastre naţionale a fost Ţara Moldovei. Dreptul internaţional public numeşte desfiinţarea unui stat de către altul sau întreruperea suveranităţii unui stat pe o parte importantă a teritoriului său, prin ocupaţie străină şi subjugare, cu termenul latin debelatio. Ocupaţia austriacă din 1775 a părţii de nord a Ţării Moldovei şi ocupaţia ţaristă din 1812 a jumătăţii de răsărit a Ţării Moldovei reprezintă cazuri clasice de ocupaţie şi subjugare, adică de debelatio. Cu precizarea că aceste cazuri de debelatio (ocupaţie şi subjugare), invocate, în principiu, corect în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova nu au fost niciodată complete, ci doar parţiale. Din respect faţă de adevărul istoric trebuie să observăm că ele se referă însă strict la Ţara Moldovei, care, în 1859, s-a unit (prin fuziune, nu prin absorbţie, am spune astăzi în termeni juridici curenţi) cu Ţara Românească (Muntenia sau Valahia), constituind Principatele Unite. La rândul lor, Principatele Unite s-au numit, din 1 iunie 1866, România, după numele etniei fondatoare. Judeţele basarabene Bolgrad, Cahul şi Ismail au făcut parte, până în 1878 (Pacea de la Berlin), din Ţara Moldovei, Principatele Unite şi, respectiv, România. Putem vorbi despre o perfectă continuitate juridică, din 1359 până astăzi, între Ţara Moldovei, Principatele Unite şi România, indiferent de tipurile de regim care s-au succedat. Nicăieri, pe această linie neîntreruptă de continuitate juridică şi succesiune statală nu apare şi nici nu avea cum să apară Republica Moldova, născută pe ruinele defunctei URSS.

În paralel, în planul succesiunii bisericeşti însă, există loc pentru analogii interesante, întrucât Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu existenţă neîntreruptă din 1401 până astăzi, este unul dintre precursorii Patriarhiei Române, care o succede ascendent. Pe de altă parte, Mitropolia autonomă a Basarabiei de astăzi este, tot prin analogie, un fel de echivalent ecleziastic al actualei Republici Moldova, pe când Mitropolia Chişinăului şi „a întregii Moldove” (Patriarhia Moscovei) este un fel de analog al puterii de ocupaţie rusească, care, prin titulatură şi aspiraţii expansioniste afişate, ridică pretenţii asupra spaţiului şi moştenirii vechii Mitropolii a Moldovei cu reşedinţa mai întâi la Suceava, iar mai apoi la Iaşi.

Aşadar, în accepţia dreptului internaţional clasic şi modern, România este singurul succesor juridic ascendent al Ţării Moldovei cu capitala la Suceava şi Iaşi, iar în accepţia dreptului canonic ortodox, Patriarhia Română este singurul succesor juridic ascendent al Mitropoliei Moldovei cu reşedinţa la Suceava şi Iaşi. Impostura structurii locale a Patriarhiei Moscovei ţine de evidenţe şi nu se sprijină pe dreptul canonic ortodox, invocând în favoarea sa doar „dreptul forţei”, adică dreptul ocupantului de la 1812 şi 1940, aşa cum este el menţionat şi în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova.

Chestiunea continuităţii sau succesiunii juridice şi de stat nu este reflectată expres în nici unul dintre actele normative interne ale României de astăzi. Faptul lasă loc pentru interpretări eronate şi speculaţii şi manipulare, alimentând tendinţe şi reflexe expansioniste în raport cu statul român modern, mai cu seamă din partea unor cercuri politice de la Chişinău, aliniate sau arondate intereselor centrului de putere responsabil pentru acel nenorocit debelatio din 1812.

Pentru a vedea cum procedează alte state în cazuri similare, vom observa, cu titlu de fapt divers, că, bunăoară, Federaţia Rusă se revendică oficial a fi succesor (continuator) juridic al tuturor formaţiunilor statale care au precedat-o. Astfel, Legea federală a Federaţiei Ruse cu privire la compatrioţii de peste hotare, nr. 99-F3, din 24 mai 1999, cu completările şi modificările ulterioare, prevede în Preambulul său: „Federaţia Rusă este succesoare şi continuatoare de drept a Statului Rus, a Republicii Ruse, a Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse (RSSFR) şi a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Instituţia cetăţeniei ruse este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii ruse”.

Extrapolând situaţia, am putea să ne imaginăm că un text similar de lege, adoptat la Bucureşti, ar trebui să arate cam astfel: „România este succesoare şi continuatoare de drept a Ţării Moldovei şi a Ţării Româneşti, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Populare Române şi a Republicii Socialiste România. Instituţia cetăţeniei române este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii române”. Aici este însă vorba doar despre imaginaţie şi deziderat, întrucât, oricât am scruta ansamblul cadrului legislativ românesc, nu vom putea găsi nimic de genul acesta.

Rămânând pe linia extrapolărilor şi ţinând cont de realităţile istorice, nimeni nu-şi poate imagina un text de lege asemănător adoptat de Legislativul de la Chişinău: „Republica Moldova este succesoare şi continuatoare de drept a Ţării Moldovei, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM)”. Firul continuităţii statale de drept, care să lege Republica Moldova de astăzi de vechiul stat naţional (românesc) al Ţării Moldovei, este rupt. Ruperea lui s-a produs la 16 mai 1812, prin acel debelatio parţial, când suveranitatea Ţării Moldovei a fost suspendată prin răşluirea, ocuparea şi subjugarea părţii de la răsărit de Prut a ţării de către Imperiul Ţarist, cu mârşava complicitate a Imperiului Otoman.

Unde mai pui că, prin Constituţia sa, România „este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, pe când Republica Moldova refuză formula şi, prin Constituţia din 1994, declară că „este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, adăugând articolul nehotărât „un” şi omiţând termenul „naţional”, pentru a nu fi nevoită să precizeze denumirea naţiunii. Marea problemă a Republicii Moldova este dacă va reuşi sau nu să devină stat naţional. Şi dacă va deveni vreodată, trebuie să ne întrebăm de pe acum: ce fel de stat naţional anume va fi?

Sub ochii noştri se poartă astăzi un adevărat război de revendicare a continuităţii juridice şi moştenirii istorice a Ţării Moldovei, victima tratatului ruso-turc semnat la Bucureşti în neagra zi de 16 mai 1812. Suntem abia la începutul acestui război, care va dura ceva timp. Pericolele pe care le prezintă acesta ţin de riscul real al unui nou debelatio realizat prin acel soi de ocupaţie şi subjugare subtilă pe care ne-am obişnuit să-l numim cu un cuvânt ciudat: transnistrizare. Datele contextului istoric s-au schimbat, evident, de la 1812 încoace. Singura diferenţă dintre vechiul şi actualul peisaj geopolitic în care ne aflăm este că astăzi ruşii nu mai discută cu turcii, ci cu germanii, ca şi în 1939.

Întâmplător sau nu, anume în fatidica zi de 16 mai premierul Filat a anunţat că pleacă iarăşi la Berlin pentru a discuta, după cum ne-a spus chiar el, prefaţându-şi vizita, „chestiunea transnistreană”. Va deveni oare Vladimir Filat un nou Manuc bey al timpurilor noastre?

Şi dacă tot am recurs la tristul joc de cuvinte „Prut – trup rupt!”, nu am vrea să credem că celălalt râu important din „spaţiul istoric şi etnic al devenirii noastre naţionale” ne va oferi, la două secole distanţă de 16 mai 1812, prilejul să spunem, într-o dureroasă îngânare, „şi Nistrul – sinistru!”

16 mai 2011

Expansiunea rusă în jurul Mării Negre (1700-1812)

Expansiunea rusă în jurul Mării Negre (1700-1812)


9 MAI SOVIETIC LA CHIŞINĂU

Mai 12, 2011

https://i0.wp.com/www.flux.md/sys/upload/2011/13.05.2011/p2/lupu-9-mai-2011.a.jpg

9 mai sovietic la Chişinău. Cam asta a înţeles moldoveanul de rând care a urmărit derularea fastuoaselor manifestaţii organizate în această zi, într-un efort fără precedent, de către autorităţile noastre puse de zor pe integrare… europeană. Hrănită din gros cu nostalgii sovietice, ziua respectivă a fost văduvită de orice conotaţie sau conţinut european. Clişeele epocii Brejnev au fost readuse în actualitatea zilei, într-un soi pompos de aggiornamento propagandistic sovietic. Penibilul a întrecut orice limite. Am văzut cu ochii noştri ceea ce nu ne-a fost dat să vedem nici chiar pe vremea sovieticilor. Nimeni dintre oficiali, guvernanţi deopotrivă cu deputaţii din opoziţie, nu a mai amintit, măcar în treacăt, de 9 mai european. Am asistat cu toţii la un perfect consens politic şi ideologic al clasei politice moldoveneşti. Faptul a pus Republica Moldova într-un izbitor şi dureros contrast cu Estonia, Letonia şi Lituania, state ex-sovietice care au realizat performanţe în deceniul trecut şi astăzi sunt membre ale Uniunii Europene, ale NATO, ale spaţiului Schengen, iar Estonia este, de anul acesta, şi membră a zonei Euro.

Dacă guvernanţii noştri, de-a valma cu opoziţia, au fost voioşi de acest 9 mai sovietic, mulţi dintre moldoveni au fost totuşi trişti. Fiind zi de luni, ţăranii, în marea lor majoritate, nu au sărbătorit, ci au fost prinşi cu muncile câmpului. Lumea noastră obidită, de la sate şi din oraşe, s-a gândit în această zi la creşterea galopantă a preţurilor, cărora nu le mai poate face faţă, la sărăcia care ne asaltează din toate părţile, la necazurile traiului din aceste vremuri ale integrării zise europene sub… flamurile roşii.

http://www.flux.md/sys/upload/2011/13.05.2011/p2/filat,-9-mai-2011-(1).jpg

Nu am fi adus, poate, în atenţie acest caz, dacă Republica Moldova nu s-ar fi angajat în faţa Consiliului Europei, alături de alte state ex-comuniste şi ex-sovietice, să procedeze la demontarea (sau demantelarea, după termenul uzual de origine franceză) moştenirii fostului regim totalitar comunist. După cum bine se cunoaşte, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, din care ţara noastră face parte, le-a cerut statelor membre ale acestei organizaţii internaţionale să sustragă din uz şi din circulaţie toate materialele de propagandă vizuală cu caracter ideologic comunist, fiind vizate şi monumentele, inclusiv cele cu caracter militar. Nu vorbim aici în principiu. Este vorba de două documente oficiale concrete, la care ţara noastră a subscris cu ani în urmă, şi anume Rezoluţia APCE nr. 1096 (1996) privind măsurile de demantelare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste şi Rezoluţia APCE nr. 1481 (2006) privind necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare. Dacă guvernarea „proeuropeană” de astăzi ar fi aplicat litera şi spiritul acestor două importante documente europene (ceea ce nu au făcut guvernările anterioare), am fi fost în rând cu Vilniusul, Riga şi Tallinnul, ca să aducem aceleaşi exemple baltice de seriozitate şi demnitate, şi nu am fi avut parte de spectacolul propagandistic sovietic organizat de autorităţi la 9 mai, la Chişinău şi în alte localităţi. Din păcate însă, actuala guvernare a evitat să apară în contrast cu fosta guvernare comunistă şi, recurgând cu vârf şi îndesat la propaganda timpurilor sovietice, pe care le consideram de mult apuse, ne-a servit dovada unei neştirbite continuităţi a regimului AIE cu regimurile Stalin–Brejnev–Voronin. Alături de aceste nume emblematice pentru tot ce înseamnă mentalitate sovietică şi nostalgică pot fi puse astăzi fără greş numele lui Filat, Lupu şi Chirtoacă sau cel al mitropolitului Vladimir cu episcopii săi. Nici o deosebire nu s-a văzut între modul în care a fost marcat 9 mai sovietic la Chişinău, pe de o parte, şi la Tiraspol, pe de altă parte.

https://i1.wp.com/www.flux.md/sys/upload/2011/13.05.2011/p2/chirtoaca-panglica-1.jpg

Detaliile care au făcut tacâmul zilei de 9 mai la Chişinău sunt atât de multe şi grăitoare, încât nu merită să le invocăm aici şi acum, pentru a arăta adevărata faţă a celor care, prin voia întâmplării, ne conduc destinele.

Totuşi, nu vrem să trecem peste unul dintre aceste detalii, important în opinia noastră. Se ştie că, în ultimii ani, autorităţile nu-şi dădeau rândul să-şi exprime ataşamentul faţă de principiile şi valorile europene, principiile şi valorile promovate de Consiliul Europei. An de an, televiziunile şi presa aservită puterii ni-i înfăţişau pe guvernanţi depunând de 9 mai flori şi ţinând discursuri bombastice în Scuarul Consiliului Europei din capitală, chiar dacă înainte de asta mai treceau şi pe la complexul memorial sovietic, rebotezat mai nou „Eternitate”. Ei bine, anul acesta, picior de guvernant nu a călcat în Scuarul Consiliului Europei să depună o floare, să ţină un discurs, să-şi lustruiască nula, vorba lui Eminescu, pentru a-şi da în petic ca mari europeni ce se pretind. Şi ştiţi de ce? Pentru simplul fapt că stela din Scuarul Consiliului Europei a fost vandalizată şi anul acesta, ca şi anul trecut, iar Guvernul şi Primăria capitalei nu s-au mai ostenit să o refacă şi să şteargă urmele acestei vandalizări. La ce bun? Le-a fost de ajuns memorialul militar sovietic.

Ca să înţelegem exact semnificaţiile reale pe care actuala putere i le-a dat zilei de 9 mai la Chişinău anul acesta, este bine să reţinem două imagini: vânzoleala zgomotoasă de la complexul memorial sovietic cu Lupu, Filat şi Chirtoacă „la datorie”, pe de o parte, şi ţipenia tristă din uitatul şi vandalizatul Scuar al Consiliului Europei, de cealaltă parte. Încă mult timp ne vom aminti cu toţii despre tristeţea şi penibilul acestui 9 mai sovietic şi deloc european.


Chişinăul între Moscova şi Washington. Post-scriptum la vizita vicepreşedintelui Biden

Martie 17, 2011
Un elefant şi un şoricel mergeau pe o punte. La un moment dat, gânditor, şoarecele face către elefant: „Măi frate, da ce mai tropăim!” (Folclor românesc)

Vizita istorică, de succes, la Chişinău, a vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, a fost privită, percepută şi comentată diferit. Gama abordărilor la care s-au dedat actorii politici şi analiştii de presă a cuprins întreaga paletă: de la cele realiste la cele fanteziste, de la cele calme la cele pasionale. Între frenezia provestică a susţinătorilor de serviciu ai guvernării şi desueta mânie proletară a taberei comuniste „antiimperialiste” au încăput tot felul de interpretări, care mai de care mai superficiale şi mai reducţioniste. Din acest motiv, am evitat cu grijă să ne înregimentăm într-o cohortă sau alta. Vizita la Chişinău a persoanei nr. 2 în Executivul american merită o prezentare şi o analiză obiectivă, curăţată de orice prejudecăţi sau iluzii. Nu le vom face noi aici, într-un simplu articol de ziar. Din tabloul de ansamblu vom reţine doar câteva elemente care ni s-au părut relevante.

Un context în mişcare

Această importantă vizită, de doar câteva ore, trebuie înţeleasă, în opinia noastră, întâi de toate contextual. Când afirmăm aceasta ne referim la contextul imediat (turneul Helsinki-Moscova-Chişinău), dar şi la contextul larg, geopolitic, care a acumulat o sumă de latenţe şi cunoaşte un şir întreg de mutaţii serioase, anunţându-le deja pe altele.

Cum spuneam, o abordare izolată nu ne poate ajuta cu nimic. Vizita vicepreşedintelui Biden la Chişinău a fost, în turneul său, una de final. Comentatorii de presă şi analiştii politici de la noi aproape că nu s-au referit la legătura dintre finalul turneului (declaraţiile de la Chişinău) şi partea lui de bază (discuţiile şi înţelegerile de la Moscova), şi, cu atât mai mult, la debutul lui (întrevederile de la Helsinki). Este de reţinut că escala de câteva ore la Chişinău a fost, de fapt, o adevărată vizită de curtoazie şi de încurajare, pe când vizita de două zile de la Helsinki şi vizita de trei zile de la Moscova au fost vizite de lucru, după cum a subliniat oficial şi în mod repetat partea americană. Deci, la Helsinki şi Moscova s-a lucrat, iar la Chişinău s-au transmis încurajări. Concluzia corectă pe care trebuie să o tragem în acest caz este că vizita la Chişinău a fost o continuare a celei de la Moscova. Jocurile sunt făcute în continuare de cei mari, iar Republica Moldova trebuie să le înţeleagă exact şi să se înscrie reuşit şi cu demnitate în noul peisaj geopolitic, promovându-şi propriile interese.

„Resetarea” americano-rusă

Relaţionarea americano-rusă din ultimii doi ani cunoaşte o dinamică pozitivă, fără precedent după încheierea Războiului Rece. Odată cu lansarea, în 2008, chiar de către Joe Biden, a conceptului de „resetare” a relaţiilor ruso-americane, asistăm, pe de o parte, la un proces continuu de detensionare a raporturilor bilaterale dintre Moscova şi Washington, iar pe de alta, la amplificarea gradului de interdependenţă şi intercondiţionare dintre cele două mari capitale.

În această nouă situaţie geopolitică, trecută cu vederea de foarte multă lume la Chişinău, devine tot mai limpede că americanii au un şir de exigenţe, dar şi un şir de oferte greu de refuzat pentru Moscova, iar aceasta din urmă are, în dialogul cu Washingtonul, o serie întreagă de cereri şi aşteptări fireşti. Există o multitudine de interese comune ale celor doi actori internaţionali. Întrepătrunse, aceste interese alcătuiesc noua conjunctură geopolitică, de această dată favorabilă, în care se situează Republica Moldova.

Aşadar, în acest context, ce vor americanii? Ce vor ruşii? Ce trebuie să vrea şi să aştepte Chişinăul, ţinând cont de ceea ce au voinţă să facă în comun americanii şi ruşii?

Vizita la Moscova a celui de al doilea om ca poziţie şi celui dintâi ca experienţă în administraţia americană ne oferă răspunsurile la aceste întrebări şi pun într-o lumină clară semnificaţiile escalei de 6 ore a vicepreşedintelui SUA la Chişinău.

Rusia are nevoie urgentă de modernizare

Moscova doreşte, evident, să accelereze procesul de modernizare a ţării, fără de care, potrivit predicţiilor formulate anterior chiar de către vicepreşedintele Biden, Rusia se poate prăbuşi în mai puţin de două decenii. Liderii ruşi au conştientizat că o modernizare a Rusiei nu este posibilă fără o implicare hotărâtă a Occidentului, adică a UE şi a SUA. Dacă doreşte să primească asistenţa Occidentului, Rusia trebuie să ofere ceva în contrabalanţă.

Chestiunile discutate de vicepreşedintele Biden cu preşedintele Medvedev şi premierul Putin au fost câteva. Tematica economică şi cea de securitate au dominat agenda. Ne vom opri doar asupra subiectelor cu incidenţă directă sau indirectă asupra Republicii Moldova.

OMC ca ţintă precisă

Prima dintre chestiunile importante abordate s-a referit la încheierea procedurii de aderare a Rusiei la Organizaţia Mondială a Comerţului. Astăzi, Rusia reprezintă singura economie importantă a lumii care nu este acceptată în OMC, ceea ce comportă pierderi financiar-economice semnificative pentru Moscova. În această organizaţie funcţionează regula consensului, adică decizia de aderare trebuie votată în unanimitate de reprezentanţii celor 153 de state membre. Fără aderarea la OMC, cursul de modernizare a colosului din Răsărit, susţinut de SUA, este problematic. Ţările care s-au opus în ultimii 18 ani aderării Rusiei la OMC au fost Georgia şi Republica Moldova, pentru motive binecunoscute legate de susţinerea separatismului din Abhazia, Oseţia de Sud şi Transnistria. Deci, Rusia vrea să fie primită în OMC, iar SUA devine primul ei avocat în această chestiune. Vicepreşedintele Biden a declarat la Moscova, în numele SUA, că, anul acesta, Rusia va deveni, cu siguranţă, membru al OMC. Pentru reuşita demersului este necesar un dialog constructiv cu Chişinăul şi Tbilisi, astfel încât acestea să nu ofere, din nou, surpriza de a se opune acestei mult dorite aderări de către Moscova.

