CINE A LUCRAT PENTRU SUSPENDAREA MONITORIZĂRII CAZULUI MITROPOLIEI BASARABIEI DE CĂTRE COMITETUL DE MINIȘTRI AL CONSILIULUI EUROPEI. RAPORT DIN 02 OCTOMBRIE 2009

Mai 27, 2016

Cubreacov Montgomery Dos Santos

ÎNALT  PREA SFINŢIEI SALE,

ÎNALT PREA SFINŢITULUI PETRU,

ARHIEPISCOP AL CHIŞINĂULUI,

MITROPOLIT AL BASARABIEI

ŞI EXARH AL PLAIURILOR

R A P O R T

din 02 octombrie 2009

Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit,

Astăzi, 02 octombrie, după discuţia telefonică avută cu Înaltpreasfinţia Voastră în subiectul reprezentării Mitropoliei Basarabiei la Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei (CM al CE) în procedura de monitorizare a Republicii Moldova asupra modului de implementare a măsurilor generale şi individuale în speţa “Mitropolia Basarabiei şi alţii vs. Moldova” din 13 decembrie 2001, am discutat telefonic cu preacucernicul părintele secretar Ion Cosoi, pentru a limpezi aspectele neclare legate de acest subiect.

Ca şi domnul avocat Alexandru Postica, părintele Ion Cosoi mi-a confirmat că cei doi au expediat o scrisoare parţială pe adresa CM al CE, legată exclusiv de punctele la care m-am referit în ultimul meu Raport scris depus la Mitropolia Basarabiei în luna august, şi anume cele legate de dosarele parohiilor neînregistrate de fostul Serviciu de Stat  pentru Culte şi ulterior de Ministerul Justiţiei.

Sunt nevoit să constat că scrisoarea care urma să fie trimisă CM al CE trebuia să fie mai amplă şi să se refere la toate capitolele şi aspectele supuse monitorizării, inclusiv cele care rezultă din deciziile interimare sau tranzitorii adoptate la Strasbourg până acum. Acest lucru, din păcate, nu a fost făcut. Nu cunosc pe numele cui anume a fost expediată scrisoarea, în ce formă şi cu ce mesaj însoţitor. Ca reprezentant mandatat al Mitropoliei Basarabiei în dosarul din 2001, supus în continuare monitorizării, consider că ar fi fost firesc şi util să fiu cel puţin pus la curent cu redactarea şi expedierea unei asemenea scrisori.

Vreau să readuc în atenţia Înaltpreasfinţiei Voastre că în cadrul penultimei audienţe pe care mi-aţi acordat-o în luna august aţi binecuvântat, în prezenţa mea şi a părintelui secretar Ion Cosoi, ca preacucernicia sa să pregătească, împreună cu avocatul Alexandru Postica, informaţiile solicitate prin ultimul meu Raport, astfel încât acestea să fie cât mai bine utilizate la redactarea unei scrisori complete pentru CM al CE. Atunci părintele Ion Cosoi nu a fost deloc entuziasmat de sarcina primită şi a fost de părere că oricum monitorizarea este pe sfârşite, ca ar fi ca şi încheiată, „pusă în ultimul coş”, şi că nu ar avea rost ca Mitropolia să mai intervină. Ceea ce, în mod evident, era fals.

Vă fac cunoscut că pe toată durata de timp de la mijlocul lunii august şi până astăzi, 02 octombrie, părintele secretar Cosoi nu m-a contactat niciodată, direct, telefonic sau electronic, cu toate că datele mele de contact sunt disponibile la cancelaria Mitropoliei Basarabiei şi în documentaţia vărsată de mine la dosar până acum.

Ceea ce mi s-a părut deosebit de grav însă în această situaţie este faptul că, în discuţiile cu mine, atât domnul avocat Alexandru Postica, cât, mai ales, părintele secretar Ion Cosoi au formulat deschis ideea că monitorizarea Republicii Moldova de către CM al CE este pe sfârşite, că trebuie să fie încheiată cât mai grabnic, odată cu înregistrarea parohiilor încă neînregistrate de Ministerul Justiţiei. Poziţia părintelui Ion Cosoi, expusă în termeni clari, s-a rezumat la expresia „monitorizarea nu trebuie să dureze până la a doua venire a lui Hristos”. Cei doi exprimă, de fapt, o poziţie identică celei a Statului Republica Moldova, permanent interesat ca această monitorizare să fie încheiată. Cel puţin, aceasta este o poziţie de menajare a Statului, în detrimentul interesului Mitropoliei Basarabiei.