Amendamentul Jakson-Vanik

A doua chestiune importantă de pe agenda vizitei la Moscova a constituit-o cererea administraţiei ruse de anulare a Amendamentului Jakson-Vanik. Acest Amendament la legea Statelor Unite despre comerţ este o reminiscenţă a Războiului Rece, care, economic vorbind, încă nu s-a încheiat oficial. Amendamentul a fost adoptat în 1974 şi a avut ca scop limitarea schimburilor comerciale cu URSS şi alte câteva state ale lagărului socialist, interzicând acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, precum şi acordarea de credite şi garanţii statelor responsabile de încălcarea sau de limitarea serioasă a dreptului cetăţenilor de a-şi părăsi ţara. Adoptarea Amendamentului fusese determinată, în principal, de opunerea Moscovei faţă de procesul emigraţiei evreieşti din URSS, faţă de ceea ce s-a numit „scurgerea de creiere în exterior”. Amendamentul, în vigoare şi astăzi, constituie o piedică foarte serioasă în calea modernizării economice a Rusiei, dar şi a altor state din CSI, ca succesoare de drept ale fostei URSS. Printre acestea este şi Republica Moldova, împiedicată să obţină clauza naţiunii celei mai favorizate.

Amendamentul Jakson-Vanik a fost anulat doar pentru cele 3 state baltice membre ale NATO şi UE, precum şi pentru 4 state ale CSI: Kârgâzstan (în 2000, în legătură cu aderarea la iniţiativa americană din 1998 privind „restabilirea Marelui Drum al Mătăsii” prin care a fost creat coridorul euroasiatic de tranzit evitând Rusia, Iranul şi Irakul); Georgia (în 2000, în legătură cu „promovarea democraţiei” şi alăturarea la proiectul „Marelui Drum al Mătăsii”); Armenia (în 2004, pentru aceleaşi motive) şi Ucraina (în 2005, după victoria „revoluţiei oranj”). În ianuarie 2002, preşedintelui George Bush a introdus în Senatul şi Congresul Statelor Unite o iniţiativă de anulare a Amendamentului în privinţa Rusiei şi a altor 8 state ale CSI, inclusiv a Republicii Moldova, dar iniţiativa prezidenţială nu a fost susţinută de parlamentari. Astfel, în termenii amendamentului, se consideră că atât Federaţia Rusă, cât şi Republica Moldova nu sunt încă state cu o economie de piaţă în care drepturile şi libertăţile omului să fie respectate. În consecinţă, SUA nu le acordă celor 9 state ale CSI clauza naţiunii celei mai favorizate şi nu întreţine cu ele raporturi comerciale normale la maximă capacitate. În discuţia sa cu liderii ruşi, vicepreşedintele Joe Biden s-a arătat foarte optimist în privinţa anulării de către SUA, cel mai probabil anul acesta, a Amendamentului Jakson-Vanek. Republica Moldova va avea doar de câştigat în urma unei asemenea evoluţii pozitive în raporturile americano-ruse, evoluţie al cărei vestitor este vicepreşedintele Biden. Să sperăm că, de anul acesta, între Atlantic şi graniţa vestică a Rusiei, să nu mai fim singurul stat care nu are şi nici nu poate primi clauza.

Securitatea şi apărarea antirachetă

Un subiect-cheie discutat de vicepreşedintele Biden cu oficialii ruşi l-a constituit sistemul american antirachetă. Se ştie că, încă în 2001, Joe Biden, ca specialist în domeniul controlului asupra armamentului şi al neproliferării, s-a pronunţat deschis împotriva deciziei preşedintelui Bush de retragere a Statelor Unite din Acordul de apărare antirachetă, din 1972. De această dată, vicepreşedintele Biden a vorbit la Moscova despre o nouă arhitectură de securitate bazată pe cooperare. Acest fapt exclude, deocamdată, posibilitatea ca Pentagonul şi Rusia să construiască un sistem antirachetă comun, dar lasă deschisă calea pentru semnarea, chiar în 2011, a unui acord americano-rus în domeniul apărării antirachetă.

Conceptul de „arhitectură cooperaţională”, lansat de Joe Biden la Moscova, se doreşte a fi o soluţie rezonabilă şi pragmatică, în măsură să asigure securizarea unei mari părţi a emisferei nordice, iar în subsidiar să menajeze unele dintre orgoliile şi temerile încă nestinse ale Kremlinului. Bineînţeles că, atunci când discută probleme de securitate, oficialii americani şi ruşi nu pot ocoli chestiuni precum cea a prezenţei ilegale a efectivelor şi arsenalelor militare ruseşti în Moldova de peste Nistru. Întrebat de corespondentul ITAR-TASS care este principala problemă de pe agenda bilaterală ruso-americană pe care ar dori să o rezolve până la sfârşitul acestui an, Joe Biden a răspuns tranşant: „Apărarea antirachetă. Şi pe linie bilaterală, şi în cadrul Consiliului NATO-Rusia încercăm din răsputeri să închegăm un plan de cooperare privind apărarea antirachetă. Aceasta este cea mai bună cale spre consolidarea încrederii şi a stabilităţii strategice între cele două ţări ale noastre. Exprim convingerea că suntem în stare să uzăm de posibilităţile noastre unice de felul lor şi de complementaritate reciprocă în domeniul apărării antibalistice, pentru a-i proteja atât pe cetăţenii noştri, cât şi pe aliaţii şi partenerii noştri”.

În virtutea statutului său declarat de neutralitate, Republica Moldova nu este un aliat al NATO şi, implicit, al SUA. Dar este, în schimb, un partener al acestora. Pentru acest motiv, după vizita sa de lucru la Moscova, vicepreşedintele Biden a vorbit la Chişinău, deschis şi ferm, despre integritatea teritorială a Republicii Moldova, din care regiunea transnistreană este parte inseparabilă.

Parteneri strategici

Rusia, după cum s-a văzut, a demonstrat că este capabilă să manifeste spirit de cooperare cu SUA în domeniul securităţii. Imediat după întâlnirea cu vicepreşedintele Biden, preşedintele Medvedev a semnat, la 10 martie, un decret privind introducerea de sancţiuni împotriva regimului lui Muammar Gaddafi din Libia, chiar dacă Rusia va înregistra pierderi de câteva miliarde de dolari din contractele de livrare către Tripoli a tehnicii militare şi armamentului. Preşedintele Medvedev a ţinut să arate: „Anul 2010 a fost unul de succes pentru relaţiile ruso-americane. Suntem disponibili să dezvoltăm relaţii strategice cu Statele Unite”. Relevant este şi faptul că, anul acesta, Statele Unite şi Rusia vor desfăşura, pentru a doua oară, aplicaţii militare comune, la care au invitat şi Canada. Aplicaţiile anterioare, din 2008, au fost calificate atât de ruşi, cât şi de americani, ca fiind unele „de succes”.

Trebuie să arătăm că întâlnirile de lucru de la Moscova au avut loc în format lărgit, întrucât la ele au mai participat consilierul vicepreşedintelui SUA în probleme de securitate naţională, Antony Blinken, ambasadorul SUA la Moscova, John Byerly, adjunctul secretatului de stat, William Berns, consilierul special al preşedintelui SUA în problemele Rusiei şi ale Eurasiei, Michael McFaul, consilierul principal al preşedintelui SUA în problemele economiei mondiale, David Lipton, şi alţi experţi şi oficiali de la Washington.

Alte subiecte pe agenda vizitei la Moscova s-au referit la: vizita de anul acesta la Moscova a preşedintelui Barack Obama, situaţia din Afganistan, cooperarea aprofundată ruso-americană privind tranzitarea teritoriului rusesc de către personalul militar şi civil american, acordarea de asistenţă rusească guvernului de la Kabul, stabilizarea situaţiei din Kârgâzstan şi sprijinirea în comun a noului guvern democratic de la Bişkek, strângerea cooperării ruso-americane în problema iraniană, coordonarea eforturilor pentru denuclearizarea Coreii de Nord, impulsionarea cooperării în cadrul aşa-numitului „acord 123” privind utilizarea energiei atomice în scopuri paşnice, astfel încât companiile americane să le poată transmite partenerilor ruşi tehnologiile care le lipsesc, cooperarea dintre companiile americane şi ruseşti în domeniul inovaţiilor şi, în general, privind transferul de tehnologii americane către ruşi, eventualitatea abolirii regimului de vize dintre SUA şi Rusia.

Desigur, Joe Biden a discutat cu Medvedev şi Putin şi despre rolul care îi revine Finlandei în această ecuaţie cu tot mai puţine necunoscute. Finlanda va avea rolul de platformă de lansare pentru marile proiecte americano-ruse de modernizare a marii federaţii eurasiatice. De ce anume Finlanda? Pentru că, şi acum şi istoric, se bucură de încredere egală din partea Moscovei şi Washingtonului, pentru că nu aparţine nici vechii şi nici noii Europe, fiind vecinul cel mai deschis şi neproblematic al Rusiei, dar şi un aliat echilibrat şi onest al SUA. Aceste aspecte au fost subliniate de vicepreşedintele Biden atât la întâlnirea cu preşedintele finlandez Tarja Halonen, cât şi la cea cu primul ministrul al Finlandei, Mari Kiviniemi, fapt remarcat la Moscova.

În loc de concluzii

Când vechii adversari şi concurenţi, greii planetei, se împacă şi-şi dau mâna pe faţă, trebuie să observăm asta la timp. Pentru că orice preferinţă sau antipatie a noastră, adică orice încremenire în clişeele trecutului ne-ar putea costa mult. Entuziasmul febril al taberei guvernante de la noi cu tot extazul mediatic însoţitor şi reacţiile destul de nevrotice ale comuniştilor în legătură cu escala vicepreşedintelui Joe Biden la Chişinău nu fac decât să sublinieze o proastă înţelegere a realităţilor geopolitice în schimbare şi a beneficiilor pe care, ca ţară, suntem, pur şi simplu, obligaţi să le extragem, dincolo de ciomăgeala pentru putere şi nişte meschine calcule politice interne. Propaganda de nici un fel nu e bună în asemenea situaţii.

Una dintre concluzii a fost formulată chiar de către vicepreşedintele Biden. Domnia sa a spus: „Consider că resetarea relaţiilor Statelor Unite ale Americii cu Rusia contribuie la consolidarea securităţii în Europa. Noi respingem ideea cum că îmbunătăţirea relaţiilor cu Moscova ar trebui să se producă pe seama relaţiilor noastre cu alte state din regiune, cum ar fi Polonia, ţările baltice sau Georgia, sau ca şi cum angajamentele noastre faţă de aliaţi ar fi incompatibile cu nişte relaţii americano-ruse mai trainice. Dimpotrivă, nutrim convingerea că ele se consolidează reciproc”. Republica Moldova nu a fost pomenită expres în acest text de declaraţie, dar este prezentă în subtextul ei. Lumea se schimbă. Să ne bucurăm că între Moscova şi Washington intervine această normalizare a relaţiilor. Să fim solidari în interiorul ţării şi să veghem asupra interesului nostru naţional.

Degeaba cred unii naiv că şoricelul moldovean este, în lumea aceasta complexă, egalul masivului şi inteligentului elefant american sau al greoiului urs polar rusesc. Să fim realişti şi să păstrăm proporţiile, domnilor. Şi, mai cu seamă, să nu ne facem iluzia că am tropăi şi noi în istorie, când avem, iarăşi, de trecut o ditamai punte.


1 general KGB + 1 general KGB = 2 generali KGB. Marginalii la o fuziune

Martie 7, 2011
„Kaghebişti din toate partidele, uniţi-vă!” 

S-ar putea ca unora dintre cititorii noştri să li se pară ciudat acest motto. S-ar putea ca alţii să se revolte, luând lucrurile în serios şi înţelegând greşit că am pleda pentru unirea forţelor KGB din Republica Moldova. S-ar putea ca şi mai alţii să persifleze, pricepând că este vorba de parafrazarea ironică a celebrei lozinci marxiste „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”.

Dintre toţi aceştia le-am da dreptate celor din urmă. Umbra de ironie vine din faptul că, deunăzi, gura presei de la noi nu a mai prididit să răspândească mare veste mare: PL-ul lui Ghimpu şi MAE-ul lui Untilă fuzionează!

Aflând vestea, chiar ne-am bucurat că spectrul politic chişinăuian se va simplifica. Numai că bucuria noastră s-a stins repede, îndată ce un coleg de redacţie ne-a atras atenţia asupra unui fapt curios. MAE se varsă în PL cu tot ce are, bun şi rău, întâi de toate cu membrii săi. Iar printre membrii MAE este şi generalul KGB (în retragere) Fiodor Leontievici Botnaru, care nu este un membru oarecare, de vreme ce a fost delegat la ultimul congres al formaţiunii.

Aşadar, Fiodor Leontievici Botnaru este parte a patrimoniului uman pe care MAE se altoieşte (este altoit) pe tulpina albastră a PL-ului. Într-un alt context, în martie anul trecut, FLUX atrăgea atenţia asupra unor fapte curioase: „Există şi legături mai vechi între gruparea Filat şi Pasat, întrucât în timpul preşedinţiei lui Lucinschi ambii au făcut parte din acelaşi guvern (Vladimir Filat ca ministru de Stat, între 12 martie şi 12 noiembrie 1999, iar Valeriu Pasat ca ministru al Apărării, între 12 martie şi 11 mai 1999, şi ministru al Securităţii Naţionale, între 11 mai şi 12 noiembrie 1999). Trebuie să amintim că Valeriu Pasat l-a succedat ca ministru al Securităţii Naţionale pe generalul KGB Tudor Botnaru, care apare ca membru al Mişcării Acţiunea Europeană. Acest Tudor Botnaru, vechi cadru KGB, care ocupa un post-cheie în ambasada URSS de la Bucureşti până în 1990, este considerat un fel de mentor spiritual al mai multor politicieni. În treacăt fie spus, se aude că Filat şi Pasat au purtat discuţii intense la începutul anului curent în legătură cu MAE, care se doreşte a fi un satelit al partidului condus de premier”.

Cazul generalului KGB Tudor Botnaru de la MAE este mai mult decât interesant, aşa că am încercat să ne documentăm asupra persoanei. Nu am vrut să fim subiectivi în aprecieri, de aceea ne-am gândit că este mai bine să-i lăsăm pe alţii să vorbească. Iar în asemenea situaţii sursele publice, adică deschise, sunt cele mai indicate. Primele informaţii despre el ne-au fost la îndemână pe internet, oferite de enciclopedia electronică Wikipedia. Este drept că articolul care îi este consacrat este destul de mare, dar mare este şi personajul cu pricina şi mari au fost, sunt şi, probabil, vor fi implicaţiile sale pe planul politicii autohtone. Să ne înarmăm cu puţină răbdare şi cu multă atenţie. Iată ce spune Wikipedia despre respectivul membru MAE: „Tudor Botnaru s-a născut la data de 27 decembrie 1935 în satul Lipceni (astăzi în raionul Rezina). A absolvit, în anul 1959, Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii de Stat a Moldovei. După absolvirea facultăţii, a lucrat ca ghid şi interpret principal la Hotelul „Inturist” din Chişinău (1959-1962). A fost membru al PCUS.

În anul 1963 a fost angajat în cadrul KGB-ului din RSS Moldovenească, încadrat în structurile serviciilor de contraspionaj, iar din anul 1966 – în serviciile de informaţii externe. În calitate de ofiţer de informaţii externe, el a avut acoperire diplomatică a Uniunii Sovietice, lucrând la ambasadele URSS din România şi Franţa. În cadrul KGB-ului din RSS Moldovenească, el a îndeplinit pe rând funcţia de inspector principal operativ în Secţia I-a şi, ulterior, pe cea de şef de Birou.

Tudor Botnaru a lucrat la Comitetul Securităţii de Stat din Moldova, pe urmă a fost în Comitetul Unional, apoi a fost ofiţer de securitate la Ambasada URSS din Bucureşti.

În iulie 1990, la iniţiativa conducerii Republicii, Tudor Botnaru a fost adus de la Bucureşti şi a fost numit în funcţia de preşedinte al Comitetului de stat al Securităţii (şef al KGB-ului) din RSS Moldova, fiind avansat la gradul de general-maior. El a fost primul ofiţer de informaţii externe care a devenit preşedinte al KGB din RSS Moldovenească.

În luna aprilie a anului 1990, conducerea Ministerului Securităţii Naţionale (MSN) a Republicii Moldova (Tudor Botnaru, Demian Munteanu), sub pretextul că există pericolul ca localul KGB al RSSM să fie atacat de către “extremiştii” Frontului Popular din Moldova, a hotărât să transporte Arhiva KGB-ului RSSM de la Chişinău la Tiraspol, unde se află şi în prezent. De asemenea, el a fost autorul propunerii de reorganizare a KGB-ului din RSS Moldova într-un serviciu de informaţii, propunere care nu a fost luată în discuţie la acel moment.

Tudor Botnaru a îndeplinit funcţia de preşedinte al Comitetului de stat al Securităţii (şef al KGB-ului) din RSS Moldova până la data de 29 august 1991, după puciul de la Moscova care a avut ca rezultat desfiinţarea URSS-ului. Acuzat de colaborare cu puciştii, Botnaru a fost demis din funcţie imediat după proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova. Într-un interviu din anul 2001, el a susţinut că nu ştia nimic despre organizarea puciului, cu toate că, cu puţin înainte, fusese la Moscova, la şedinţa Colegiului KGB, dar nimeni nu a spus nimic despre organizarea unui puci, organizatorii planificându-şi acţiunile într-un secret desăvârşit, intenţionând să-i implice doar pe securiştii care se subordonau direct Centralei KGB de la Moscova.

Între anii 1991 şi 1994, generalul Botnaru a îndeplinit funcţia de şef al Centrului de instruire al Ministerului Securităţii Naţionale din Republica Moldova. Din aprilie 1994 a lucrat ca prim-viceministru al Afacerilor Externe. În perioada decembrie 1994-1997, el a îndeplinit misiunea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova în Regatul Belgiei şi, prin cumul, în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Marele Ducat de Luxemburg şi Regatul Olandei, precum şi şef al misiunii diplomatice a Republicii Moldova la Consiliul Europei (din 3 mai 1995). A fost rechemat din funcţie la 17 martie 1997, după ce fusese numit ca ministru al Securităţii Naţionale.

În perioada 24 ianuarie 1997 – 11 mai 1999, Tudor Botnaru a deţinut funcţia de ministru al Securităţii Naţionale, fiind membru al Consiliului Suprem de Securitate. La data de 14 martie 1997, preşedintele Petru Lucinschi i-a acordat gradul militar de general de divizie. La data de 11 mai 1999, a fost revocat la cerere din funcţia de ministru, „în legătură cu atingerea vârstei de pensionare”, şi trecut în rezervă.

A candidat la alegerile parlamentare din 25 februarie 2001 pentru postul de deputat pe listele Mişcării social-politice „Pentru Ordine şi Dreptate”.

În anul 2004, el a publicat, împreună cu colonelul Alexandru Ganenco, lucrarea „Istoria Serviciilor Secrete”, la Editura Museum din Chişinău, aceasta fiind prima încercare de a prezenta istoria serviciilor secrete sovietice moldoveneşti, prin prisma biografiilor şefilor acestora.

Tudor Botnaru este căsătorit şi are un copil.”

Lung acest insert de pe Wikipedia, dar merita efortul, nu-i aşa? Poporul trebuie să-şi cunoască eroii. Iar alegătorii trebuie să cunoască bine cu ce partide au de a face. Unde mai pui că MAE se altoieşte pe tulpina PL nu doar cu generalul KGB Fiodor Leontievici Botnaru, dar şi cu alte personaje interesante. Care anume? Păi, sunt multe. Să ne oprim doar la unele dintre ele. Să zicem, fostul preşedinte al MAE, Anatol Petrenco. Dumnealui, ca fost preşedinte MAE, care i-a cedat subit funcţia domnului Veaceslav Untilă (tot la sugestia bătrânului general KGB Botnaru), nu trebuie prezentat pe larg. O interesantă caracterizare i-a făcut lui Anatol Petrenco unul dintre corifeii comunismului de la noi, Mark Tkaciuk, o persoană cât se poate de avizată asupra multor persoane şi aspecte din biografiile lor. Ia să vedem: „La sfârşitul anilor 80, domnul Petrenco, de asemenea, membru al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, şi-a susţinut o teză de doctor, cu titlu secret, la unul dintre institutele din Moscova. O teză secretă, cu un conţinut piperat, care nu trebuia să devină cunoscută societăţii de atunci. Cazul este de-a dreptul clinic pentru ceea ce ei numesc regim totalitar: cercetare ştiinţifică secretă, care, evident, nu era posibilă fără participarea serviciilor secrete de atunci.”

Un alt personaj interesant altoit pe tulpina PL este domnul Veaceslav Untilă, actualul preşedinte. Până a deveni preşedinte MAE, domnul Untilă a fost prim-vicepreşedinte al Alianţei Moldova Noastră, adică a fost primul secund al domnului Serafim Urechean. La Urechean a ajuns din poziţia de preşedinte al Partidului Liberal (alt Partid Liberal decât cel de astăzi al lui Ghimpu), care a fuzionat cu Alianţa Social Democrată şi cu Alianţa Independenţilor. La Partidul Liberal a ajuns din poziţia de preşedinte al Uniunii social-liberale „Forţa Moldovei”. La Uniunea social-liberală „Forţa Moldovei” a ajuns din poziţia de preşedinte al Partidului Ordinii şi Dreptăţii Sociale. Acum domnul Untilă aderă, cu tot cu MAE, la PL. Dacă ţinem cont că în perioada sovietică a fost membru al PCUS, putem spune că domnul Untilă, altoindu-se pe trunchiul PL, este la al 7-lea mariaj politic! De fapt, cu aşa ceva este greu să miri pe cineva în Republica Moldova. Oportunismul şi traseismul politic au devenit de mult fenomene dintre cele mai banale în sânul clasei politice moldoveneşti. De mirat ar trebui să ne mire altceva în cazul domnului Untilă. Anume faptul că pe durata mai multor ani a lipsit din ţară. Acest curios fapt este camuflat cu grijă în toate biografiile sale parfumate. Dar în care străinătăţi a muncit personajul nostru ajuns la a şaptea căsătorie politică? În Elveţia! La Geneva! În ce calitate, cu ce doruri pe acolo? Păi, în calitate de reprezentant al unei obscure organizaţii a poliţiei rutiere din CSI! Da, da, nu vă miraţi, poliţia rutieră din CSI şi-a fixat sediul la… Geneva. Că, vorba vine, de la Geneva, dacă faci privirea roată, se vede toată Europa! În biografia sa din aceeaşi enciclopedie Wikipedia ni se spune că „între anii 1995 şi 1998 a fost funcţionar internaţional OISR”. OISR s-ar descifra Organizaţia Internaţională a Serviciului Rutier. Internaţională, internaţională, dar numai din CSI şi încă la Geneva. Gurile rele susţin că în cazul acestei „organizaţii internaţionale”, ca şi în cazul alteia, a „jurnaliştilor” din CSI, cu sediul la… Budapesta, OISR nu este decât un paravan perfect pentru acoperirea activităţilor de spionaj. Ceea ce ne conduce la concluzia că „funcţionarii internaţionali” din cadrul lor nu erau deloc şi nici pe departe străini de slăvitele servicii secrete născute din burta KGB.

Gata, despre alte personaje care urmează a fi „altoite” pe portaltoiul liberal vom vorbi cu alte ocazii. Să trecem acum la un alt personaj, care este de-al casei în PL. Un om lăudat, preţuit şi promovat cu sârg de către preşedintele PL, Mihai Ghimpu. Este vorba despre un alt general KGB. Nu, nu se poate ca MAE să aibă generalul său KGB şi PL să nu-l aibă! Generalul KGB din curtea PL este actualul director SIS, Gheorghe Mihai. În strălucirea sa intelectuală, cu care ne-a obişnuit deja, Mihai Ghimpu a spus acum un an şi ceva, la promovarea în funcţie a generalului KGB Gheorghe Mihai, următoarele cuvinte care au făcut carieră: „Gheorghe Mihai este un adevărat profesionist, un intelectual care înţelege că libertatea şi drepturile omului sunt cheia”. Pe când presa de la Bucureşti ne-a avertizat într-o cu totul altă „cheie”, titrând: „Noul şef al Securităţii-SIS de la Chişinău este un kgb-ist cu şcoala în Belarus!”. Şi, într-adevăr, chiar pagina de internet a SIS ne prezintă următoarea informaţie: „Prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.24-XVIII din 25 septembrie 2009 domnul Gheorghe MIHAI a fost numit în funcţia de Director al Serviciului de Informaţii şi Securitate.

Colaborator emerit al Serviciului de Informaţii şi Securitate, decorat cu distincţii de stat şi departamentale.

Activitatea în muncă a început-o în anul 1972, după absolvirea Universităţii Tehnice din Moldova cu diploma de „inginer-mecanic”.

Între anii 1975 şi 1977 a îndeplinit serviciul militar în termen.

În anul 1978 a fost încadrat în serviciul militar în cadrul organelor securităţii de stat.

După absolvirea cursurilor superioare specializate din or. Minsk, în anul 1979, a activat în calitate de împuternicit operativ, împuternicit operativ superior în secţia raională Briceni.

Între anii 1983 şi 1985 a urmat Facultatea de pregătire a cadrelor de conducere a Şcolii Superioare a Comitetului Securităţii de Stat al fostei URSS din or. Moscova, după care a deţinut diferite funcţii de conducere în cadrul organelor securităţii de stat, avansând până la cea de şef de direcţie generală din cadrul aparatului central al Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova.

Vorbeşte fluent limba engleză.

Domnul Gheorghe MIHAI s-a născut pe data de 20 noiembrie 1950 în localitatea Colibaşi, raionul Vulcăneşti.

Este căsătorit şi are doi copii.”

De precizat că atât în algoritmul de partajare a puterii de către AIE I, cât şi în cel al AIE II, funcţia de director SIS i-a revenit Partidului Liberal al ex-interimarului Mihai Ghimpu. De fiecare dată domnul Ghimpu l-a promovat în funcţie pe general-maiorul KGB Gheorghe Mihai.

Acum, că traiectoriile politice ale MAE şi PL se vor intersecta, ca apoi să se suprapună perfect, este bine să observăm faptul că pe tulpina PL ni se vor înfăţişa de acum încolo două mândreţe de generali KGB: Gheorghe Mihai din viţa pelistă şi Fiodor Botnaru din viţa meaeistă. Cu aşa ceva chiar că nu se poate lăuda nici un alt partid politic nici de la Chişinău, nici de la Bucureşti. Despre kaghebiştii mai mărunţei nu mai are rost să vorbim, pentru că unde încap tocmai doi generali KGB, încape şi o legiune întreagă din aceştia mai mărunţi…

S-auzim de bine şi să ajungem ziua când vom putea spune că democratizarea Republicii Moldova înseamnă întâi de toate dekaghebizarea ei…

Emil CONSTANTINIU

FLUX, Ediţia de Vineri Nr.20118 din 04 martie 2011


E adevărat: Filat a slujit în trupele KGB!

Ianuarie 29, 2011
Biografia oficială a premierului Vladimir Filat ne anunţă că dumnealui şi-a satisfăcut, în anii 1987-1989, serviciul militar în termen. Aceeaşi informaţie este preluată de enciclopedia electronică Wikipedia. În nici una dintre biografiile primului ministru nu apare precizarea în ce trupe anume, adică în care gen de armă şi-a satisfăcut premierul nostru serviciul militar. 

Ei bine, o fotografie mai veche, obţinută pe surse, postată recent pe reţeaua de socializare pe internet Facebook şi preluată de ziarul nostru, ni-l înfăţişează pe Vladimir Filat soldat în Armata Sovietică. Această fotografie spune mult şi multe de la sine.

Întâi, văzând acronimul rusesc „ПВ” („PV”) de pe epoleţi, înţelegem că genul de armă în care a servit domnul Filat patria sovietică a fost unul mai aparte. „PV” înseamnă „Pogranicinâie voiska”, adică „Trupele de grăniceri”. Este vorba, evident, despre Unităţile speciale ale Trupelor de grăniceri ale Comitetului Securităţii Statului (KGB) ale URSS, ca să redăm denumirea completă a genului de trupe în care premierul nostru a servit Uniunea Sovietică.

Faptul că a făcut parte, doi ani de zile, din trupele speciale ale KGB este ascuns cu multă grijă de premier şi de biografii săi bine plătiţi. Nimeni nu cunoaşte exact pe care anume segment al frontierei sovietice, în care anume unitate şi la care anume pichet de grăniceri s-a aflat în perioada respectivă bravul nostru soldat. Există însă voci care susţin că prima jumătate de an de serviciu în trupele KGB Vladimir Filat a petrecut-o în Crimeea, la Sevastopol, în ceea ce se numea pe timpuri „Simferopolski otread”, după care actualul nostru premier a fost repartizat în altă unitate. Uniforma sa din 1989 ne spune clar că nu este vorba de trupele maritime, ci de cele de infanterie ale KGB (în rusă – „suhoputnâie pogranvoiska KGB”).

În al doilea rând, Vladimir Filat nu numai că a slujit în trupele KGB, dar a şi fost un grănicer sovietic de valoare, remarcat de conducerea militară. Imediat după postarea fotografiei cu pricina pe internet, lumea s-a apucat să desluşească ce insigne şi distincţii sovietice strălucesc în pieptul bombat al falnicului grănicer KGB. Dat fiind că fotografia este alb-negru, la o rezoluţie proastă, de acum 21 de ani, această sarcină este mai complicată, dar nu imposibilă. De aceea, am încercat să clarificăm şi noi care au fost distincţiile grănicerului KGB, Filat, căci pentru care merite i-au fost acordate este, deocamdată, mai greu de aflat sau de precizat.

Aşadar, să le luăm pe rând. Distincţia de sus, în formă de medalie, este cea mai importantă dintre toate cele 5 decoraţii militare sovietice ale grănicerului nostru. Este vorba despre o distincţie a KGB, şi anume, distincţia „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri). Această distincţie, având gradele I şi II, a fost instituită la 8 aprilie 1969 de către Iuri Vladimirovici Andropov, prin Ordinul nr. 53 al KGB de pe lângă Sovietul de Miniştri al URSS. Regulamentul distincţiei şi descrierea acesteia au fost semnate de către general-colonelul Pavel Ivanovici Zârianov, şeful trupelor de grăniceri ale KGB. Având dimensiunile de 4 x 5 centimetri, distincţia pectorală „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri) reprezenta o stea cu cinci colţuri (pentagramă) pe fundalul unui nimb de raze. În centrul pentagramei este situat un scut cu imaginea profilului unui grănicer sovietic. Facem o paranteză aici pentru a arăta că scutul reprezintă o constantă în heraldica organelor NKVD, KGB, iar, mai nou, şi a Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova (SIS). De ambele laturi ale scutului apare inscripţionarea „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri), redată cu litere aurii. În spatele figurii grănicerului, în partea superioară a nimbului de raze este reprezentată imaginea unei borne de frontieră cu stema URSS. În partea inferioară a nimbului de raze este situat un scut mic pe care este redat gradul distincţiei. În conformitate cu punctul 2 al Regulamentului distincţiei, aceasta se acorda soldaţilor, matrozilor, sergenţilor şi subofiţerilor din trupele de grăniceri ale KGB „pentru serviciu militar exemplar în apărarea frontierelor de stat ale URSS, pentru abilităţi în reţinerea infractorilor la frontiera sovietică şi pentru manifestarea în aceste cazuri a curajului, perseverenţei, rezistenţei, a rezultatelor excelente în pregătirea politică şi militară şi pentru disciplină militară exemplară”. Distincţia este suspendată de o bandă verde, culoarea trupelor KGB, de altfel ca şi culoarea epoleţilor şi petliţelor purtate de militarii din aceste trupe. Şi aici nu facem nici un fel de aluzie la faptul că premierul Filat a insistat ca partidul său să-şi ia drept culoare distinctivă culoarea verde. Este, desigur, vorba de o simplă coincidenţă, nimic mai mult. Trebuie să mai precizăm că distincţia „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri) de gradul I se acorda personal de către şeful trupelor de grăniceri ale KGB. Cum a ajuns premierul nostru să primească în 1989 această distincţie din partea KGB şi pentru care merite concrete? Nu putem şti. Dar timpul va vărsa lumină, cu siguranţă, asupra acestei chestiuni şi atunci orice semn de întrebare se va spulbera.

Celelalte decoraţii din pieptul soldatului din trupele de grăniceri ale KGB sunt, evident, mai mici ca valoare, dar totuşi, deloc de neglijat. Bunăoară, „Starşii pogranicinik” v-ar spune ceva? Nu ne vom opri însă astăzi asupra lor. Vom reveni, poate, cu o altă ocazie la acest subiect. Este bine să le lăsăm şi cititorilor noştri libertatea să se pronunţe. Vom spune doar că cele trei distincţii, din rândul al doilea, sunt legate, de asemenea, de trupele KGB. Numai ultima insignă, din cel de-al treilea rând, este una sportivă.

Ei, iată că povestea premierului de culoarea epoleţilor trupelor KGB începe să devină mai interesantă. Şi mai desluşită. Nu de alta, dar multă lume nu înţelegea ce o fi avut oare în vedere, la 7 aprilie 2009, ziaristul Victor Roncea din Bucureşti când a spus verde, pe şleau, româneşte că nimic esenţial nu se schimbă la Chişinău, atâta doar că o mână de kaghebişti mai tineri îi înlocuieşte pe alţi kaghebişti mai bătrâni! Ce trist adevăr, nu-i aşa?

***

Prezent joi, 27 ianuarie, alături de un vechi cadru KGB, generalul de securitate Gheorghe Mihai, la ceremonia de marcare a 19 ani de la crearea Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat (SPPS), premierul Filat a primit în dar o beretă neagră şi alte însemne „ale curajului şi bărbăţiei” din partea directorului SPPS, Igor Bodorin. Cu această ocazie, Filat a recunoscut public, în premieră, că a slujit în trupele KGB şi că păstrează acasă, la loc de cinste, uniforma de grănicer sovietic. Referindu-se la bereta neagră primită, Filat a declarat: „O s-o pun la locul care îl am, unde am mai multe elemente, inclusiv şi ceea ce ţine de serviciul pe care l-au avut eu în tinereţe, serviciul militar, desigur, mă refer, atunci tot am avut uniformă – aşa, mai specială – am făcut armata la frontieră”. Vladimir Filat a slujit, între 1987 şi 1989, în trupele speciale ale KGB, responsabile cu paza frontierei sovietice de stat.

Emil CONSTANTINIU, FLUX, Ediţia de Vineri, Nr.20113, din 28 ianuarie 2011


La o hirotonie

Decembrie 27, 2010

O Vulpe Albastră pentru Moldova sau cum a ajuns Poligraf Pornografovici episcop

Aşadar, Patriarhia Moscovei înţelege să nu se înţeleagă cu noi şi nici cu Biserica noastră naţională. Vineri, 24 decembrie, în ajunul Crăciunului pe nou, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kirill, acompaniat de o mână de arhierei ruşi (alţi 6 mitropoliţi şi 5 sinodali), a dispus, cu de la sine putere, numirea arhimandritului Nicodim (Ion) Vulpe de la Orhei drept episcop de Edineţ şi Briceni, iar duminică, 26 decembrie, respectivul a şi fost hirotonit, tot la Moscova, de către Patriarhul rus. Numirea lui Nicodim (Ion) Vulpe s-a făcut pentru eparhia care a rămas văduvă odată cu tragicul şi neelucidatul deces al episcopului Dorimedont (Nicolae) Cecan. Acest caz este relevant pentru politicile Rusiei în regiune şi pentru gradul în care Biserica rusă rămâne aservită intereselor secular-politice ale Kremlinului, constituind astfel un instrument de lux în promovarea acestor interese.

Numit, nu ales

Din textul temeiului nr. 123 al Sinopsisului şedinţei microsinodale de la Moscova, din 24 decembrie, rezultă clar următoarele: 1. Nicodim (Ion) Vulpe nu a fost ales, aşa cum stabilesc canoanele ortodoxe, de clerul şi poporul din respectiva eparhie. El a fost numit pe cale administrativă, prin voinţa Moscovei; 2. Numirea respectivului candidat s-a făcut în lipsa unei propuneri a mitropoliei Chişinăului „şi a întregii Moldove” , care se intitulează pompos şi fals drept „Biserica Ortodoxă din Moldova” şi trâmbiţează cu ocazie şi fără că dispune de un „Tomos de Independenţă” în raport cu Moscova; 3. Nicodim (Ioan) Vulpe a fost selectat de Moscova şi numit pe criterii extrabisericeşti. Vom vedea mai jos care sunt aceste criterii.

Cine este Nicodim (Ion) Vulpe?

Într-adevăr, cine este acest personaj atât de preţuit la Moscova şi atât de nădejde pentru ea? Nicodim (Ion) Vulpe, născut la 4 septembrie 1956, în comuna Chiperceni, Orhei, este bine cunoscut la noi ca unul dintre preoţii de mir. Pentru cei neavizaţi, precizăm că preot de mir înseamnă preot în lume, adică om însurat, cu nevastă în viaţă şi copii în viaţă. Iar regula bisericească spune că episcopii se aleg de către clerul şi poporul dintr-o eparhie doar dintre călugări, dintre văduvi sau dintre celibatarii vrednici. Că preotului Vulpe, care şi-a lepădat nevasta şi copiii de ani de zile, i-a mers vestea de „Vulpea albastră”, ştie toată lumea. Pentru aparenţe, iubind călugăria, dar mai ales pe călugări, acesta s-a călugărit şi el, la 23 ianuarie 2009, fără a vieţui însă în vreo mănăstire, ci rămânând în lume, ca mare „blagocin”, adică protopop de Orhei. Preoţii şi credincioşii mai în vârstă cunosc că Ion Vulpe, fost vânzător de legume în Orhei, cu reputaţie „albastră”, nu a întrunit de la bun început condiţiile canonice pentru admiterea în cler. Pentru acest motiv arhiereul rus de la Chişinău, Ionatan Kapolovici, i-a respins în mod repetat cererile de preoţire. Şi aici intervine un moment important de reţinut. Ingenioasa „Vulpe albastră” îşi pune cererea în proţap şi migrează cu ea mai spre nord, până la Leningrad. Acolo petrece o vreme, ca la 18 martie 1981 să fie diaconit de vicarul mitropoliei de Leningrad, Meliton, iar la 21 mai 1981 el este preoţit de către actualul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, Kirill Gundiaev, pe atunci episcop de Vâborg şi rector al Academiei şi Seminarului Duhovnicesc din Leningrad. Deci, relaţia dintre Ion Vulpe şi actualul Patriarh rus, Kirill, este veche şi strânsă. În toată ecuaţia a fost implicat şi fostul Patriarh rus, Alexei al II-lea, care, la 8 iunie 1981, l-a delegat pe Ion Vulpe la Chişinău, la dispoziţia episcopului Ionatan Kapolovici. Faptul că Ion Vulpe nu a fost hirotonit în Moldova şi a trebuit să se implice nemijlocit fostul şi actualul Patriarh, împotriva cărora încă de pe atunci s-au ridicat voci acuzatoare în Biserică pe motivul relaţiilor acestora cu KGB-ul sovietic, induce ideea că respectiva structură a avut cuvântul ei de spus în toată povestea.