Folosesc această ocazie pentru a vă face cunoscut dezacordul meu total şi profund cu poziţia exprimată de cei doi privind necesitatea încheierii cât mai grabnice a monitorizării Republicii Moldova de către CM al CE. Am subliniat şi în multe dintre Rapoartele mele anterioare că interesul Mitropoliei Basarabiei este ca această monitorizare să continue cât mai mult posibil, fiind un mijloc eficient de echilibrare a relaţiei noastre cu statul Republica Moldova şi un mijloc util de presiune delicată asupra autorităţilor centrale ale statului. Înaltpreasfinţia voastră cunoaşteţi de câte eforturi a fost nevoie pentru a relua monitorizarea Republicii Moldova de către CM al CE în acest dosar, atunci când ea a fost suspendată, în 2004, ca urmare a informaţiilor trunchiate şi false servite la Strasbourg de către Guvernul Tarlev.

Faptul că părintele Ion Cosoi a neglijat binecuvântarea Înalpreasfinţiei voastre de a-mi prezenta informaţiile pregătite de preacucernicia sa împreună cu domnul avocat Postica, preferând să expedieze la Strasbourg o scrisoare parţială, fără a mă pune cel puţin la curent cu acest fapt, ca să nu muncesc în van în paralel, precum şi consideraţiile celor doi, pe care le găsesc periculoase pentru interesele Mitropoliei Basarabiei, privind falsa necesitate de a încheia monitorizarea Statului de către CM al CE, mă fac să vă solicit oficial o clarificare a situaţiei şi să vă rog respectuos să dispuneţi retragerea părintelui Ion Cosoi de pe relaţia cu CM al CE în dosarul din speţa “Mitropolia Basarabiei şi alţii vs. Moldova” (Hotărârea CEDO din 13 decembrie 2001). Rugămintea din ultimul Raport scris era de ajutare, nu de înlocuire a mea pe relaţia cu CM al CE.

Consider că orice lipsă de coordonare, de izolare a subsemnatului ca reprezentant mandatat, de interferenţă, suprapunere şi paralelism în acţiuni pe relaţia cu CM al CE dăunează interesului fundamental al Mitropoliei Basarabiei ca monitorizarea Republicii Moldova să continue atât cât va fi posibil.

Atrag atenţia că poziţia exprimată de subsemnatul este consonantă cu punctul de vedere în acest subiect adus la cunoştinţa Patriarhiei Române de către Ministerul de Externe al României în luna mai 2009, în baza informaţiilor furnizate de Reprezentanţa permanentă a României la Strasbourg, cu care am fost într-o permanentă relaţie directă şi cu care mi-am coordonat efectiv orice demers ca prezentat la CM al CE.

Aştept, ca de obicei, decizia şi binecuvântarea Înaltpreasfinţiei voastre.

Al Înaltpreasfinţiei voastre ascultător fiu duhovnicesc,

Vlad Cubreacov

Notă: Nu aș fi publicat textul acestui Raport din 02 octombrie 2009 dacă nu aș fi văzut astăzi, 27 mai 2016, pe pagina oficială de internet a Mitropoliei Basarabiei un Comunicat datat cu ziua de ieri și semnat Secretariatul Mitropoliei Basarabiei, Comunicat pe care îl reiau mai jos fără nicio modificare și, deocamdată, fără niciun comentariu. Totodată, pentru o înțelegere adecvată a situației, reproduc mai jos și comentariile subsemnatului făcute pe o rețea de socializare în data de 18 mai 2016 la care se face trimitere expresă în Comunicatul oficial al Secretariatului Mitropoliei Basarabiei.

A) Comunicatul Secretariatului MB:

COMUNICAT DE PRESĂ

Mitropolia Basarabiei este profund dezămăgită de declarația unor persoane, plasate pe rețelele de socializare precum că în anul 2009 ar fi solicitat Comitetului de Miniștri încetarea procedurii de monitorizare pe marginea în cauza ”Mitropolia Basarabiei și alții contra Moldovei”. Este foarte trist că autorii acestei dezinformări au menționat numele unor personalități precum IPS Petru, Mitropolitul Basarabiei și alte persoane din aparatul administrative al Mitropoliei Basarabiei, care au preluat în atribuții de lucru procesele juridice administrate cu iresponsabilitate de funcționarii de până la anul 2008 și au încercat să mențină activ procesul în fața Comitetului și care nu sunt sub nici o formă responsabil de decizia Comitetului de Miniștri.

Aducem la cunoștință că deși Rezoluția finală a fost publicată în anul 2010, textul acesteia a fost definitivat în sesiunile de primăvară și toamnă ale anului 2009. Această rezoluție sub nici o formă nu legitimează confiscarea patrimoniului, ea mai mult referindu-se la modificările cadrului legal de înregistrare a Cultelor religioasă și mai puțin asupra aspectelor de proprietate.

Informația că Mitropolia Basarabiei și-a retras pretențiile în fața Comitetului este una falsă și nu corespunde adevărului, acest lucru poate fi demonsatrat prin demersul făcut de IPS Petru, Mitropolitul Basarabiei către Comitetului de Miniștri prin care s-a insistat asupra continuării monitorizării. Au fost prezentate cazuri de intimidare, hărțuire a preoților din cadrul Mitropoliei de către autoritățile statului, precum și alte probleme, care atestau încălcarea drepturilor enoriașilor și preoților de a se asocia liber.

În ceea ce privește problema patrimoniului – Mitropoliei Basarabiei comunică că niciodată nu a renunțat și nu va renunța la patrimoniul confiscat ilegal de către regimul sovietic. Problema este una de o complexitate majoră, care necesită intervenții în cadrul legislativ, inițierea unor discuții publice, susținerea societății și a partenerilor, după caz inițierea proceselor de judecată.

La moment se implementează o serie de acțiuni capabile să conducă la restituirea patrimoniului bisericesc în proprietatea Mitropoliei Basarabiei.

Secretariatul Mitropoliei Basarabiei

Pentru conformitate se poate vedea și imaginea Comunicatului așa cum apare el pe pagina oficială de internet a Mitropoliei Basarabiei.

Comunicatul Secretariatului Mitropoliei Basarabiei din 26 mai 2016

B) Comentariile subsemnatului.

Comentariul Vlad Cubreacov pe facebook imagine

Comentariu 2


OAMENI AI SERVICIILOR, CU SUTANĂ ȘI FĂRĂ

Aprilie 14, 2015

Oameni ai serviciilor cu suntana si fara

11 aprilie 2015. Portret de familie. Fotografie rară. Emblematic pentru geopolitica spirituală de la noi…

Frații întru aceeași credință rusească și întru aceleași servicii (divine și deloc divine) rusești, sub același omofor moscovit…

Portretul de familie este incomplet, întrucât lipsesc alți atleți mai vechi și mai noi ai jurisdicției ruse peste românii de la răsărit de Prut ca Igor Smirnov, Evgheni Șevciuk, Mircea Snegur, Petru Licinschi, Valeriu Pasat, Vladimir Plahotniuc, Ion Sturza, Mihail Formuzal, Marian Lupu, Markel Mihăiescu (amicul lui Marius Gabriel Lazurca) și prietenii săi Igor Dodon, Renato Usatâi și Iurie Roșca.


(GHEORGHE) FILAT sau despre paralelismul de nume

Februarie 17, 2015

Acum aproape 4 ani, mai exact la 23 aprilie 2011, doamna Eleonora Lisnic ne anunța pe blogul său că premierul de atunci al Republicii Moldova, Vladimir Filat, ar avea, de fapt, alt nume din botez decât prenumele cu care se prezintă peste tot în public. În ordinea bisericească ex-premierul se numește Gheorghe Filat.