Episcop cu neamuri multe…

Patriarhia Moscovei s-a grăbit să şi posteze pe site-ul ei o biografie parfumată şi îndulcită a noului ei episcop, omiţând cu acurateţe orice detaliu semnificativ privind viaţa în lume a alesului său. Astfel, nu ni se spune cine este soţia acestui episcop, câţi copii are el, în ce relaţie a fost şi este cu ei. Are acest episcop nurori, gineri, cuscri, cumetri şi cum cadrează tot tabloul acesta cu sfintele canoane bisericeşti? Când s-a căsătorit proaspăt hirotonitul, când a divorţat, dacă a divorţat şi pentru care anume motive? Ceea ce cunoaşte tot creştinul din Orhei este că a fost căsătorit cu preoteasa lui, Ludmila, cu care a avut trei copii (Maria, Vasile şi Petru) şi că motivele divorţului nu au ţinut de preoteasă, o creştină smerită şi exemplară. Spun aceasta pentru că am cunoscut-o personal cu ani în urmă, când vărsa lacrimi amare din cauza celui prezentat acum de Patriarhia Moscovei ca fiind „Nikodim, episkop Edineţkii i Briceanskii (Vulpe Ioann Vasilievici)”.

Vrednic este?

Numirea şi hirotonirea lui Nicodim (Ion) Vulpe ca episcop s-a făcut în mare grabă, prezenţa elementului de surpriză fiind gândită de la bun început de către Patriarhul Moscovei. Pe de o parte, Patriarhul rus, cunoscând personajul şi faptele lui eroico-erotice pe tărâmul pravoslaviei ruseşti de sorginte kaghebistă, a dorit să preîntâmpine orice reacţie negativă din partea clerului şi credincioşilor din Republica Moldova. S-a mers pe tactica faptului împlinit. Pe de altă parte, hirotonirea trebuia făcută cât mai departe de rudele de gradul I ale împricinatului. De ce? Pentru că, potrivit obiceiului străvechi din Biserica Ortodoxă, la hirotonirea oricărei feţe bisericeşti (diacon, preot, episcop) cel care conduce slujba hirotonirii trebuie să-i adreseze poporului prezent la slujbă cuvintele de recomandare a candidatului: Vrednic este! (Axios! sau Dignus est!) Iar poporul şi strana trebuie să răspundă fie cu Vrednic este!, fie cu Nevrednic este! (Axios! sau Anaxios!, Dignus est! sau Indignus est!). Şi pentru că nu există garanţia că soţia episcopului în cauză sau copiii lui şi alte rude apropiate, alţi credincioşi şi clerici care cunosc prea bine năravurile „Vulpii albastre” să răspundă: „Nevrednic este!, Anaxios! sau Indignus est!” s-a şi decis hirotonirea în mândra capitală, Moscova, cât mai departe de ochii şi urechile moldovenilor.

Prieten trup şi suflet cu Sangheli şi Pasat

În lumea politică, Ion Vulpe l-a avut ca mare prieten de suflet pe fostul premier Andrei Sangheli, care l-a înzestrat din averea statului cu o ditamai Tipografie din Orhei. S-a opus timp îndelungat folosirii alfabetului latin pentru limba română de la noi şi a tipărit, la tipografia de dar, mai multe cărţi de rugăciune cu litere ruseşti până recent. Pentru cine cunoaşte obiceiurile şi deprinderile unor reprezentanţi ai faunei politice de la noi, trebuie să mai precizăm că Vulpea albastră este mare preţuitoare şi iubitoare şi a celui mai ortodox dintre securişti, ca şi a celui mai securist dintre ortodocşi, Valeriu Pasat. E de bine, e de rău? Noi nu comentăm, ci ne rezumăm la a consemna.

Tipograf cu pornograf

Acest personaj căzut tronc la inima Patriarhului Kirill a fost implicat, cum spuneam mai sus, într-un mare sex-scandal, când a tipărit mai multe calendare pornografice şi alte tipărituri ruşinoase la aceeaşi tipografie „bisericească” dăruită de Sangheli. Presa de la Chişinău a scris acum câţiva ani despre acest sex-scandal dezlănţuit de Vulpea albastră, poreclită de unii, cu nedisimulată răutate, desigur, Tipograf Pornografovici sau Pornograf Tipografovici. O altă versiune a poreclei care circulă prin popor este cu Poligraf în loc de Tipograf şi cu Poligrafovici în loc de Tipografovici. Alegeţi fiecare versiunea care vă pare mai potrivită.

Ca să rămânem la temă, vom arăta că Madam Vulpe are o expresie preferată, pe care o repetă adesea, mijindu-şi ochii: „Nu mă bate, că mă gâdil şi nu te uita că-s cipileag!” Ce vrea să spună Madam Vulpe cu asta, ghiciţi şi dumneavoastră…

Piratul de la Orhei

O altă ispravă a tipografului de Orhei a fost aceea că a piratat, prin mijloace numai de el ştiute,   drepturile de autor ale Patriarhiei Române asupra cărţilor de cult elaborate, traduse şi diortosite cu binecuvântarea Sfântului, Marelui şi Îndreptătorului nostru Sinod de la Bucureşti. Tot pe ce a apucat să pună mâna tipograful respectiv, a şi văzut lumina tiparului la Orhei, cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir şi cu „îngrijirea” „blagocinului” Vulpe. Unele dintre aceste cărţi au mai primit şi sponsorizări guvernamentale, de exemplu în timpul primului ministeriat al lui Vasile Tarlev, alt prieten şi binefăcător al său pe faţă şi mai de taină. Există şi o parte bună în această poveste, pentru că astfel, zeloşii şi ridicolii românofobi din Patriarhia Moscovei, de teapa arhiepiscopului Mark, nu vor mai putea contesta niciodată că românii din prizonieratul canonic moscovit slujesc exact după aceleaşi cărţi bisericeşti ca şi românii din toată lumea, făcând astfel dovada perfectă a unităţii lor de limbă şi de neam. Şi nimeni decât tipograficescul „blagocin” de Orhei nu a avut, fie şi pentru motive de bani şi afaceri, o contribuţie mai mare la vădirea unităţii de limbă şi de neam a tuturor românilor.

Hulitor şi prigonitor al Mitropoliei Basarabiei şi al Patriarhiei Române

Ion Vulpe s-a remarcat ca unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai Mitropoliei Basarabiei. Apropo, cel care l-a tuns în monahism, în ianuarie anul trecut, a fost nimeni altul decât episcopul Marchel Mihăiescu, un alt hulitor şi prigonitor al Mitropoliei Basarabiei. Ambii s-au remarcat în acest sens încă din august-septembrie 1992, când i-am văzut ca protagonişti în atacurile asupra episcopiei de Bălţi, conduse de vlădica Petru Păduraru, actual arhiepiscop al Chişinăului şi mitropolit al Basarabiei. Au ajuns deja la Chişinău rumorile ridicate de voci din sânul Patriarhiei Ruse că unul dintre subiectele discutate între patru ochi de către Vulpea albastră şi Patriarh a ţinut tocmai de Mitropolia Basarabiei şi de situaţia viitoare a mitropolitului Vladimir. În acest context pe masa Patriarhului rus a fost pusă, drept argument solid al lipsei de devotament a mitropolitului Vladimir faţă de Moscova, fotografia acestuia cu Înaltpreasfinţitul Mitropolit Petru Păduraru al Basarabiei şi Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Casian Crăciun al Dunării de Jos. Vulpe se află în cele mai strânse relaţii cu „mitropolia” stilistă de la Slătioara, din România, precum şi cu structurile ortodoxe româneşti ieşite de sub omoforul Patriarhiei Române (în special, cele din SUA şi Canada), cu care se află în contact permanent şi pe care le vizitează periodic.

Politică, politică, politică, de 3 ori politică!

În primele patru alineate ale Cuvântului său de îndrumare, Patriarhul rus a folosit de trei ori cuvântul politic/politică! Nu e de mirare în cazul Patriarhului Kirill, care este cunoscut ca unul dintre cei care regretă destrămarea URSS, comparând-o cu o tragedie planetară. Patriarhul a dat-o pe faţă chiar din a doua propoziţie: „Tu eşti chemat la slujirea arhipăstorească a poporului tău, în Patria ta, într-o situaţie politică complicată, care cere eforturi mari de contracarare a tendinţelor schismatice”! E, asta era! Se vede că l-a fript tare pe Patriarhul Kirill fotografia mitropolitului Vladimir alături de mitropolitul Petru! Oricât s-ar jura Patriarhia Moscovei că vrea împăcare şi conlucrare cu Patriarhia Română, ca pacea să se aştearnă între cele două mitropolii ortodoxe din Republica Moldova, tot politica rămâne preocuparea de căpătâi a Patriarhului rus şi tot reflexele imperiale îşi spun cuvântul mai presus de Evanghelie!

Despre graniţa Moscovei în Moldova

Ce poveţe i-a mai dat capul Bisericii ruse episcopului numit şi făcut tot de el şi pus sub jurământ faţă de Biserica Moscovei? Ascultaţi şi vă cruciţi! „Să stai permanent în ascultare faţă de Sfânta conducere bisericească şi în fraternitate solidară cu confraţii arhipăstori. Să fii fidel jurământului arhieresc. Să-ţi aduci aminte întotdeauna de necesitatea de a urma strict rânduiala canonică, de a păstra unitatea bisericească, care nu depinde de nici un fel de schimbări politice sau stihii din lumea aceasta”. „Biserica noastră, împreună cu poporul ei, a trecut prin multe încercări serioase la începutul secolului XX, care s-au soldat cu apariţia noilor ţări şi cu modificarea graniţelor de stat. Însă, mulţumită înaltei responsabilităţi bisericeşti şi susţinerii clerului şi mirenilor, unitatea pe care am păstrat-o constituie o confirmare experimentală a principiului organizării bisericeşti înrădăcinate în Tradiţie, potrivit căreia fruntariile canonice ale unei Biserici Locale nu sunt determinate doar de graniţele politice trecătoare. În conformitate cu aceste norme este organizată viaţa unor asemenea Patriarhii ca cele de Constantinopol, de Ierusalim, a Antiohiei şi a celei a Moscovei, precum şi a unui şir de alte Biserici Ortodoxe Locale”. Aici Patriarhia Română a fost omisă premeditat, întrucât, dacă ar fi fost invocată expres, faptul ar fi ruinat toată speculaţia sofistică moscovită legată de Mitropolia Basarabiei.

Care ţi-i Patria, care-ţi sunt vecinii?

Este interesant să urmărim firul gândului Patriarhului Kirill, care parcă i s-a adresat mitropolitului Vladimir: „Urmează ca tu să-ţi duci slujirea în Biserica Ortodoxă din Moldova, care constituie o parte organică şi inseparabilă a Patriarhiei Moscovei, pe un pământ cu o istorie creştină multiseculară. Nobleţea şi tăria credinţei poporului moldovenesc nu poate să nu ne trezească bucurie. Acest popor este înrădăcinat în mod tradiţional în Ortodoxie, vestit din vechime prin îmbinarea rezistenţei spirituale, a dragostei de Patrie şi a atitudinii binevoitoare faţă de vecinii săi.” Asta-i bună de tot! Patriarhul Moscovei are în vedere, când vorbeşte de Patrie,  „patria” sovietică, evident, şi se va vedea mai jos de ce. Iar când ne vorbeşte despre „vecinii” „poporului moldovenesc”, are în vedere şi cealaltă jumătate a Moldovei istorice, cu capitala la Iaşi, cu Putna lui Ştefan cel Mare şi tot ceea ce înseamnă Lumea Românească. Să vedem ce cuvinte înaripate şi-au mai luat zborul de pe buzele Patriarhului de la Moscova duminica trecută.

Referindu-se la „poporul moldovenesc”, Patriarhul Kirill spune: „Urmându-I lui Hristos pe calea împlinirii sfintelor Lui porunci, el a mers, sute şi sute de ani, umăr la umăr cu popoarele Rusiei ortodoxe. În cele mai diferite epoci istorice noi ne-am împărtăşit bucuriile şi amarul, ne-am ridicat împreună împotriva atentărilor la patrimoniul nostru comun şi am apărat împreună credinţa ortodoxă. Mult timp noi am fost un singur stat”.

Unitate cu Bielorusia şi Kazahstanul, dar în nici un caz cu Iaşiul, Bucureştiul, Suceava sau Putna

Încă puţin din gândirea şi rostirea celui care l-a binecuvântat şi decorat pe Igor Smirnov, ca „preşedinte al Republicii Moldoveneşti Nistrene”: „Poporul ortodox al Moldovei independente îşi păstrează unitatea cu popoarele frăţeşti ale Bielorusiei, Rusiei, Ucrainei şi ale altor ţări, părtaşe ale moştenirii spirituale a Sfintei Rusii, înfăptuind această unitate prin apartenenţa la o singură Biserică-Mamă”. Citind aceste rânduri te poţi întreba, la o adică: ce caută ambasadorul plenipotenţiar şi extraordinar al României la Chişinău, Marius Lazurca, cu rugăciunea şi spovedania sub omoforul acestei „singure Biserici-Mame”, care cultivă „dragostea de Patria” sovietică, care ar constitui „o parte organică şi inseparabilă a Patriarhiei Moscovei”, întrucât „mult timp noi am fost un singur stat”? Tot la o adică, este foarte interesant în ce termeni raportează Excelenţa Sa acasă această ultimă mişcare geospirituală a Moscovei pe harta noastră de suflet, pe trupul viu al Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca „parte organică şi inseparabilă” a Lumii Româneşti.

De la nicodimism la serapionism şi, apoi, la vulpism. Tot rusism şi imperialism

Răspunzând destul de politiceştilor poveţe ale Patriarhului Kirill, „Vulpe Ioann Vasilievici” a ţinut să precizeze, între altele: „Nu-mi preget slabele puteri pentru a urma pilduitoarele exemple de slujire bisericească pe care ni le-au arătat fericiţii în adormire mitropoliţi Nicodim (Rotov) şi Serapion (Fadeev)”. Precizăm, în context, că mitropolitul Nicodim Rotov a fost mulţi ani şef al Sectorului Relaţii Externe Bisericeşti, numit în funcţie la cererea oficială a KGB. Presa şi istoriografia rusă folosesc termenul de „nikodimşcina” (nicodimism) pentru a desemna cea de-a doua fază a „serghianismului” ca formă de aservire a Bisericii intereselor statului secular-politic de esenţă imperială. Iar mitropolitul Serapion Fadeev de Tula, fost de Chişinău, l-a precedat în scaun pe actualul mitropolit Vladimir. Termenul de „serapionism” are în continuare circulaţie în Republica Moldova pentru a desemna fenomene  deosebit de negative, printre care corupţia, desfrâul, luarea de mită, vinderea celor sfinte şi românofobia bisericească.

Mândria de „cetăţean al Sfintei Rusii”…

„Gândurile mele sunt îndreptate către minunata mea Patrie, care de aproape 200 de ani se salvează împreună cu mulţimea de popoare care alcătuiesc în sine acea Sfântă Rusie care nu există pe hartă, dar a cărei cetăţenie noi o purtăm cu mândrie. Asupra acestei identităţi atentează tatăl a toată dezbinarea şi a toată minciuna, vrăjmaşul neamului omenesc care vrea să împingă însăşi Biserica în prăpastia discordiei”, a mai spus vechiul soldat al interesului rusesc în cuvântul său de credinţă Moscovei.

De ce se grăbeşte Moscova?

V-aţi aşteptat la altceva? Eu, nu. Este clar ca bună ziua că Patriarhia de lângă Kremlin este consecventă în urmarea planurilor ei de dominaţie şi control spiritual în fostele state sovietice, printre care şi Republica Moldova. Decizia unilaterală şi voluntaristă a Moscovei de a numi un nou episcop peste capul moldovenilor de la răsărit de Prut arată că nu contează nici Statutul mitropoliei Chişinăului şi „a întregii Moldove”, nici acel capăt de hârtie numit „Tomosul de Independenţă”, nici voinţa poporului lui Dumnezeu, nici canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe universale, nici bunul-simţ, nici istoria autentică, nici Evanghelia lui Hristos. Totul este politică, geopolitică şi geospiritualitate vicleană, agresivă şi hrăpăreaţă. Dacă bătrânul tipăritor de calendare pornografice, a cărui hirotonire răposatul Patriarh Alexei al II-lea a respins-o în mod repetat pentru motive temeinice de moralitate, este acum lumina pe care Patriarhia Rusă o pune în sfeşnic, cu mâna Patriarhului Kirill, înseamnă că Moscova acţionează totuşi pripit şi în disperare de cauză.

Ce va urma?

Ce ar putea să urmeze? E simplu. Vor exista efecte adverse scopului scontat de Moscova. Un anumit număr de preoţi şi de parohii vor reveni la sânul Mitropoliei Basarabiei, nedorind să fie în comuniune cu un vlădică de felul lui „Poligraf Pornografovici”. Şi nu cred ca Moscova să găsească forţă de a-i convinge să rămână la pieptul ei. Mitropolia Basarabiei se va consolida numeric. Cu cât creşte numărul de episcopi nevrednici puşi în capul moldovenilor de Moscova, cu atât scade numărul de preoţi, credincioşi şi parohii care mai rămân sub oblăduire rusească.

Hiperinflaţie de episcopi moscoviţi în Moldova

Este de aşteptat o reacţie firească a Patriarhiei Române. În ultimele două decenii, hirotonia lui Nicodim (Ion) Vulpe este a 10-a hirotonie întru episcop special săvârşită pentru Republica Moldova. Cei 10 ierarhi au fost: Vladimir, Petru, Vichentie, Iustinian, Dorimedont, Anatolie, Marchel, Petru, Sava şi Nicodim. Fiecare dintre aceşti episcopi a fost văzut de Biserica Rusă ca ţăruş geopolitic, care să ţintuiască Republica Moldova în sfera de influenţă şi control a Moscovei. Din cei 10 astăzi au rămas doar 6. Dar Moscova nu se va opri aici. Într-un efort de „acupunctură geopolitică”, ea va împlânta şi alţi ţăruşi în trupul nostru, doar pentru a-şi atinge interesele. Toate aceste gesturi unilaterale ale Patriarhiei Ruse reclamă replici demne şi ferme ale Patriarhiei Române. Potrivit Dipticelor refăcute ale Bisericii Ortodoxe Române şi Statutului de organizare şi funcţionare a Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău, ar urma ca Sinodul Mitropoliei Basarabiei să fie format din mitropolit şi alţi 8 ierarhi. Hirotonirea acestora întârzie. Dar deciziile unilaterale ale Moscovei vor atrage în mod logic şi inevitabil după sine angajarea procedurilor canonice de alegere, de jos în sus, adică de pleroma Bisericii locale, a celor 8 ierarhi care să i se alăture Înaltpreasfinţitului Mitropolit şi Exarh Petru Păduraru. Iar călugării vrednici care vor veni să întregească sinodul Mitropoliei Basarabiei vor fi nu numai oameni de credinţă autentică, dar şi călugări cu multă carte şi bun-simţ creştinesc. Important este ca ei să nu fie tot oamenii Moscovei, luaţi dintre basarabeni şi strecuraţi tacit, pe uşa din spate, în curtea Patriarhiei Române.

Unde dai şi unde crapă!

Păcat că expresia românească „unde dai şi unde crapă!” nu are echivalent exact în limba rusă. Şi păcat că Patriarhul Kirill nu cunoaşte limba română. Ar fi fost frumos ca Preafericirea Sa, dotat cu diverse talente, să-şi însuşească sensul deplin al expresiei. Ar fi fost un exemplu bun de mai bună cunoaştere a celor pe care el îi păstoreşte fără să-i fi întrebat dacă vor ei sau nu să fie păstoriţi de el. Desigur, ambasadorul României la Chişinău, ca unul care şi-a băgat singur şi de bună voie capul sub omofor rusesc, face notă distinctă şi, pe cale de consecinţă, se exclude. Excelenţa Sa, ca fidel voluntar al Patriarhiei Ruse originar din România, cunoaşte expresia şi, dacă tot transpiră de ani grei să deprindă frumuseţile limbii ruse, poate i-o traduce, mai bine decât noi, Patriarhului său din preajma Kremlinului.


Ciocnirea radicalismelor etnice clatină Rusia

Decembrie 18, 2010
Patriarhul Kirill avertizează asupra pericolului destrămării Rusiei pe criterii etnice 

Suntem deja obişnuiţi ca întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse să ne fericească, din când în când, cu discursuri, intervenţii sau cuvântări cu caracter nu tocmai religios, la limita dintre acesta şi politic. Un nou asemenea prilej ni s-a oferit zilele acestea.

Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kirill, a adresat marţi, 14 decembrie, un apel special autorităţilor şi opiniei publice din Federaţia Rusă prin care avertizează asupra faptului că ţara sa este vulnerabilă în faţa pericolului etnic şi că s-ar putea destrăma, aşa cum doresc unii, dacă nu vor fi luate măsuri corespunzătoare. Apelul Patriarhului Kirill este intitulat sugestiv – „Trebuie create condiţii insuportabile pentru activitatea oricăror grupări radicale” – şi vine ca urmare a dezordinilor de săptămâna trecută din Piaţa Manejnaia din Moscova, soldate cu zeci de răniţi. Acest Apel este singular în felul său după căderea URSS, iar tonalitatea lui şi termenii cu care operează sunt atât de asemănătoare cu cele din discursul public al ierarhilor ruşi din perioada destrămării URSS.

Pentru că este vorba despre Federaţia Rusă, de liderul ei spiritual şi de alcătuirea etnică a corpului social din această ţară, vom arăta doar, pentru cei care, posibil, nu sunt pe deplin edificaţi asupra realităţilor etnice din federaţie, care este arhitectura etnică a acestui stat.

Aşadar, Federaţia Rusă este constituită din 83 de entităţi federale, dintre care 21 sunt republici naţionale, 9 sunt ţinuturi cu populaţie etnică amestecată, 1 este regiune autonomă etnică (evreiască), 4 sunt districte autonome etnice, 46 sunt simple regiuni cu populaţie preponderent rusă şi 2 sunt oraşe de subordonare federală (Moscova şi Sankt Petersburg).

Dar să vedem totuşi mai întâi, ce anume a spus Patriarhul Kirill în Apelul său din 14 decembrie, difuzat în aceeaşi zi de către Serviciul de presă al Patriarhiei Ruse.

„Ceea ce s-a întâmplat în Piaţa Manejnaia a relevat, în opinia mea, trei probleme”, a arătat capul Bisericii Ruse. „Prima problemă este cea a huliganismului, a celui mai elementar huliganism, când omul nu este în stare să-şi stăpânească emoţiile, când el începe să distrugă tot ce găseşte în jurul său, când sare la bătaie. Adesea acest huliganism este însoţit de consumul de băuturi spirtoase şi droguri. Ei bine, cu huliganismul trebuie să ne clarificăm cum se cuvine, să instalăm ordinea. Dacă oamenii nu sunt receptivi la apeluri, atunci trebuie să recurgem la folosirea puterii”, a punctat Patriarhul.

URSS s-a destrămat pe motive etnice

Dorind să sublinieze prezenţa factorului şi scopurilor politice în producerea violenţelor etnice de la Moscova, şeful Patriarhiei Ruse a continuat: „A doua problemă, care se prezintă ca fiind absolut evidentă, constă în faptul că în Piaţa Manejnaia nu a fost vorba doar despre huliganism, dar şi despre o provocare politică. Există forţe în societatea noastră interesate în destabilizarea situaţiei. Acţiunile acestor forţe pot lua amploare, pe măsură ce ne vom apropia de alegerile din anul 2012. Pentru astfel de forţe, tema relaţiilor interetnice din Rusia este o bucăţică grasă”. Făcând o paralelă între defuncta URSS şi Federaţia Rusă de astăzi, pusă în faţa spectrului violenţelor cu caracter etnic, capul Patriarhiei din preajma Kremlinului a ţinut, de asemenea, să precizeze: „Dacă este să ne amintim timpurile Războiului Rece, mulţi dintre cei care, la timpul respectiv, erau în opoziţie faţă de Uniunea Sovietică vorbeau despre faptul că multietnicitatea a constituit călcâiul lui Ahile al Uniunii Sovietice şi că, apăsând această pedală, ţara se poate prăbuşi. De fapt, anume aşa s-a şi întâmplat”.

Patriarhul Moscovei a continuat pe acelaşi ton acuzator în adresa celor care, altădată, se aflau „în opoziţie faţă de Uniunea Sovietică”: „Dar iată că, pentru a destabiliza şi pentru a destrăma Rusia, mulţi nutresc, probabil, dorinţa de a presa acest călcâi al lui Ahile astăzi, folosind diverse pretexte”.

S-ar părea că ne-am răssăturat cu toţii de această stabilitate şi suntem iarăşi gata să ne destrămăm ţara

„Faptul că provocarea politică a fost prezentă în evenimentele din Piaţa Manejnaia este unul evident şi acesta reclamă o atitudine atentă şi plină de grijă din partea autorităţilor, inclusiv din partea organelor de drept. Este inadmisibilă revenirea ţării în haosul de la începutul anilor 1990. Este inadmisibilă destabilizarea sistemului politic şi al vieţii sociale. Probabil că mulţi nu-şi mai amintesc de acei ani de groază pe care i-au trăit oamenii de vârsta a doua şi a treia. Cât de multe eram gata să facem în acele vremuri pentru ca să se instaureze stabilitatea, ca să înceteze destrămarea ţării şi distrugerea relaţiilor sociale! Cât de fericiţi am fost cu toţii că, la începutul anilor ‘90, au apărut semnele unei stabilităţi politice! Iar astăzi s-ar părea că ne-am răssăturat cu toţii de această stabilitate şi suntem iarăşi gata să ne destrămăm ţara”, a punctat liderul spiritual de la Moscova.

„Aş dori să mă adresez tuturor celor care mă aud. Stabilitatea politică din Rusia este o condiţie a schimbării vieţii noastre în bine. Noi nu vom avea nici un fel de bunuri economice dacă vom distruge viaţa noastră socială”, a opinat Patriarhul Kirill în continuare.

E complicat să fii Imperiu, e complicat să fii Federaţie multinaţională…

De asemenea, Patriarhul Moscovei a dorit să menţioneze: „În sfârşit, despre ceea ce este cel mai important. Tema relaţiilor interetnice şi tema relaţiilor dintre naţiuni sunt teme foarte complicate. Religiile mondiale au avut un mare aport pentru ca oamenii care aparţin unor religii diferite să poată trăi paşnic alături unii de alţii. Aş vrea să vorbesc despre aportul deosebit al Bisericii Ortodoxe Ruse la păstrarea păcii dintre naţiuni atât în Imperiul Rus, cât şi în Rusia de astăzi. Biserica a cultivat întotdeauna spiritul păcii, capacitatea de a împărtăşi durerea aproapelui, indiferent de confesiunea acestuia. Anume cultivarea acestui spirit al păcii a şi condus la faptul că în Rusia, practic, nu au existat nici un fel de războaie interreligioase sau interetnice”.

Radicalismul etnic rus se ciocneşte cu radicalismul etnic nerus

„Dar ce se întâmplă astăzi? Astăzi se produce o ciocnire a radicalismelor. Relaţiile inter-etnice sunt asemenea vaselor comunicante. Nu putem arăta cu degetul spre o parte a acestor vase comunicante, trecând cu vederea cealaltă parte. Apariţia radicalismului în interiorul grupurilor solidare etnic, în special apariţia grupărilor criminale radicale etnice, provoacă neîntârziat reacţia majorităţii, de asemenea, radicală. Şi cine are de suferit de pe urma unui asemenea fapt? Suferă oamenii simpli. Atunci când am văzut oameni răniţi, oameni care nu sunt cu nimic vinovaţi şi care au fost snopiţi în bătaie doar pentru faptul că au pielea de altă culoare sau că au un alt aspect exterior, atunci când înţelegi că aceştia sunt oameni cumsecade şi buni, care locuiesc alături de noi, ţi-i, desigur, amar şi ruşine pentru cele întâmplate. Dar înţelegi, în aceleaşi timp, că ei au căzut victime inclusiv ale acţiunilor grupărilor etnice radicale care există astăzi în diasporă şi care provoacă – vreau să repet – distrugerea păcii interetnice, distrugerea păcii dintre naţiuni.

De aceea, lupta împotriva radicalismului – iată calea pe care trebuie să mergem pentru a scoate astăzi relaţiile interetnice din acea stare periculoasă în care se află acestea. Trebuie să-i izolăm pe radicali de oamenii cumsecade. Trebuie să creăm condiţii insuportabile pentru activitatea oricăror grupări radicale, atât din rândul minorităţilor etnice, grupări aflate în diasporă, cât şi din rândul majorităţii autohtone. Pentru aceasta sunt necesare eforturile autorităţilor, ale organizaţiilor neguvernamentale, ale Bisericii, ale altor reprezentanţi ai religiilor. Trebuie să conlucrăm pentru scăderea gradului de radicalism şi să nu admitem distrugerea păcii interreligioase şi interetnice, datorită cărora Rusia şi există ca un stat măreţ. Orice provocare a discordiei interetnice este o provocare pentru însăşi existenţa marii şi multinaţionalei noastre Patrii”, spune Patriarhul Kirill în încheierea Apelului său din 14 decembrie.

O situaţie foarte cunoscută…

Ca reprezentanţi ai unei naţiuni captive în Imperiul Rus pravoslavnic, timp de 106 ani (1812-1918), şi în Uniunea Sovietică atee, timp de 48 de ani (1940-1941, 1944-1991), cunoaştem destul de bine acest tip de discurs. Înţelegem, în esenţa lui, fenomenul care se produce în Federaţia Rusă de astăzi, acesta amintindu-ne de fenomenele care aveau loc în perioada clătinării URSS, perioada avântului naţional din toate cele 14 republici neruse, ţinute altădată în ceea ce până şi ruşii oneşti au numit „închisoarea popoarelor”.

Pe cât de rusă este Federaţia Rusă?

Astăzi, Federaţia Rusă este, etnic vorbind, o Uniune Sovietică la scară mai mică. Federaţia Rusă nu este un stat naţional. Colosul din Răsărit, învecinat cu 18 state şi scăldat de 12 mări, este ameninţat cu fragmentarea din cauza politicilor de asimilare a popoarelor neruse. Tensiunile etnice sunt în creştere peste tot, de la graniţa finlandeză la cea chineză. O situaţie mai mult decât complicată s-a creat în republicile autonome din Caucaz, în Republica Tuva, dar şi în Iakuţia, cea mai întinsă republică autonomă, cu o suprafaţă mai mare decât cea a Franţei sau a Germaniei, bunăoară.

Tensiunile cresc, nu scad

Observatorii vieţii social-politice din Federaţia Rusă semnalizează în prezent o consolidare a conştiinţei etnice şi o creştere a tensiunilor în raporturile cu etnicii ruşi în ţinutul Altai, în Republicile Buriată, Kalmâkă, Ciuvaşă, în Tatarstan şi Başkorkostan, în Mordovia, Adâgheea, dar şi în districtele Ust-Ordânsk şi Aghinsk-Buriat.

Ar însemna să turnăm apă pe sol umed dacă am aminti şi faptul că tensiunile etnice tradiţionale din Republica Icikeria (Cecenia) au ieşit din latenţă şi au condus la recrudescenţe violente, care au trecut apoi într-un război de gherilă pentru secesiunea micii republici caucaziene de Federaţia Rusă. O situaţie la fel de complicată găsim şi în alte două republici caucaziene – Daghestan şi Inguşeţia – , acolo unde spirala terorismului pe motive etnice face ravagii în ultimii ani sub privirile destul de neputincioase ale administraţiei de la Moscova.

„Protestul” etnicilor ruşi contra cetăţenilor ruşi de „naţionalitate neslavă”

Să revenim însă la evenimentele din Piaţa Manejnaia din centrul capitalei federale. Ce s-a întâmplat, de fapt? La 11 decembrie curent, peste 10 000 de microbişti cu vederi naţionaliste ruseşti, foarte bine organizaţi, au desfăşurat mai întâi o „manifestaţie de protest împotriva persoanelor de naţionalitate neslavă”, iar apoi s-au dedat la un adevărat pogrom. Drept pretext pentru „manifestaţia de protest” a servit acuzarea cetăţenilor ruşi originari din micile republici caucaziene de moartea lui Egor Sviridov, unul dintre membrii galeriei echipei moscovite de fotbal „Spartack”.

„Rossia ne Kavkaz, Kavkaz ne Rossia!”

Sub stindardul cărei idei au „protestat” miile de etnici ruşi la Moscova contra concetăţenilor lor de „naţionalitate neslavă”? Care au fost lozincile lor? Iată doar câteva dintre ele: „OMON – trădătorul poporul rus!”, „Rusia nu e Caucauzul, Caucazul nu e Rusia!”, „Rusia pentru ruşi, Moscova pentru moscoviţi!”, „Numai ruşii, numai victoria!”. În seara zilei de 11 decembrie, desigur, absolut întâmplător, cum este întâmplător totul în Rusia, o manifestaţie similară a avut loc în cel de-al doilea oraş al ţării, Sankt Petersburg, unde au fost proferate aceleaşi lozinci xenofobe.

Bilanţul „protestelor”

Cum spuneam mai sus, „protestele” din 11 decembrie au degenerat în violenţe şi pogromuri. „Protestatarii” au molestat mai întâi două persoane „de naţionalitate caucaziană” în Piaţa Manejnaia, apoi au luat cu asalt staţiile de metrou, dedându-se atacurilor asupra persoanelor originare din republice nord-caucaziene ale Federaţiei Ruse. Potrivit datelor presei ruse, în urma pogromului organizat la Moscova de naţionaliştii ruşi, peste 30 de persoane s-au ales cu traume fizice, 70 au fost reţinute de miliţie, 29 de persoane au fost spitalizate. Unele publicaţii ruseşti au scris şi despre un deces, cu toate că ştirea nu a fost confirmată, deocamdată, de autorităţile sanitare de la Moscova. Totodată, la Sankt Petersburg, forţele de ordine au reţinut peste 60 de „protestatari” violenţi.

Patriarhia Moscovei are partea ei de răspundere

Este de înţeles că Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, speriat de amploarea pe care o ia şovinismul rus la el acasă, a lansat Apelul său din 14 decembrie. Ceea ce nu este însă de înţeles este că însăşi Patriarhia Moscovei a alimentat şi alimentează stări de spirite şovine, consolidând ideile velicorusă şi panslavistă. Am mai arătat şi cu alte ocazii că Patriarhia Moscovei practică discursul politic fără nici un fel de ezitare, iar atunci când îl practică recurge la demagogie şi duble standarde. Să ilustrăm puţin situaţia, oferind un exemplu concludent. Faptul că Patriarhia Moscovei a salutat, acum doi ani, decizia Dumei de Stat de anulare a Hotărârii Parlamentului Republicii Tatarstan de revenire a scrisului tătar la alfabetul latin, spune totul de la sine. Tătarii sunt un popor de origine turcică, preponderent musulman, constituind cea mai numeroasă minoritate etnică din cuprinsul Federaţiei Ruse. Chestiunea scrisului tătar ţine de spiritualitatea acestui popor, care trebuie să fie suveran în a decide asupra ei, fără ca aceasta să aibă vreo tangenţă cu Ortodoxia sau cu domeniile de competenţă ale Patriarhiei Moscovei. Putem vorbi şi despre implicaţiile nu tocmai curate şi luminate ale Patriarhiei Moscovei în republicile Caucazului de Nord (Cecenia, Inguşeţia, Daghestan etc.), dar şi în regiunile autonome georgiene Abhazia (acolo unde îşi duce „misiunea” cu succes „românologul” şi „georgianologul” Andrei Kuraev) şi Oseţia de Sud. Să ne amintim şi despre încurajarea şi binecuvântarea separatismului transnistrean de către Patriarhia Moscovei. Decorarea repetată a „preşedintelui” Igor Smirnov de la Tiraspol şi a apropiaţilor lui cu tot felul de ordine bisericeşti ale Patriarhiei Moscovei constituie o dovadă de atitudine „atentă şi plină de grijă” exclusiv faţă de ideea etnică rusă, în contradicţie cu spiritul autentic creştin şi ortodox. Nu vom continua cu alte exemple de acest fel, pentru că sunt prea multe şi stau la îndemâna oricui.

Lumea Rusă?… Sfânta Rusie?…

Patriarhul Kirill este cel care a lansat conceptele de „Lumea Rusă” şi de „Sfânta Rusie”, care ar trebui să-i cuprindă, în opinia sa, pe ruşi, bieloruşi, ucraineni şi moldoveni. Adică, potrivit acestui vlădică de lângă Kremlin, Republica Moldova ar fi trup din trupul Rusiei şi nu al oricărei Rusii, ci al Sfintei Rusii, căci Rusia altfel decât Sfântă nu poate fi! Cât de sfântă este Rusia am văzut la 11 decembrie, evenimentele violente din Piaţa Manejnaia fiind un adevărat corolar al „sfinţeniei” pe care Patriarhul Kirill le-o împărtăşeşte moldovenilor fără a-i întreba dacă-şi doresc ei sau nu această sfinţenie.

Şi care e problema? – vă veţi întreba. Problema constă în faptul că, în timp ce Patriarhia Moscovei se lăcomeşte, bunăoară, la micuţa Republică Moldova, cu tradiţia ei ortodoxă de două ori mai veche decât cea rusească, trimiţându-ne pe cap „misionari” de tipul lui Andrei Kuraev, blamând istorica noastră Mitropolie a Basarabiei, ea uită că are chiar în cuprinsul său între 20 şi 30 de milioane de cetăţeni ruşi de confesiune musulmană, că are alte câteva milioane de budişti şi animişti, de regulă de altă etnie decât cea rusă, pentru care nu manifestă nici „atenţia şi grija” de care avem noi parte. Patriarhia Moscovei nu observă că în inima Rusiei chiar, în „oraşul-erou Moscova”, numărul moscheilor tinde să-l egaleze pe cel al bisericilor ortodoxe. Depăşită sub multe aspecte de realităţile şi tendinţele demografice din Federaţia Rusă, Patriarhia Moscovei încearcă să compenseze eşecurile misionare din interiorul propriei ţări cu o aberantă politică panslavistă, absolut străină Ortodoxiei noastre tradiţionale.

Lecţia de la 11 decembrie

Naţionaliştii ruşi ne-au dat tuturor, la 11 decembrie (pentru a câta oară!), o lecţie politică, dar şi una de geopolitică şi de geospiritualitate. Noi am înţeles mai bine ce fel de energii latente se mişcă în adâncurile nici pe departe explorate până la capăt ale spiritului imperial rus, iar Patriarhia Moscovei, sperăm, a tras învăţămintele de rigoare pentru a-şi aduce faptele în conformitate cu litera Evangheliei, nu cu cea a comandamentelor politice, ca până acum. Se va destrăma Federaţia Rusă pe criterii etnice? Nu putem şti cu exactitate. Dar faptul că Patriarhul Kirill a vorbit public despre posibilitatea unei asemenea perspective, înseamnă ceva.


Băsescu şi Boc, anticomunişti numai cu vorba

Noiembrie 27, 2010
Senatul, camera superioară a Parlamentului României, a respins miercuri, 24 noiembrie, cu o zdrobitoare majoritate de voturi, Propunerea legislativă privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor, precum şi a doctrinei comuniste care a avut la bază lupta de clasă. 