Gheorghe Filat

I-am adresat atunci felicitări doamnei Eleonora Lisnic pentru neașteptata descoperire, fără să insist asupra sursei care îi făcuse cunoscut acest detaliu mai puțin obișnuit, surprinzător chiar. Nu era vorba despre un prenume dublu, ci de două prenume paralele. Un fel de zis Vladimir care e Gheorghe sau un Gheorghe zis Vladimir. Gheorghe ca nume în actele de botez și Vladimir ca pseudonim în actele de stare civilă. De la cele două prenume însă am ajuns să mă interesez de acest nume de familie, Filat, destul de rar astăzi, iar în trecut și mai rar în Basarabia. Interesul meu a fost și rămâne exclusiv filologic, mai exact etimologic și socio-lingvistic.

Mă întrebasem atunci: De unde într-un sat ca Lăpuşna de Hâncești, acum patru decenii, în plin comunism sovietic, un preot care să aibă îndrăzneala să boteze pe cineva cu alt nume decât cel al Sfântului Vladimir de Kiev, indicat în certificatul de naștere? Așa ceva ar fi fost lipsit de orice sens în general și nu s-ar fi înscris nici în logica acelui context de timp.

O asemenea practică însă, mă asigura cineva de la Sectorul de Țiganologie (între timp rebotezat și el de Romologie) al Centrului de Etnologie al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe a Moldovei, este întâlnită destul de frecvent la etnicii ţigani care au un prenume (de regulă mai deocheat) în actele de stare civilă şi cu totul altul în actele de botez. Și asta în situația în care etnicii țigani consideră ca fiind adevărat doar numele de botez. Explicația etnicilor țigani pentru un asemenea paralelism este că în felul acesta ar devia către numele fals, cel oficial, eventualele blesteme îndreptate împotriva lor, pe când numele real, cel de botez, necunoscut publicului, rămâne neatins, ca și purtătorul/purtătoarea acestuia. Așadar, numele oficiale sunt la țigani, de multe ori, false nume, pseudonime, un fel de „paratrăsnet pentru blesteme”.

Cazuri asemănătoare s-au mai întâlnit foarte frecvent, în Basarabia interbelică, printre evreii convertiți la creștinismul ortodox. De precizat că în cuprinsul Mitropoliei Basarabiei am avut cea mai de amploare şi intensă misiune ortodoxă printre evrei, cu urmări până astăzi. Județele Orhei şi Lăpușna au fost zonele cu cel mai mare succes al misiunii ortodoxe printre evrei, fapt confirmat chiar de admiterea în cler a unor etnici evrei. Nu rare au fost cazurile când un Ițhak/Ițik, zis rusește Izia, devenea Iziaslav, un Moșe devenea Mișu, un Levi – Liviu, o Miriam – Maria sau Mioara, o Golda – Aurica sau Zlata (în funcție de perioadă și regim politic). E ca la matematică: una scriem și alta avem în minte! Acest paralelism antroponimic nu trebuie interpretat neapărat ca fiind o formă de manipulare sau cameleonism social, ci văzut mai degrabă ca un mod de supraviețuire într-un mediu majoritar diferit sau de adaptare culturală în diaspora. Deci, e vorba despre integrare voită, fără asimilare naturală și completă.

Că paralelismul de prenume Gheorghe versus Vladimir nu este un accident, ci o tradiție asumată în familie ni se confirmă prin faptul că acesta a fost introdus și în cazul fostei soții a domnului ex-premier, Nadejda Filat, care am constatat că, după căsătorie, a devenit subit și fără necesitate practică, Sanda Filat. Acest fapt al dedublării antroponimice fără utilitate aparentă parcă ar urmări semănarea de confuzie sau inducerea în eroare. Este același truc cu ”paratrăsnetul” despre care îmi vorbea prietenul de la Sectorul de Țiganologie de la AȘM.