Comentând evenimentul pe blogul său, senatorul Iulian Urban consemnează: „Greu este de înţeles actuala clasă politică. Comunismul, alături de fascism, este o adevărată plagă pe obrazul omenirii şi, cu toate acestea, în România, de exemplu, simbolurile, organizaţiile şi doctrina comunistă au încă mare trecere între parlamentari. Altfel nu se poate explica, de exemplu, votul dat la 24 noiembrie 2010 în Plenul Senatului”.

Propunerea legislativă a fost depusă în Parlament de deputatul PNL, Mihăiţă Calimente, la 23 aprilie 2010.

În expunerea de motive, deputatul Mihăiţă Calimente a arătat: „Regimul comunist instalat în România sub presiunea puterii comuniste a URSS a lăsat răni adânci pentru multe generaţii de români. Deşi evenimentele din decembrie 1989 au condus la înlăturarea regimului dictatorial comunist, legislaţia română nu a luat act de aspectele social-morale ale acestor evenimente, neluând niciodată măsura scoaterii în afara legii a oricărei doctrine sau ideologii de sorginte comunistă.

O asemenea decizie face posibil ca oricând nostalgici ai regimului care a suprimat ţara vreme de mai bine de jumătate de veac, să poată utiliza în public sau chiar mai grav să înfiinţeze organizaţii politice de natură comunistă.

Considerând răul provocat poporului român de regimul comunist asemănător a ceea ce a însemnat Holocaustul pentru poporul evreu, dorim adoptarea acestui act normativ, care ar putea elimina pentru totdeauna o pată neagră din istoria şi conştiinţa poporului român.

Împiedicarea proliferării manifestării de tip comunist trebuie să fie o constantă a societăţii româneşti, având în vedere ceea ce a însemnat regimul dictatorial comunist pentru România.

Această propunere legislativă, deşi este promovată cu o întârziere de 15 ani, are ca principal scop interzicerea utilizării însemnelor, emblemelor de sorginte comunistă, interzicerea înfiinţării unor organizaţii, asociaţii sau fundaţii care să aibă activitate de promovare a ideilor, doctrinelor şi ideologiilor comuniste”.

Proiectul de lege prezentat de deputatul Mihăiţă Calimente a dat o serie de definiţii, cum ar fi „organizaţie cu caracter comunist”, „simboluri comuniste”, „dictatură comunistă”, „luptă de clasă”.

Guvernul României a prezentat un aviz negativ, semnat de premierul Emil Boc la 24 august 2010.

Potrivit datelor oficiale postate pe pagina de internet a Senatului României, la şedinţa din 24 noiembrie au fost prezenţi 105 senatori. Dintre aceştia 98 au votat pentru respingerea propunerii legislative, 5 – pentru menţinerea ei, iar 2 s-au abţinut.

Astfel, grupul Partidului Democrat Liberal (PD-L) al preşedintelui Traian Băsescu şi al premierului Emil Boc a dat 39 de voturi pentru respingerea iniţiativei, 1 vot pentru menţinerea ei şi 11 voturi de abţinere. Întreg grupul unit al Partidului Social Democrat, condus de Victor Ponta, şi al Partidului Conservator, condus de Daniel Constantin (PSD+PC), având 28 de senatori la şedinţă, a votat unanim pentru respingerea iniţiativei legislative. La fel au votat şi toţi cei 7 senatori ai Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (UDMD), condusă de vicepremierul Marko Bela. Votul senatorilor Partidului Naţional Liberal (PNL), condus de Crin Antonescu, s-a împărţit, 12 pronunţându-se pentru respingerea iniţiativei, iar 4 pentru adoptarea ei. Dintre senatorii independenţi, 12 au votat pentru respingerea iniţiativei, iar 1 s-a abţinut.

Împotriva proiectului de lege a votat şi senatorul Viorel-Riceard Badea, ales în Colegiul Europa şi Asia, inclusiv de către cetăţenii români din Republica Moldova.

Cei 5 senatori care au votat pentru aprobarea Propunerii legislative au fost: Iulian Urban, Mircea Diaconu, Vasile Mustaţea, Raymond Luca, Cornel Popa.

Punctul de vedere al Guvernului Emil Boc poate fi văzut aici.

Emil CONSTANTINIU

FLUX, Ediţia de Vineri, Nr.201044, din 26 noiembrie 2010

 


MUSCA LA ARAT

Noiembrie 10, 2010

Preluând o ştire de presă pe blogul său, Mihai Ghimpu ne anunţă: „marţi, 9 noiembrie, preşedintele interimar Mihai Ghimpu şi directorul Serviciului de Informaţii şi Securitate Gheorghe Mihai vor începe transmiterea primelor 5 000 de dosare de la Depozitul Special SIS (fosta arhivă KGB) la Arhiva Naţională”. În ziua anunţată generalul şi pensionarul KGB Gheorghe Mihai, promovat în funcţie de Mihai Ghimpu, a şi organizat o ceremonie de transmitere a respectivelor dosare deja desecretizate. Mihai Ghimpu a fost prezent, rostind un discurs şi lăsând impresia că el ar fi autorul „faptei eroice”.

Ce s-a întâmplat în realitate? Obligat fiind prin legea nr. 880-XII din 22 ianuarie 1992 privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova să transmită dosarele din Depozitul său special, Serviciul de Informaţii şi Securitate a procedat la o operaţiune de rutină. Dosarele transmise sunt doar cele întocmite persoanelor supuse represiunilor, nu şi dosarele operative ale ofiţerilor şi agenturii NKVD din RSSAM şi RSSM. Dosarele acoperă perioada anilor 1924-1951. Nici un alt dosar nu este ulterior datei de 1 ianuarie 1952, limită de timp în faţa căreia „eroismul” lui Mihai Ghimpu se opreşte şi bate pasul pe loc. Deci, este vorba despre un interval din interiorul perioadei staliniste, care a durat până la moartea dictatorului, în 5 martie 1953. Persoanele ale căror dosare i-au fost transmise Arhivei Naţionale de către SIS nu mai sunt în viaţă, în majoritatea lor zdrobitoare. Preşedintele interimar Ghimpu nu are, potrivit legilor în vigoare, nici un fel de atribuţii privind fondul arhivistic de stat, iar Serviciul de Informaţii şi Securitate, ca organ special în afara puterii executive, nu îi este subordonat. Majoritatea statelor ex-comuniste au desecretizat arhivele organelor de poliţie politică. Statele baltice, bunăoară, au desecretizat integral arhivele NKVD şi KGB, tot ce au cuprins acestea din 1940 până în 1991. Gestul Serviciului de Informaţii şi Securitate din 9 noiembrie a fost unul necesar, pozitiv, dar întârziat şi insuficient. Prezenţa lui Mihai Ghimpu la „ceremonia de transmitere a dosarelor” ne oferă un exemplu clasic de instrumentare în scopuri electorale a tragediei prin care au trecut persoanele supuse represiunilor. SIS putea transmite dosarele în fondurile Arhivei Naţionale cu acelaşi succes şi fără Mihai Ghimpu. Vom explica mai jos de ce.

Faptul că SIS poate avea un Depozit special de stat este în afara oricărei îndoieli. Articolul 22 al Legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova stipulează că „Depozite speciale de stat se creează la Ministerul Apărării, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de Informaţii  şi Securitate al Republicii Moldova, Departamentul Standarde, Metrologie  şi Supraveghere Tehnică, la Academia de  Ştiinţe a Moldovei, la muzeele şi bibliotecile de stat ale Ministerului Culturii şi Turismului, la fondul de stat de informaţii privind subsolul al Asociaţiei de Stat de Producţie pentru Explorări Geologice „AGeom”, la serviciul „Hidrometeo” al Departamentului Protecţia Mediului Înconjurător. Utilizarea documentelor ce se păstrează în depozitele speciale de stat se efectuează în conformitate cu prezenta lege. Achiziţionarea de către depozitele speciale de stat  a documentelor autentice ce aparţin persoanelor juridice din alte ramuri se interzice”.

Problema este că SIS nu poate ţine oricât în Depozitul special de stat documentele cu titlu secret, fiind obligat să le transmită Arhivei Naţionale la expirarea termenelor prevăzute de lege. Articolul 34 al legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova stabileşte că „documentele din Fondul arhivistic de stat şi din Fondul arhivistic obştesc ce conţin secret de stat  şi au menţiunea „De importanţă deosebită”  şi „Strict secret” sunt supuse restricţiilor de utilizare pentru o perioadă de până la 25 de ani, iar cele cu menţiunea „Secret” – de până la 10 ani de la data apariţiei lor. Guvernul, în temeiul avizului comisiei interdepartamentale pentru apărarea secretului de stat, poate stabili termene  mai îndelungate de restricţie asupra utilizării documentelor cu menţiunea „De importanţă deosebită”. În acest caz Guvernul, ministerele şi departamentele interesate sunt obligate să reexamineze, din cinci în cinci ani, temeiurile menţinerii restricţiilor asupra utilizării acestor documente pentru o perioadă ce depăşeşte 25 de ani de la data apariţiei lor”. Legea nu prevede alte termene decât cel maxim de 25 de ani şi termene superioare stabilite, în fiecare caz aparte, prin Hotărâre de Guvern. Aşa cum deocamdată nu avem, din 27 august 1991 încoace, nici o Hotărâre de Guvern în materie de termene superioare celui de 25 de ani privind documentele din Depozitul special de stat de la SIS, este mai mult decât limpede că, în sensul legilor în vigoare, cele mai vechi documente secrete păstrate de SIS nu pot depăşi o vechime de 25 de ani.

Vom mai preciza că articolul 23 al Legii despre care vorbim prevede, între altele, că „La reorganizarea sau lichidarea instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor de stat chestiunile privind păstrarea ulterioară a documentelor Fondului arhivistic de stat sunt soluţionate cu participarea reprezentaţilor Organului de stat pentru supravegherea şi administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova”. Iar articolul 25 al aceleiaşi legi stabileşte că: „în cazul în care persoana juridică deţinătoare de documente ce fac parte din Fondul arhivistic obştesc se lichidează sau ea nu asigură integritatea documentelor, Fondul arhivistic al persoanei juridice respective se transmite spre păstrarea permanentă arhivelor de stat”. Dacă organele KGB au fost lichidate în 1991, când a fost creat Ministerul Securităţii Naţionale, procedura de rezolvare a arhivelor fostului NKVD/KGB trebuia rezolvată atunci. Totodată, dacă Ministerul Securităţii Naţionale a fost lichidat şi creat Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova în 1999, aceeaşi procedură era de neevitat.

Am citat pe larg aceste articole din Lege pentru a arăta că, în termenii ei, la 9 noiembrie 2010 SIS trebuia să transmită toate dosarele întocmite de KGB până la 9 noiembrie 1985 şi nu doar pe cele ale persoanelor supuse represiunilor, dar şi pe cele ale agenturii sale. Asta sub falsa rezervă că SIS ar fi prin lege succesorul juridic al KGB. Aşa cum însă SIS nu este nici succesorul NKVD şi nici al KGB, toate arhivele secrete ale celor două organe sovietice de represiune întocmite până la 27 august 1991, când a apărut Republica Moldova, trebuiau de mult desecretizate şi transmise spre păstrare permanentă Arhivei Naţionale. Ceea ce a făcut SIS la 9 noiembrie 2010 nu poate fi numit gest reparator în sensul deplin al cuvântului, întrucât această instituţie de stat va ţine în continuare sub şapte lacăte toate fondurile secrete ale NKVD/KGB din perioada 1951-1991, ceea ce înseamnă patru decenii de ocupaţie sovietică şi, implicit, de poliţie politică.

Ne vom opri puţin şi asupra unui alt detaliu interesant. Comunicatele de presă despre desecretizarea dosarelor vechi de 60 de ani ne-au anunţat că numărul celor deţinute de SIS este cu mult mai mare decât 5 000, dar acestea nu vor fi desecretizate şi transmise Arhivei Naţionale din cauza „lipsei spaţiului de depozitare”. Asta e bună de tot, ştiind că Arhiva Naţională deţine abuziv imensele Arhive ale Mitropoliei Basarabiei, capturate de sovietici în 1946 de la Craiova, ca trofeu de război, în baza unor hotărâri ale Comisiei sovieto-române de armistiţiu. Arhivele Mitropoliei Basarabiei au fost revendicare în mod repetat de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit şi Exarh Petru Păduraru, care le-a adresat scrisori oficiale atât primului ministru Vladimir Filat, cât şi interimarului Mihai Ghimpu. Scrisorile mitropolitului au rămas însă fără răspuns, pentru că cei doi capi ai AIE, Ghimpu şi Filat, nu au urnit un deget pentru rezolvarea problemei. Dacă Ghimpu şi Filat ar fi hotărât chestiunea retrocedării Arhivelor Mitropoliei Basarabiei, s-ar fi eliberat suficient loc în depozitele Arhivei Naţionale pentru alte zeci de mii de dosare din arhivele secrete ale KGB.

Ce ar fi trebuit să facă interimarul nostru pentru ca situaţia să nu ridice nici un fel de probleme? Întâi ar fi trebuit ca pe parcursul ultimului an şi ceva să propună examinarea şi adoptarea de către Parlament a proiectului de lege privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică. Acest proiect de lege a fost elaborat şi depus oficial în Parlament de către grupul de deputaţi PPCD, nefiind examinat de nici una din majorităţile din sânul Legislativului nostru. Proiectul este singurul de acest gen prezentat vreodată spre examinare în Parlamentul Republicii Moldova. Întrebările care se pun acum sunt: de ce nu a propus Mihai Ghimpu, ca şef al Legislativului, includerea respectivului proiect de lege pe agenda Parlamentului dominat de AIE sau de ce nu a prezentat un proiect alternativ, dacă ar fi o problemă că proiectul a fost semnat de deputaţi de altă culoare politică?

Răspunsurile la aceste întrebări sunt simple şi ne stau la îndemână. Pentru că Mihai Ghimpu, s-a văzut, preferă doar gesturi zgomotoase şi facile de natură electorală în locul unor demersuri concrete şi consistente de natură legislativă pentru o adevărată lustraţie a societăţii noastre.

Crearea şi împotmolirea voită a Comisiei Cojocaru a fost doar o aruncare de praf în ochi. Raportul pregătit de aceasta nu a mai fost audiat şi nici aprobat de către Parlament, pe motiv că majoritatea Alianţei zise „pentru Integrare Europeană” a fost alergică la idee. Nu ne stă în obicei să ne autocităm, dar seriozitatea subiectului ne obligă să amintim că acum zece luni scriam în FLUX următoarele: „Succesul Comisiei Cojocaru depinde de mai mulţi factori. Dincolo de probitatea profesională a majorităţii membrilor săi, dincolo de materialele preţioase cercetate ştiinţific şi valorificate public până acum privind subiectul, Comisia Cojocaru îşi va putea duce cu brio misiunea până la capăt dacă Puterea va fi consecventă, mergând mai departe şi desecretizând arhivele ţinute încă sub şapte lacăte. Avem în vedere întâi şi-ntâi de toate arhivele NKVD şi KGB, ca principale instrumente opresive ale regimului totalitar de ocupaţie. Deschiderea acestor arhive, oricâte secrete „de stat” ar cuprinde acestea, nu poate dăuna în nici un fel intereselor legitime ale Republicii Moldova ca stat apărut pe harta Europei la 27 august 1991. Deocamdată, suntem sceptici asupra capacităţii Puterii de a decide deschiderea acestor arhive, întrucât, în eventualitatea unei asemenea decizii, lustraţia devine inevitabilă, atrăgând pe cale de consecinţă deconspirarea desei reţele de agenţi ai serviciilor secrete sovietice care menţin încă şi astăzi sub control, într-o mare măsură, mediul politic, instituţional, jurnalistic, ştiinţific, cultural, bisericesc, neguvernamental şi de afaceri. Am fi bucuroşi dacă motivele scepticismului nostru ar fi eliminate rând pe rând de hotărâri înţelepte şi necesare ale Legislativului. Fără desecretizarea arhivelor NKVD şi KGB cercetarea Comisiei Cojocaru va fi incompletă şi lacunară, iar succesul ei limitat”. Ne pare rău să constatăm, la distanţă de zece luni, că am avut dreptate. Mihai Ghimpu şi AIE au vânat doar capital politic şi nu au schimbat cu nimic situaţia de până în 2009.

Iar osteneala electorală a interimarului la SIS, unde el ar fi „desecretizat şi transmis dosarele NKVD” (şi doar pe cele de până în 1951), ni-l prezintă pe Ghimpu în postura muştei la arat din fabula lui Alexandru Donici. Vă mai amintiţi? „De la arat un plug/Venea încet spre casă/Şi, la un bou pe jug,/O muscă se-aşezase.//Iar ei, spre-ntâmpinare,/O altă muscă-n zbor/Îi face întrebare:/— De unde, dragă sor’?/— Şi mai întrebi de unde!/Ei musca îi răspunde/C-un aer supărat.//Au nu pricepi ce facem?/Nu vezi că noi ne-ntoarcem/Din câmp, de la arat!//Spre laudă deşartă/Mulţi zic: noi am lucrat,/Când ei lucrează-n faptă,/Ca musca la arat.


Frontiera Uniunii Sovietice a căzut! Trăiască frontiera Uniunii Europene!

Noiembrie 9, 2010

Incredibil, dar adevărat: în sfârşit frontiera Uniunii Sovietice pe Prut a căzut. În locul ei se ridică însă, făloasă, frontiera Uniunii Europene. Prin voia mai-marilor zilei, vechea Cortină de Fier de pe Prut este înlocuită cu o Cortină de Aur. Nenorocita linie istorică Ribbentrop-Molotov încă nu a devenit, dar va deveni într-un viitor previzibil ceea ce am putea numi Linia Schengen. Luni, 8 noiembrie 2010, a fost semnat Tratatul dintre România şi Republica Moldova privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră. Până la 8 noiembrie, cele două state româneşti ale noastre au fost separate de o graniţă care nu era a lor, fosta graniţă sovietică sau linia sovieto-germană de demarcaţie, Ribbentrop-Molotov.

Din 8 noiembrie, statele noastre vor avea o frontieră care nu mai are nimic în comun cu Uniunea Sovietică sau cu succesoarea de drept a acesteia, Federaţia Rusă. Prutul, ca limită naturală, nu ne va mai separa, ci ne va uni printr-o legătură care este numai a noastră. Semnarea Tratatului face caduce Tratatul sovieto-român privind regimul frontierei de stat din 27 februarie 1961, Protocolul privind traseul frontierei în sectorul nodului hidrotehnic Stânca-Costeşti, precum şi toate documentele de demarcare adoptate de Comisia mixtă şi Comisia specială mixtă româno-sovietică pentru demarcarea frontierei sovieto-române.

Tratatul este unul tehnic. Unul tehnic este Tratatul

Tratatul privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontiere, semnat la 8 noiembrie, este unul tehnic, după cum a remarcat mai multă lume. Sub aspect politic însă, acest tratat i-a fost necesar Bucureştiului. Una dintre mizele semnării tratatului ţine în modul cel mai evident de procesul de aderare a României la spaţiul Schengen.

Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti a anunţat într-un comunicat de presă că „Tratatul este un document tehnic, el reglementează modalitatea de realizare a marcării pe teren a frontierei, soluţionarea problemelor referitoare la construirea de obiective comune la frontieră, întreţinerea frontierei, constituirea şi funcţionarea unei Comisii mixte pentru verificarea traseului frontierei de stat şi întreţinerea semnelor de frontieră, modul de folosire a apelor de frontieră, căilor ferate, şoselelor, precum şi a altor instalaţii de comunicaţii care traversează frontiera de stat, desfăşurarea unor activităţi precum pescuitul, vânătoarea, silvicultura, exploatarea subsolului în apropierea frontierei, modul de cercetare şi de soluţionare a încălcărilor regimului, cum ar fi trecerea nepermisă a frontierei sau deteriorarea semnelor de frontieră”.