Să revenim însă la rarisimul nume de familie Filat. Potrivit datelor oficiale ale recensământului general al populației României din 1930, în satul Lăpuşna, de unde este originar Gheorghe Filat zis Vladimir, exista o robustă comunitate evreiască, ceea ce, pentru un sat obișnuit din Basarabia, nu putea rămâne neobservat. Pentru exactitate vom preciza că în 1930 în satul Lăpușna existau 3 849 de locuitori, dintre care 166 de persoane (sau 4,31%) s-au declarat evrei și care reprezentau a doua etnie din localitate, după români (s-au mai declarat: 3 594 români, 44 țigani, 28 ruși, 9 bulgari, 5 poloni, 1 german, 1 grec, 1 armean). Putem admite că numărul real al evreilor să fi fost cu mult mai mare decât 166, întrucât unii dintre evrei, mai ales cei din familii mixte sau convertiți la creștinism, se puteau declara de altă etnie, știindu-se că evreii se identifică întâi de toate confesional. Nu dispunem de prea multe informații despre misiunea ortodoxă din perioada interbelică printre membrii numeroasei comunități evreiești din satul Lăpuşna, după cum se cunosc prea puține despre soarta acestei comunități în perioada de după ocupația sovietică. Din păcate, subiectul, atât de interesant, rămâne aproape deloc studiat şi, astfel, puțin cunoscut.

Distributia numelui Filat in Basarabia

Nu vreau să se înțeleagă că aș afirma aici că Vladimir-Gheorghe Filat ar fi de origine etnică evreiască (după cum nici nu mă aventurez să neg acest fapt), cum este cazul a foarte multora dintre celebrii purtători ai numelui Filatov din Rusia, în special al evreilor provenind din Odesa vecină Basarabiei.

Ceea ce se știe sigur este că printre cei 166 de etnici evrei din satul Lăpușna, oameni vrednici de altfel în cea mai mare parte a lor, au fost și purtători ai numelui de familie Filat, care este un vechi nume de origine ebraică.

Se mai știe că mulți dintre acești etnici evrei nu au părăsit localitatea de baștină și, mai ales în perioada interbelică, dar și în contextul vitreg al celui de Al Doilea Război Mondial, au aderat, în special pentru rațiuni de supraviețuire, la creștinismul ortodox, care reprezenta confesiunea majoritară în localitate. O altă parte a membrilor acestei comunități etnice a preferat să adere la confesiuni neoprotestante.

După cum bine se cunoaște, apartenența la evreitate este definită prin nașterea din mamă evreică de confesiune iudaică sau prin convertirea unui neevreu la iudaism. În mediile religioase este folosit, în paralel cu termenii de evrei (etnic) și iudei (etno-confesional), și termenul de CRIPTOEVREI în cazul persoanelor de origine ebraică care au aderat, pentru diverse rațiuni, la creștinism, islam sau alte religii. Tocmai printre cei numiți criptoevrei, mai ales în Occident, dar și în multe țări preponderent islamice sau preponderent ortodoxe, fenomenul paralelismului numelor de familie și paralelismul prenumelor este o realitate frecventă. Basarabia nu poate face, evident, excepție. Prezența evreilor așkenazi în mediul rural românesc din Basarabia (mai ales în centrul regiunii, în județele Orhei și Lăpușna) a fost o realitate pe toată durata secolului XIX și în prima jumătate a secolului XX. De aceea, pornind de la aparent ciudatul caz Gheorghe Filat, zis în acte Vladimir, trebuie să cădem de acord că o cercetare contextuală a lui ar prezenta interes științific și ar ilustra interferențele etnice, culturale și confesionale dintre minoritarii și majoritarii din Basarabia.

Numele de familie Filat este puțin răspândit în Republica Moldova, întâlnindu-se în doar 10 localități și fiind purtat de doar 36 de familii, dintre care întâietatea numerică o dețin cei din satul Lăpușna (13 familii), urmați de cei din municipiul Chișinău (11 familii), apoi cei din orașul Codru (3 familii), satul Mingir de Hâncești (2 familii), satul Pașcani de Hâncești (2 familii), satul Condrița (1 familie), orașul Cimișlia (1 familie), orașul Criuleni (1 familie), satul Horești de Ialoveni (1 familie), satul Suruceni de Ialoveni (1 familie). Pentru orice specialist în antroponimie este clar că satul Lăpușna este epicentrul ariei de răspândire în Basarabia a numelui de familie Filat și că mulți, dacă nu chiar majoritatea, dintre purtătorii acestui nume de familie din Chișinău și din alte localități provin anume din satul Lăpușna.

Localitatile de raspandire a numelui Filat

Însuși numele Filat, foarte rar întâlnit la români, este un nume de proveniență ebraică, așa cum arătam mai sus. Numele Filat (טאַליפ și טאַלליפ) reprezintă o formă fonetică tipic așkenază a vechiului nume ebraic Pilat (טאַלליפּ). Alternanța fonetică P – F este specifică limbii ebraice, așa cum ambele sunete sunt reprezentate prin același grafem, diferențiat în cazul sunetului P printr-un punct aplicat în interior (פ – פּ), tot așa cum și sunetele B și V pot fi redate printr-un singur grafem (ב). La evreii așkenazi din sudul Rusiei numele ebraic Filat a devenit aproape invariabil Filatov, primind terminația –OV, ca indicativ al posesivului (echivalentul românescului –ESCU sau –EANU) și înscriindu-se astfel în peisajul antroponimic slav.

Indiferent care ar fi originea unui nume sau altul, aceasta trebuie asumată cu onoare și mândrie, ca un dat al sorții, ca un dar al lui Dumnezeu. Nimeni nu este responsabil pentru originea sa. Singurul lucru care ne trezește însă zâmbetul ironic este încercarea unora de a face abstracție de originea lor reală și de a se revendica ca fiind nu doar de sânge, ci chiar din os domnesc, mușatin. Fiți de acord că aici e deja vorba despre un gheșeft, nu despre o treabă de la obraz.

Lăpușna pe o hartă germană a României interbelice, cartografiate în 44 de fragmente constitutive. Autorii hărţii anunţă în legenda acesteia: “bearbeitet nach der amtl. Rumänischen Zählung von 1930 über die Volkszugehörigkeit”. Ceea ce pe româneşte ar însemna: “editată potrivit rezultatelor pe fiecare etnie ale recensământului populaţiei României din 1930″. Scara hărţii este de 1:200000, adică 1 cm la 2 km. Etniile reprezentante sunt, în ordinea preferată de topografii nemţi: germanii, românii, maghiarii, ruşii, ucrainenii, huţulii, cehii şi slovacii, polonezii, bulgarii, iugoslavii, grecii, albanezii, evreii, turcii şi tătarii, găgăuzii, ţiganii, armenii şi alţii. Fiecărei etnii îi revine o culoare diferită, iar numărul acestora pe fiecare localitate este redat prin cercuri şi semicercuri de dimensiuni variabile, figuri geometrice echivalente unui număr între 25  de persoane şi 10.000, precum şi prin semnul x pentru etniile având între 10 şi 25 de reprezentanţi într-un singur sat sau oraş.

Lăpușna pe o hartă etnică germană a României interbelice, cartografiate în 44 de fragmente constitutive. Autorii hărţii anunţă în legenda acesteia: “bearbeitet nach der amtl. Rumänischen Zählung von 1930 über die Volkszugehörigkeit”. Ceea ce pe româneşte ar însemna: “editată potrivit rezultatelor pe fiecare etnie ale recensământului populaţiei României din 1930″. Scara hărţii este de 1:200000, adică 1 cm la 2 km. Etniile reprezentante sunt, în ordinea preferată de topografii nemţi: germanii, românii, maghiarii, ruşii, ucrainenii, huţulii, cehii şi slovacii, polonezii, bulgarii, iugoslavii, grecii, albanezii, evreii, turcii şi tătarii, găgăuzii, ţiganii, armenii şi alţii. Fiecărei etnii îi revine o culoare diferită, iar numărul acestora pe fiecare localitate este redat prin cercuri şi semicercuri de dimensiuni variabile, figuri geometrice echivalente unui număr între 25 de persoane şi 10.000, precum şi prin semnul x pentru etniile având între 10 şi 25 de reprezentanţi într-un singur sat sau oraş. Pe hartă sunt indicați, cu cercruri și semicercuri de culoare neagră, cei 166 de etnici evrei declarați în satul Lăpușna.