Merkel şi Barroso despre Tratatul moldo-român privind regimul frontierei

Istoria pregătirii acestui document interstatal şi împrejurările în care a fost semnat nu lasă loc de îndoială că acesta este rodul presiunilor europene, mai cu seamă germane. Acum este în afara oricărei îndoieli că subiectul tratatului de frontieră, ca şi cel a reglementării transnistrene, a făcut obiectul consultărilor şi discuţiilor dintre preşedintele Traian Băsescu şi cancelarul Angela Merkel. Este la fel de sigur că aceste subiecte au fost discutate de partea germană şi cu Moscova. Faptul în sine face dovada relaxării contextului geopolitic şi lasă loc unor soluţii majore pentru destinele Republicii Moldova.

Declaraţia de la Bucureşti, din 8 noiembrie, a preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, vine să confirme că şeful executivului german a exprimat poziţia comună a Uniunii Europene. Amintim în context că la 12 octombrie, la Bucureşti, Angela Merkel a declarat: „Obiectivul nostru este să rezolvăm conflictul dintre Moldova şi Transnistria. Cred că România poate juca aici un rol important. Ştiu că se fac eforturi pentru semnarea unui tratat de frontieră de către România şi Moldova, cred că aceasta e direcţia în care trebuie să continuăm”. Iar Jose Manuel Barroso a ţinut să precizeze, la distanţă de doar trei săptămâni, şi tot la Bucureşti: “Salut semnarea Tratatului de graniţă România-Moldova. Este un excelent exemplu al lucrurilor ce pot fi realizate atunci când există un interes reciproc. Ştiu că există iniţiative asemănătoare în Balcani”, având în vedere spaţiul fostei Iugoslavii.

Basarabia, Basarabia, dar totuşi Schengenul este mai drag…

Semnarea Tratatului dintre România şi Republica Moldova privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontiere a fost primită diferit atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti. Tratatul a fost semnat în pofida declaraţiilor ritoase ale preşedintelui Traian Băsescu privind subiectul. Toată lumea şi-a amintit acum cuvintele preşedintelui Băsescu care, la 15 mai 2009, spunea, la Piatra Neamţ: „După 1990, România a semnat un acord de recunoaştere a frontierei fostei Uniuni Sovietice. Republica Moldova este moştenitoarea acestei frontiere, deci consider inutilă semnarea unui tratat de frontieră care să facă din seful statului român un partener al lui Ribbentrop şi Molotov”. Referindu-se atunci la semnarea Acordului privind micul trafic de frontieră dintre Republica Moldova şi România, preşedintele Băsescu declarase: „Din păcate, Republica Moldova condiţionează semnarea acestui acord de semnarea tratatului de frontieră. Cine îşi poate imagina că un şef al statului român va semna un tratat prin care să consfinţească pactul Ribbentrop-Molotov? Numai o minte care nu înţelege ce înseamnă responsabilitatea şefului statului român”.

 

Traian Băsescu:

Traian Băsescu: "Cine îşi poate imagina că un şef al statului român va semna un tratat prin care să consfinţească pactul Ribbentrop-Molotov? Numai o minte care nu înţelege ce înseamnă responsabilitatea şefului statului român"

Faptul că preşedintele Băsescu a deviat de la propriul punct de vedere exprimat acum un an şi ceva nu ne miră. Nu este pentru prima dată când deţinătorul fotoliului de la Cotroceni una spune şi alta fumează. Acum, preşedintele de la Bucureşti spune doar că semnarea Tratatului privind regimul frontierei a intervenit pentru a nu le da satisfacţie comuniştilor de la Chişinău. Întrebarea care se pune este de ce le-a dat domnul preşedinte Băsescu satisfacţie comuniştilor de la Chişinău până acum şi de ce tratatul nu a fost semnat îndată după căderea acestora, ci doar sub recenta şi delicata presiune germano-europeană pe tema aderării României la zona Schengen? O altă întrebare, retorică, evident, ar fi: unde este acum „responsabilitatea şefului statului român„? Există un fel de responsabilitate până la 8 noiembrie 2010 şi o alta după această dată? Pe cât de serios este şeful Statului Român în declaraţiile sale şi cât de mult exprimă acestea interesele reale şi legitime ale poporului care l-a urcat în fotoliul de la Cotroceni? Formulez aceste întrebări ca unul care am avut multă vreme încredere în orice cuvânt al şefului Statului Român, dar şi ca unul care s-a convins, după 2005, cât de neserios, schimbător şi iresponsabil poate fi acesta. Mai ales atunci când constaţi cu dezamăgire că Bucureştiului îi lipseşte o strategie naţională coerentă şi eficientă privind Republica Moldova şi oamenii ei.

Părţile bune ale semnării Tratatului

Aşa sau altminteri, semnarea Tratatului privind regimul frontierei moldo-române va avea un impact pozitiv pentru interesele naţionale ale celor două state ale noastre.

Primul efect vizează tabăra moldoveniştilor antiromâni (comunişti, dar nu numai, de la Chişinău şi Tiraspol, dar nu numai) care nu doar au acuzat România, absolut aberant, de „imperialism”, „pretenţii teritoriale”, „expansionism” sau „iredentism”, ci chiar au lansat ideea „Moldovei Mari”. La capitolul „iredentism” a excelat fostul prezidenţiabil al AIE, Marian Lupu, care, încă în perioada când era fruntaş comunist, primea oficial la Parlament delegaţii ale „oropsitei”„comunităţi a moldovenilor” din România.

Un alt efect pozitiv se va produce cu siguranţă asupra propagandei ruseşti de la Tiraspol, Kiev sau Moscova, a cărei moară rămâne uscată în lipsa principalului său „argument” în favoarea separatismului sau a prezenţei militare ruse în estul Republicii Moldova.

În al treilea rând, vom resimţi un efect pozitiv asupra cohortei de patriotarzi de la Bucureşti care îşi lustruiesc nula şi-şi promovează interesele electorale interne speculând tragedia istorică a cedării şi ocupării Basarabiei. Avem motive să sperăm că locul vorbelor va fi ocupat de fapte şi că raporturile dintre românii din ambele state vor cunoaşte o intensificare, că vom conta la Bucureşti mai mult ca oameni decât ca spaţiu.

Semnarea acestui tratat la Bucureşti trebuie să deschidă un proces mai larg care să se încheie cu retragerea definitivă a trupelor şi arsenalelor ruseşti din Moldova transnistreană şi invitarea Chişinăului să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană.

Cortina de Aur se lasă încet de-a lungul Prutului…

În acelaşi timp, nu am vrea să credem că Tratatul de la Bucureşti, din 8 noiembrie, are menirea doar de a consolida frontiera exterioară a Uniunii Europene, pe care să o transforme tot mai mult într-o adevărată Cortină de Aur, pe care Bucureştiul şi Bruxellesul au ridicat-o împreună pe Prut, pe măsura avansării României pe traseul integrării sale europene.

Aflaţi la marginea a două spaţii şi a două lumi diametral opuse de-a lungul secolelor, adesea disputaţi între aceste spaţii şi lumi, trăind întotdeauna un pronunţat sentiment al frontierei şi al abandonării iresponsabile, al nedreptăţii istorice nemeritate, făcând, de multe ori, obiectul înţelegerilor şi tranzacţiilor geopolitice în care nu am fost niciodată consultaţi, acum nu ne rămâne decât să sperăm şi să punem umărul, atât cât depinde de noi, ca cele două spaţii şi cele două lumi să devină un singur spaţiu şi o singură lume: o Europă de la Atlantic la Pacific, fără linii de divizare şi confruntare.

Aceasta presupune însă o Uniune Europeană deschisă către noi şi o Rusie modernizată cu sprijin european. Noi, cei care am fost întotdeauna la periferia Europei, ca şi la periferia imperiului moscovit, avem nevoie să simţim că aici, pe malurile Prutului şi ale Nistrului, Europa nu se termină, ci abia începe către Răsărit şi către Apus. De ce? Pentru că nici Europa şi nici Rusia nu sunt străine de actul semnării Tratatului de la Bucureşti din 8 noiembrie 2010. A se vedea în acest sens deciziile adoptate şi declaraţiile oficiale făcute după recenta şi istorica reuniune franco-ruso-germană de la Deauville.

Ne bucurăm că frontiera URSS a căzut. Ne putem însă bucura că frontiera UE îi ţine locul? Timpul ne va da răspunsul aşteptat.


Limba română sub garanţiile RSS Moldoveneşti

Septembrie 22, 2010

 Limba romana
Între euroconformitate şi recurs la geolingvistică

Limba este un fel de cod genetic al fiecărui popor, fiind depozitarul şi expresia istoriei sale. O limbă exprimă pe deplin identitatea inconfundabilă a unui popor în mozaicul lumii. Orice limbă este un organism viu şi se confundă cu fiinţa etnică a unui popor. De regulă, aria de răspândire a unei limbi coincide cu spaţiul etnic de geneză şi devenire a etniei respective. Alteori, intervenţiile brutale în istorie ale unor puteri politice, de obicei de natură imperială, pun în contact limbi şi popoare diferite, dintre care limbile popoarelor cucerite vor fi asuprite, iar limba centrului imperial va fi asupritoare, exercitându-şi supremaţia în raport cu orice altă expresie culturală şi lingvistică.

URSS a murit, identităţile se teritorializează

În fosta URSS toate naţiunile captive fuseseră condamnate la rusificare treptată prin bilingvism zis „armonios”, iar etnia naţiunii dominante – menţinută în condiţia de monolingvism autosuficient. Limba rusă a fost instrumentalizată ca agent al asimilării etniilor neruse, iar pentru accelerarea proceselor de rusificare acesteia i s-a atribuit prin lege funcţia de „limbă de comunicare interetnică”. În acest sens, continuând politica asimilaţionistă a imperiului ţarist, URSS a recurs la deportări, strămutări şi deplasări masive de populaţie. Evident, limba rusă îşi consolida în aceste cazuri funcţia de „limbă de comunicare interetnică”. Până la perestroika lui Gorbaciov, un Departament întreg a avut în sarcină promovarea politicilor de strămutare a populaţiilor neruse în regiunile îndepărtate ale Siberiei şi Orientului îndepărtat, iar a etnicilor ruşi (şi ucraineni) – în republicile neruse. Aceste populaţii strămutate, ruse sau neruse, deveneau, prin „limba de comunicare interetnică”, nişte puternici agenţi integratori ai imperiului sovietic.

După prăbuşirea URSS fiecare dintre noile state apărute pe ruinele acestuia şi-a promovat propriile politici sociolingvistice, orientate spre consolidarea statutului, rolului şi funcţiilor propriei limbi de stat în detrimentul poziţiilor ocupate altădată de limba rusă. Fenomenul este numit de geopoliticieni cu termeni speciali: teritorializare a identităţilor sau identitarizare a teritoriilor. Situaţiile au evoluat diferit de la stat la stat. Este interesant să vedem cum stau astăzi lucrurile în această privinţă. Să le luăm pe rând. Vom începe cu cele trei state baltice, din 2004 membre ale Uniunii Europene.

Trei state membre UE cu legislaţie lingvistică euroconformă

În Estonia singura limbă de stat este estona, statutul şi funcţiile acesteia fiind reglementate de „Legea despre limbă” din 21 februarie 1995, cu modificările şi completările ulterioare. Limba rusă nu are un statut oficial, fiind una dintre limbile categoriei generice de „necetăţeni” rezidenţi pe teritoriul estonian (între 30 şi 40% din locuitori). Din 28 iunie 2008, în Estonia sunt în vigoare „Cerinţele pentru cunoaşterea limbii estone de către angajaţii în domeniul public şi în alte domenii”, document racordat la cadrul european în materie (Documentul cadru al Consiliului Europei privind nivelurile de cunoaştere a limbii). Pentru toate profesiile practicate în Estonia au fost stabilite şase trepte de cunoaştere a limbii de stat: A1-A2 – nivelul începător, B1-B2 – nivelul mediu şi C1-C2 – stăpânirea liberă a limbii estone.

În Letonia doar letona este limbă oficială a statului, statutul letonei fiind reglementat de „Legea despre limba de stat” din 9 decembrie 1999. Potrivit acestei legi, limba rusă are statut de limbă străină. Controlul asupra modului de aplicare a legii este prerogativa Centrului Limbii de Stat, structură distinctă pe lângă Ministerul Justiţiei.

În Lituania singura limbă oficială este lituaniana, potrivit Constituţiei ţării şi „Legii cu privire la limba de stat” din 31 ianuarie 1995, modificată şi completată la 13 iunie 2002. Limba rusă nu are nici un statut oficial. O Comisie de Stat pentru Limba Lituaniană este responsabilă de aplicarea uniformă a legii în tot cuprinsul acestui stat al UE.

Estona, letona şi lituaniana sunt limbi oficiale ale UE. Vom preciza în context că România, stat membru al UE din 2007, nu are o lege specială privind statutul, rolul şi funcţiile limbii române ca limbă oficială a statului naţional român.

Trei ţări slave şi limbile lor de stat

Vom trece la cele trei state slave de răsărit: Rusia, Ucraina şi Bielorusia.

Federaţia Rusă are, la nivel federal, o singură limbă de stat – limba rusă. Cadrul legal în această materie este definit de „Legea federală nr. 53-FZ despre limba de stat a Federaţiei Ruse” din 12 iunie 2005. În republicile federale, organizate pe criterii etnice, alături de rusă, limbile etniilor respective au statutul formal de limbi regionale. În 2009, UNESCO a inclus 136 de limbi ale etniilor din Federaţia Rusă în Cartea Roşie a Limbilor ameninţate cu dispariţia. Legea federală despre limba de stat a Federaţiei Ruse stabileşte că: „În conformitate cu Constituţia Federaţiei Ruse, limba de stat a Federaţiei Ruse este, pe întreg teritoriul ei, limba rusă” şi că: „Statutul limbii ruse ca limbă de stat a Federaţiei Ruse prevede folosirea obligatorie a limbii ruse în domeniile stabilite de prezenta lege federală, de alte legi federale, de „Legea Federaţiei Ruse nr. 1807-I despre limbile popoarelor Federaţiei Ruse” din 25 octombrie 1991 şi de către alte acte normative de drept ale Federaţiei Ruse, prevede protecţia limbii ruse şi susţinerea ei, precum şi asigurarea dreptului cetăţenilor Federaţiei Ruse de a folosi limba de stat a Federaţiei Ruse”. Legea stabileşte că utilizarea limbii ruse este obligatorie în 10 domenii ale vieţii social-politice, de la activitatea organelor puterii de stat până la publicitate. Controlul asupra respectării prevederilor Legii despre limba de stat a Federaţiei Ruse este trecut în sarcina organelor puterii de stat, de la nivelul celor federale la nivelul celor locale, în limitele stabilite de legislaţie. Alfabetul rusesc este obligatoriu pentru limbile tuturor popoarelor neslave care au formaţiuni statale în componenţa Federaţiei Ruse. Astfel, Legea Federaţiei Ruse nr. 1807-I despre limbile popoarelor Federaţiei Ruse” din 25 octombrie 1991, cu modificările ulterioare, stabileşte în articolul 3 că: „În Federaţia Rusă alfabetele limbii de stat a Federaţiei Ruse şi cele ale limbilor de stat ale republicilor se formează pe baza alfabetului chirilic. Alte baze grafice ale alfabetelor limbii de stat a Federaţiei Ruse şi ale limbilor de stat ale republicilor pot fi instituite prin legile federale”.

Bielorusia este singurul stat european în care, alături de bielorusă, limba rusă are statutul oficial de limbă de stat. Modul de funcţionare a celor două limbi de stat este reglementat de „Legea despre limbi în Republica Bielorusia” nr. 3094 din 26 ianuarie 1990, cu modificările operate la 13 iulie 1998.

În Ucraina singura limbă de stat este ucraineana, potrivit prevederilor articolului 10 al Constituţiei. La 14 decembrie 1999, printr-o cuprinzătoare Hotărâre a sa, Curtea Constituţională a Ucrainei a dat o interpretare oficială prevederilor acestui articol din Constituţie. Ucraina este un stat neomogen din punct de vedere lingvistic. Astfel, în regiunile de sud şi cele de răsărit vorbitorii de limbă ucraineană sunt minoritari, iar cei de limbă rusă – majoritari. Circa o treime din populaţia Ucrainei vorbeşte un amestec ruso-ucrainean numit „surjik”. Populaţia de limbă română este a treia ca mărime din ţară (după ucraineni şi ruşi). Printr-un acord preelectoral semnat de prezidenţiabilul Victor Ianukovici cu reprezentanţii comunităţilor rusă, română şi maghiară din Ucraina, actualul şef al statului ucrainean s-a angajat să asigure un statut oficial, la nivel local şi regional, pentru limbile rusă, română şi maghiară, acolo unde ponderea vorbitorilor lor atinge 10%. Anul curent reprezentanţii Partidului Regiunilor, de guvernământ, al preşedintelui Victor Ianukovici, împreună cu cei ai Partidului Comunist şi al Blocului Litvin, au introdus în Rada Supremă proiectul „Legii despre limbile din Ucraina” şi pe cel al „Legii despre limba ucraineană de stat”. Deocamdată, adoptarea acestor proiecte de legi a fost amânată până după alegerile parlamentare din Ucraina.

Limba rusă pleacă din Caucaz. Alfabetul şi limba rusă rămân doar în Oseţia de Sud şi Abhazia

În regiunea Caucazului de Sud, situaţia nu este foarte diferită.

Constituţia Georgiei, în articolul său 8, spune: „Limba de stat a Georgiei este georgiana, iar în Republica Autonomă Abhază – şi limba abhază”. Modul de funcţionare a limbii georgiene este reglementat de „Legea cu privire la limba de stat”. Limba rusă are statut de limbă străină. Învăţământul în şcolile de stat de toate gradele este doar în limba georgiană, iar limbile minorităţilor etnice pot fi studiate doar ca disciplină distinctă.

În Azerbaidjan limba azeră are statutul de limbă de stat. „Legea despre limba de stat a Republicii Azere” din 30 septembrie 2002 prevede obligaţia tuturor cetăţenilor de a cunoaşte limba azeră de stat. Ca şi în Georgia, rusa are statut de limbă străină. Limba azeră a fost trecută de la alfabetul rus la cel latin începând cu anul 1991, odată cu restabilirea independenţei de stat, tranziţie încheiată la 1 august 2001. Din 2002 ziua de 1 august este sărbătorită oficial drept „Zi a limbii azere şi a alfabetului azer”.

„Legea despre limbă” din Armenia din 17 aprilie 1993 prevede că: „Limba de stat a Republicii Armenia este armeana, care deserveşte toate sferele vieţii din republică. Limba oficială a Republicii Armenia este limba armeană literară. Republica Armenia contribuie la păstrarea şi răspândirea limbii armene printre armenii de peste hotare. Republica Armenia favorizează unificarea ortografiei limbii armene”, dar şi că: „Persoanele cu funcţii de răspundere şi cetăţenii Republicii Armenia, angajaţi în unele domenii ale deservirii, sunt obligaţi să posede limba armeană. Limba intervenţiilor oficiale ale persoanelor care reprezintă Republica Armenia este limba armeană, dacă faptul nu contravine ordinii stabilite în respectivele instanţe internaţionale. În discursul lor oficial, cetăţenii Republicii Armenia sunt obligaţi să asigure curăţenia limbii”. Limba rusă are statut de limbă străină.

Schimbarea la faţă a Asiei Mijlocii

Printre statele medioasiatice avem o situaţie mai pestriţă, dar cu tendinţe clare de emancipare lingvistică de sub tutela limbii şi alfabetului rus, de afirmare a propriei identităţi.

În Turkmenistan limba turkmenă este singura limbă de stat, după cum stipulează articolul 14 al Constituţiei din 2008. Învăţământul în limba rusă, de la cel primar la cel universitar, a fost desfiinţat. Începând cu anul 1996, limba rusă are statut de limbă străină. În Turkmenistan nu este permisă perfectarea de abonamente la ziare şi reviste din Federaţia Rusă şi nici retransmiterea de programe de radio şi televiziune din Rusia. Limba turkmenă a fost trecută la alfabetul latin.