Lapusna etnic 1930 II

Legenda la harta germana


MONUMENTUL CSI DE LA LEUȘENI, BORNA GEOPOLITICĂ A MOSCOVEI

August 1, 2014

monumentul-csi-leuseni-3

Monumentul CSI de la Leușeni

Făcătura rusească CSI, un fel de surogat al fostei URSS, ține coada bârzoi la noi! Păi, CSI are un singur monument pe fața pământului. Și unde anume? Ați ghicit! Unde altundeva să fie decât în scumpa și proeuropeana noastră, în vorbe, Republică Moldova.

Fălosul monument al CSI se înalță țeapăn și bățos la Leușeni. La porțile NATO și ale Uniunii Europene. El are menirea de a le aminti moldovenilor, dar și tuturor celor care trec pe malul stâng al Prutului, că Republica Moldova aparține CSI-ului controlat de Moscova. El este un fel de ștampilă pusă pe fruntea țării. O danga. Un sigiliu geopolitic. O marcă sau o etichetă propagandistică a Moscovei.

Colhozul ceseist controlat de Kremlin

Pentru cine nu cunoaște, vom aminti că CSI este o șandrama care funcționează pe principiul unei societăți pe acțiuni, în care Moscova deține pachetul de control. Federația Rusă deține 51% din voturi, iar celelalte state membre luate la un loc – 49%. Republica Moldova deține 3% din voturi. Ucraina a semnat Acordul de constituire a CSI, dar nu l-a ratificat niciodată, așa că are statut de fondator nemembru. Turkmenistatul și Georgia au părăsit oficial CSI. Țările Baltice (Estonia, Letonia și Lituania) nu au semnat niciodată Acordul CSI și, aderând la UE și NATO, au astăzi un Produs Inter Brut pe cap de locuitor de 7-10 ori mai mare decât al Republicii Moldova. Chișinăul, prin semnătura fostului președinte Mircea Snegur, astăzi membru în partidul domnilor Vladimir Filat și Iurie Leancă, ca și fostul președinte Petru Lucinschi, a semnat Acordul de constituire a CSI, iar parlamentul agrarian l-a ratificat în 1994, formulând rezerva participării doar pe partea economică, nu și pe cea de securitate sau apărare colectivă. Cu toate acestea, deținătorii funcției de șef al serviciului secret al Republicii Moldova și de ministru al Apărării au participat în repetate rânduri la reuniunile CSI pe probleme de securitate și apărare.

Bărzoiul Moscovei înfipt în trupul Moldovei

Monumentul CSI de la Leușeni reprezintă o formă stilizată, turnată în beton armat, a emblemei CSI adoptate la Moscova, la reuniunea șefilor de state CSI din 19 ianuarie 1996. Unii au observat că, de fapt, acest monument îmbină – iertați-mi naturalismul! – un semn falic și un semn vaginal, simboluri întâlnite în arsenalul imagologic al ideologilor eruasianismului. Regimul Voronin, care l-a instalat, pe bani de la Bugetul de stat, a dorit să le arate tuturor că Leușeniul nostru este poarta de intrare în CSI-ul controlat de Moscova, că la Leușeni începe ”Lumea Rusă”, colhozul geopolitic în care Rusia lui Putin are o cotă de 51%. El are funcția simbolică de bornă de hotar a spațiului de influență și control al Kremlinului.

Cei peste 1 milion de oameni care traversează anual frontiera prin punctul de trecere Leușeni-Albița văd imaginea falică a falnicei etichete a CSI, majoritatea dintre ei încercând un sentiment de penibil și de dezgust. Nu puțini sunt cei care se opresc să fotografieze bârzoiul de monument ceseist, neuitând să strecoare printre dinți câte o înjurătură neaoșă românească, din aia veche, bătrânească, care o invocă pe ”mama lor”, a ”patrihoților” proimperialiși.