În Uzbekistan există o singură limbă de stat – uzbeca. Legea Republicii Uzbekistan „Despre limba de stat” din 3 decembrie 2004 reglementează modul de funcţionare a limbii uzbece. În 1992, limba uzbecă a început tranziţia de la scrierea cu litere ruseşti la cea cu alfabet latin. Limba rusă are statut de limbă străină.

În Tadjikistan singura limbă de stat este tadjica sau farsi/persana, această ţară neturcică având aceeaşi limbă de stat ca şi Republica Islamică Iran. Între 1991 şi 2009, limba rusă a avut un statut oficial de „limbă de comunicare interetnică”, putând fi utilizată în comunicarea cu instituţiile de stat. Odată cu adoptarea „Legii cu privire la limba de stat” la 3 octombrie 2009, singura limbă oficială a rămas tadjica/persana, iar în martie 2010, Parlamentul a anulat obligativitatea publicării actelor legislative şi normative în limba rusă, care a fost exclusă complet din activităţile de secretariat şi a devenit una dintre limbile străine în Tadjikistan.

În Kirgizstan singura limbă de stat, potrivit Constituţiei adoptate prin referendumul din 21 octombrie 2007, este kirghiza. Totodată, „Legea despre limba de stat a Republicii Kirghize”, prevede că: „În conformitate cu Constituţia Republicii Kirghize limba de stat a Republicii Kirghize este limba kirghiză. Limba kirghiză, ca unul dintre principalele elemente de bază ale statalităţii Republicii Kirghize, funcţionează în mod obligatoriu în toate sferele activităţii de stat şi ale autoadministrării locale în ordinea stabilită de prezenta Lege şi alte legi ale Republicii Kirghize. În Republica Kirghiză limba rusă este folosită ca limbă oficială”, precum şi că: „Limba kirghiză, în calitate de limbă de stat, este considerată şi limbă de comunicare interetnică în Republica Kirghiză”. În 1992, guvernul de la Bişkek a adoptat hotărârea de a trece treptat scrierea kirghiză de la alfabetul rusesc la cel latin. Pentru moment procesul tranziţiei la alfabetul latin a fost stopat de actualele autorităţi din Kirghizstan.

Republica Kazahstan are, de asemenea, o singură limbă de stat – kazaha. „Legea despre limbile din Republica Kazahstan”, din 20 decembrie 2004 spune că „datoria fiecărui cetăţean al Republicii Kazahstan este să însuşească limba de stat, care este cel mai important factor de consolidare a poporului Kazahstanului.” În acelaşi timp, limba rusă este utilizată nestingherit în organele puterii centrale sau locale de stat, fără ca aceasta să aibă un statut oficial fixat în lege. Autorităţile kazahe au formulat oficial intenţia de a trece scrierea kazahă de la alfabetul rusesc la cel latin, urmând exemplul altor state turcofone foste sovietice ca Azerbaidjan, Turkmenistan, Kirghizstan şi Uzbekistan. Din anul 2004, agenţia guvernamentală de ştiri „Qazaqinform” foloseşte varianta turcă a alfabetului latin pentru toate ştirile în limba kazahă destinate diasporei.

Zonele rusofoniei oficializate: Rusia, Bielorusia, Găgăuzia, Transnistria, Abhazia, Oseţia de Sud

Singurele locuri din fostul spaţiu sovietic în care limba rusă are statutul de limbă de stat sunt Federaţia Rusă şi Bielorusia, precum şi Unitatea teritorial administrativă Găgăuzia din Republica Moldova. Aici ar trebui să adăugăm şi teritoriile separatiste Transnistria din Republica Moldova şi Abhazia şi Oseţia de Sud din Georgia.

„Ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă”

Analizând cazul Republicii Moldova, în comparaţie cu fostele naţiuni captive din spaţiul de influenţă şi control al Moscovei, vom observa că doar ţara noastră are o legislaţie în materie lingvistică datând încă din perioada sovietică. Parlamentul Republicii Moldova a lăsat în vigoare Legea RSS Moldoveneşti „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti” nr. 3465-XI din 1 septembrie 1989 (adoptată de fapt la 31 august 1989), lege care susţine în preambulul său identitatea lingvistică moldo-română şi echivalează juridic termenii moldovean/român. Legea a suportat modificări şi completări neesenţiale la 29 mai 2003. O lege care în 1989 ne părea progresistă, salvatoare chiar, acum apare ca perimată şi depăşită de realităţi.

Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991 vorbeşte despre „decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin”, iar articolul 13 al Constituţiei din 1994 – despre „limba moldovenească funcţionând pe baza grafiei latine”, susţinând în plus că „Statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării”.

* * *

Legea RSS Moldoveneşti „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti: „Consfinţirea prin Constituţia (Legea Fundamentală) a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a statutului limbii moldoveneşti ca limbă de stat are menirea să contribuie la realizarea suveranităţii depline a republicii şi la crearea garanţiilor necesare pentru folosirea ei plenară în toate sferele vieţii ei politice, economice, sociale şi culturale. RSS Moldovenească sprijină aspiraţia moldovenilor care locuiesc peste hotarele republicii, iar ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă – şi a românilor care locuiesc pe teritoriul Uniunii RSS, de a-şi face studiile şi de a-şi satisface necesităţile culturale în limba maternă.

Atribuind limbii moldoveneşti statutul de limbă de stat, RSS Moldovenească asigură ocrotirea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor de orice naţionalitate, care locuiesc pe teritoriul RSS Moldoveneşti, indiferent de limba pe care o vorbesc, în condiţiile egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa Legii.

În scopul ocrotirii şi asigurării de către stat a dezvoltării limbii găgăuze RSS Moldovenească creează garanţiile necesare pentru extinderea consecventă a funcţiilor ei sociale.

RSS Moldovenească asigură pe teritoriul său condiţiile necesare pentru folosirea şi dezvoltarea limbii ruse ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea RSS, precum şi a limbilor populaţiilor de alte naţionalităţi care locuiesc în republică.”

Totodată, primele 5 articole ale legii stipulează: „Articolul 1. În conformitate cu Constituţia (Legea Fundamentală) a RSS Moldoveneşti limba de stat a RSS Moldoveneşti este limba moldovenească, care funcţionează pe baza grafiei latine. Ca limbă de stat, limba moldovenească se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale şi îndeplineşte în legătură cu aceasta funcţiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii.

RSS Moldovenească garantează tuturor locuitorilor din republică învăţarea gratuită a limbii de stat la nivelul necesar pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu.

Articolul 2. În localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate găgăuză limba oficială în diferite sfere ale vieţii este limba de stat, limba găgăuză sau cea rusă.

Articolul 3. Limba rusă, ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea RSS, se foloseşte pe teritoriul republicii alături de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între naţiuni, ceea ce asigură un bilingvism naţional-rus şi rus-naţional real.

Articolul 4. RSS Moldovenească garantează folosirea limbilor ucraineană, rusă, bulgară, ivrit, idiş, ţigănească, a limbilor altor grupuri etnice, care locuiesc pe teritoriul republicii, pentru satisfacerea necesităţilor lor naţional-culturale.

Articolul 5. Prezenta Lege nu reglementează folosirea limbilor în relaţiile dintre persoane, în activitatea de producţie a transporturilor feroviar şi aerian (cu excepţia sferei de deservire a pasagerilor), precum şi în unităţile militare şi în instituţiile subordonate Ministerului apărării al Uniunii RSS, în unităţile militare ale Comitetului pentru securitatea statului al Uniunii RSS şi ale Ministerului afacerilor interne al Uniunii RSS.”

* * *

În loc de concluzii

După aceste constatări putem trage concluzia că Republica Moldova este, printre toate fostele state sovietice, cea mai rămasă în urmă la capitolul legislaţie lingvistică. Faptul că Republica Moldova este ultimul stat în fosta URSS ca intenţie şi viteză de adoptare a legislaţiei lingvistice dovedeşte o dată în plus lipsa de perspicacitate, de voinţă politică şi de patriotism a clasei guvernante. O nouă lege privind statutul şi funcţiile limbii de stat a Republicii Moldova este necesară. Şi pentru că sintagma „limbă de stat” a fost atât de mult repudiată, precizăm aici că este vorba, în afara oricărei discuţii, de limba română literară.

În acelaşi timp, observăm că România, care ar trebui să fie un exemplu de urmat pentru Republica Moldova, are în materie lingvistică un cadru legislativ omisiv. Astfel, România nu a avut niciodată şi nu are nici în prezent o lege privind funcţionarea limbii sale oficiale, care, potrivit articolului 13 al Constituţiei din 1991, „este limba română”. Nu există legi privind protejarea, folosirea şi promovarea limbii române în ţară şi peste hotare, chiar dacă referiri episodice se cuprind în legislaţia foarte dezvoltată şi actele normative cu privire la minorităţile naţionale (bunăoară, Hotărârea de Guvern nr. 1206/2001) sau la sprijinul pentru românii „de pretutindeni”. De asemenea, nu există în România o autoritate distinctă în a cărei sarcină să stea aplicarea normelor legale cu caracter sociolingvistic.

Întrucât limba română are un statut oficial în 3 state (România, Republica Moldova şi provincia autonomă Voievodina din Serbia), şi ar putea fi recunoscută oficial ca limbă regională în raioanele în care are o pondere majoritară (Herţa şi Adâncata (Hliboka) din regiunea Cernăuţi şi Reni din regiunea Odesa) în Ucraina, eventual şi în interfluviul Dunăre-Morava-Timoc din Serbia, este necesară adoptarea unei Legi a Românofoniei. În sprijinul unei asemenea iniţiative vine şi statutul de limbă oficială a Uniunii Europene pe care l-a obţinut româna la 1 ianuarie 2007, când Republica Moldova a devenit singurul stat european extracomunitar a cărui limbă oficială este una dintre cele 24 de limbi de lucru ale instituţiilor europene.

Necesitatea unei Legi a Românofoniei este veche. Într-o scrisoare pe care i-o adresam, la 11 iulie 2006, ministrului Afacerilor Externe al României din acea vreme, Mihai-Răzvan Ungureanu, în cadrul unei dezbateri publice pe marginea proiectului de Lege privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, opinam: „Apreciez ca firească dorinţa MAE de promovare a românofoniei în lume, printre persoanele neromâne, dar cred că aceasta trebuie să facă obiectul unei legi euroconforme distincte pentru a evita etnicizarea subiectului, precum şi pentru a spulbera eventualele temeri ale unor state sau cercuri etnopolitice străine privind încercarea de a le induce neromânilor de peste hotare, prin recurs la geolingvistică, o identitate străină.

Am vrea, desigur, ca prin limba română să le oferim neromânilor un instrument de cunoaştere a noastră şi de cooperare cu noi. Noţiunile de român şi de românofon nu sunt întotdeauna reciproc superpozabile, iar unele cercuri etnopolitice străine, profitând de acest fapt, încearcă de multe ori să le prezinte ca opozabile. Sper să fiţi de acord că a sosit timpul să ne gândim, în spiritul Convenţiei Culturale Europene, şi la o lege cu privire la românofonie care să fie pusă atât în beneficiul românităţii din întreaga lume, cât şi al străinătăţii deschise către limba şi cultura română.”

Societatea românească este în răsăritul Europei cea mai ataşată francofoniei. Poate tocmai pentru acest motiv merită să ne inspirăm din modelul francez de protejare şi promovare a limbii naţionale. Trebuie să amintim că Franţa are o lege specială cu privire la statutul şi funcţiile limbii franceze, adoptată la 4 august 1994 şi numită, după autorul ei, şi legea Toubon (LOI nr. 94-665 du 4 août 1994 relative à l emploi de la langue française). Ea a înlocuit o lege anterioară în această materie, legea Bas-Auriol (nr. 75-1349) din 31 decembrie 1975.

Până la realizarea unei asemenea idei, este important să respingem aventuri de tipul celei în care s-a lansat primarul de Comrat, Nicolai Dudoglo, şi Valeri Klimenko de la Congresul Comunităţii Ruse din Moldova de organizare a unui referendum constituţional pentru a-i conferi limbii ruse statutul de limbă de stat în Republica Moldova. Efortul nostru trebuie să se concentreze pe consolidarea rolului şi funcţiilor sociale ale limbii române în Republica Moldova, cât şi pe promovarea ei eficientă în rândul diverselor minorităţi etnice conlocuitoare. Pentru aceasta avem nevoie cu toţii de un plus de realism, de solidaritate naţională, de pragmatism, de seriozitate şi de simţ al răspunderii.


AIE se opune restituirii proprietăţilor Mitropoliei Basarabiei

August 24, 2010

În cadrul unui interviu în direct acordat portalului privesc.eu la 23 august 2010, preşedintele Parlamentului Mihai Ghimpu, preşedinte interimar al Republicii Moldova, s-a pronunţat de principiu în favoarea restituirii proprietăţilor Mitropoliei Basarabiei spoliate în timpul regimului sovietic. Această abordare, care se menţine de luni de zile doar la nivelul gesticulaţiei verbale, vine oricum în contrast cu poziţia Guvernului Filat, care contestă dreptul Mitropoliei Basarabiei de a i se restitui proprietăţile confiscate abuziv.

Întrebarea formulată de reporterul privesc.eu a fost: „Un enoriaş întreabă de ce până în momentul de faţă Guvernul nu restituie proprietăţile Mitropoliei Basarabiei confiscate de sovietici? Puteţi răspunde ceva?”

Mihai Ghimpu a răspuns scurt: „E o problemă nu simplă, dar trebuie întoarse. Trebuie întoarse, fiindcă este Hotărârea CEDO. Nu, de exemplu, iată vă dau un caz: Biblioteca Haşdeu a aparţinut Mitropoliei Basarabiei. Ce facem noi? Iată, o solicită şi ce facem noi? (Reporter: Restituim financiar…) Nu, ca exemplu ei au să ceară clădirea. Şi, financiar, ce atâţia bani avem noi? Vai de capul nostru acuma!”

Această poziţie a şefului interimar al statului vine în contradicţie cu poziţia formulată în luna iulie 2010 de ministrul Justiţiei, Alexandru Tănase, în numele Guvernului condus de Vladimir Filat.

Astfel, fiind solicitat, ministrul Tănase a răspuns oficial, prevalându-se de legislaţia sovietică şi reglementări adoptate în anii 1970 sub conducerea lui Ivan Ivanovici Bodiul: „Cu referire la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate (sau prezumţie a existenţei dreptului de proprietate asupra bunurilor naţionalizate de regimul totalitar sovietic) – comunicăm că în perioada anterioară declarării independenţei Republicii Moldova nu exista proprietate privată (în sensul actual) asupra edificiilor şi lăcaşelor de cult, ca rezultat al naţionalizării acestora. Astfel, potrivit punctului 28 din Regulamentul asociaţiilor religioase din RSSM, aprobat prin Ordinul Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM din 19 mai 1977, toate casele de rugăciuni, precum şi bunurile necesare exercitării cultului transmise pe bază de contract credincioşilor careu au format asociaţia religioasă, cumpărate de ei sau donate lor, constituia proprietate a statului”.

Negând dreptul Mitropoliei Basarabiei de continuitate istorică, ministrul Alexandru Tănase, face, de asemenea, cunoscut că: „Din aceste considerente, nu poate fi vorba despre un drept de proprietate a bunurilor care au fost naţionalizate anterior de regimul sovietic, precum şi despre încălcarea acestuia. Dreptul de proprietate a fost reglementat şi putea fi dobândit asupra edificiilor şi lăcaşelor de cult, construite doar după declararea independenţei Republicii Moldova.”

Ministrul Justiţiei din cabinetul Filat mai spune:„Atât Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi Constituţia Republicii Moldova, garantează protecţia proprietăţii private, legal dobândite, dar nu impune statul să restituie proprietăţile naţionalizate pe teritoriul actualei Republici Moldova, anterior dobândirii suveranităţii.”

Precizăm că Mitropolia Basarabiei le-a solicitat oficial şi repetat guvernelor Tarlev, Greceanâi şi Filat restituirea Arhivelor Mitropoliei, capturate de URSS în 1946, la Craiova, acum păstrate în fondul arhivistic de stat al Republicii Moldova, precum şi un şir de clădiri ale Mitropoliei din municipiul Chişinău, cu altă destinaţie decât cea de cult, edificii administrate în cea mai mare parte de către Guvern. Totodată, în Republica Moldova, după proclamarea independenţei de stat, s-a constituit o bogată practică a restituirii către cultele religioase a bunurilor acestora spoliate de către regimul sovietic. Mitropolia Basarabiei este singurul cult religios dintre cele 19 legal recunoscute, căruia guvernul Republicii Moldova refuză până în prezent să-i restituie bunurile abuziv confiscate. Acest fapt reprezintă o diferenţă de tratament cunoscută în general ca discriminare negativă.


Mitropolitul Vladimir a fost ofițer de securitate în cadrul KGB-ului sovietic, declarație. VEZI DOCUMENTE

Iunie 16, 2010
Mitropolitul Vladimir a fost ofițer de securitate în cadrul KGB-ului sovietic, declarație. VEZI DOCUMENTE

„Mitropolitul Vladimir deţine gradul militar de colonel şi există temeiuri serioase să considerăm că a fost ofiţer de securitate în cadrul KGB-ului sovietic”. Informația a fost oferită pentru UNIMEDIA de către Vlad Cubreacov, vicepreşedinte al PPCD.

„Un grad de căpitan sovietic putea fi obţinut doar: a) în armată (ceea ce nu a fost cazul) b) în miliţia sovietică (ceea ce, de asemenea, nu a fost cazul) şi c) în organele securităţii statului (KGB). Deci, prin metoda excluderii, deducem că Mitropolitul Vladimir a fost ofiţer se securitate în cadrul KGB-ului sovietic”, a opiniat Cubreacov.

„Nicolae Cantarean (mitropolitul Vladimir – n. red.) a avut relaţii directe şi strânse cu serviciile secrete sovietice, inclusiv cu Valeru Pasat, fost şef al Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova. Mai mult, Pasat i-a acordat mitropolitului şi gradele militare următoare, ceea ce a iritat o bună parte a clerului”, a mai adăugat Cubreacov.

„Mitropolitul, implicându-se partizan în jocul politic, în favoarea unei grupări politice şi, astfel, împotriva tuturor celorlalte, se autodescalifică moral şi compromite Biserica pe termen lung, expunând-o unor presiuni politice viitoare, inclusiv unor reacţii proporţionale. El îi aduce un mare deserviciu Ortodoxiei, mergând pe o comandă politică din exterior. Campania politică de propagandă zgomotoasă şi agresivă (panotaj, tv) costă foarte mulţi bani, care, în mod evident, nu au provenienţă legală, deoarece gruparea politică Pasat-Cantarean nu a prezentat rapoarte la CEC. Având în vedere legătura lui Pasat cu anumite cercuri economice, politice şi financiare din Rusia şi ţinând cont de subordonarea Mitropoliei Chişinăului faţă de Patriarhia Moscovei, cred că sumele băneşti exorbitante folosite de această grupare sunt ilegale şi, cel mai probabil, provin din surse ruseşti, adică de peste hotare”, a mai precizat Cubreacov.

Liderul PPCD a mai adăugat că „Biserica şi Statul sunt organisme diferite prin natura, scopul şi mijloacelor lor, reprezentând instituţii, care nu se pot suprapune sau confunda, rămânând fiecare suveran în domeniul său de competenţă. Singurul raport acceptabil între Biserică şi Stat este cel de cooperare. Pe de o parte, relaţia Bisericii cu un partid politic este îngrădită de legile în vigoare, iar pe de altă parte, legislaţia interzice crearea şi activitatea unor partide confesionale. Biserica trebuie să-şi păstreze neutralitatea politică, iar Statul şi partidele, ca entităţi politice în competiţie, trebuie să-şi păstreze neutralitatea confesională. Numai o asemenea situaţie ar putea fi conformă cu spiritul şi litera Constiituței, ale ansamblului cadrului legislativ intern şi ale normelor europene”.

Sursa: UNIMEDIA