Monumente ale CSI nu există nici măcar în Rusia, nici măcar în Bielorusia, unde este fixată formal capitala CSI. Cea mai ceseistă dintre ceseiste este doar guvernarea noastră de la Chișinău, căreia i-a dat în cap să împlânte în trupul Moldovei lui Ștefan cel Mare această hidoșenie propagandistică.

Separatiștii iau exemplu de la Chișinău

Războiul simbolurilor este în plină desfășurare în Moldova. Vă mai amintiți cu cât zor provocator s-au apucat niște nebuni să arboreze drapele cu emblema CSI pe clădirile administrative de la Ceadâr-Lunga și Vulcănești, ca o sfidare a procesului de integrare europeană a țării? La fel, ținem minte aceleași gesturi provocatoare de la Taraclia. Nu am uitat nici declarațiile separatistoide ale unuia ca Mihail Formuzal pe această temă, după cum nu am uitat nici declarațiile celor de la așa-zisa Ligă a Tineretului Rus din Moldova și acțiunea lor „Patria – Uniunea Vamală”. Nu am uitat nici că gruparea politică zisă ”Patrioții Moldovei” a arborat pe sediul său aceeași petică cu emblema CSI.

Este adevărat că am văzut și reacția corectă, dar izolată, a Procuraturii Generale sau pe cea a poliției naționale, care au obținut îndepărtarea cârpelor ceseiste de pe clădirile administrative.

Numai că guvernarea noastră multpreaeuropeană cu vorba, dar prea puțin și cu fapta, împreună cu Procuratura noastră Generală încă nereformată și cu poliția noastră națională pe hârtie și încă ceseistă ca putere și viteză de reacție la propaganda moscovită, au uitat să dispună și îndepărtarea acestei hidoșenii propagandistice care este monumentul CSI de la Leușeni.

Fostul premier Vladimir Filat, în cele două mandate ale sale, chiar dacă a urcat în scaun cu lozinca ”Moldova fără Voronin, Moldova fără comuniști!”, totuși nu a avut curajul să dea jos urâțenia de monument ceseist ridicat de Voronin la Leușeni.

Cerere și avertisment

Bârzoiul ceseist de la Leușeni trebuie dat jos! Pecetea Moscovei din fruntea Moldovei trebuie ștearsă!

Domnilor guvernanți de la Chișinău, domnule prim-ministru Iurie Leancă, ca cetățean al acestui stat care se vrea european cu adevărat, vă cer public să dispuneți fără întârziere demontarea acestei rușini de ciocălău răsuflecat cu tot cu ghiuleaua lui din vârf care se holbează ciclopic și sfidător către România și către toată Uniunea Europeană.

Dacă guvernul Republicii Moldova nu va reacționa adecvat și nu da curs acestei cereri publice, arătând în atașament practic față de simbolurile propagandistice ceseiste instalate de regimul Voronin, vom ridica toată suflarea românească și europeană de la noi și totuna vom smulge din rădăcină acest bârzoi propagandistic cu care Moscova imperialistă ne violează mințile cu acordul tacit de complice al Chișinăului.


CE AȘTEPTĂM DE LA VIZITA PREȘEDINTELUI BĂSESCU LA CHIȘINĂU?

Ianuarie 20, 2013

A rosti slujba în limba română şi a oficia într-o biserică aparţinând Mitropoliei Basarabiei a fost, adesea, un act de eroism, deşi libertatea religioasă trebuie respectată ca orice drept universal

Traian Băsescu, 14 aprilie 2009

Harta Patriarhiei Romane 2013

Așteptăm, între altele, câteva lucruri simple:

1. Să treacă, în sfârșit, pragul Mitropoliei Basarabiei, singura instituție românească interbelică reactivată la răsărit de Prut.

2. Să ridice, în discuțiile cu partenerii săi de la Chișinău, chestiunea retrocedării Arhivelor Mitropoliei Basarabiei confiscate la Craiova, în 1946, și pe cea a retrocedării clădirilor Mitropoliei Basarabiei deținute în prezent de către Guvernul Republicii Moldova.

3. Să ridice, în discuțiile cu aceiași parteneri, chestiunea cadrului legislativ neeuroconform în materie de culte din Republica Moldova;

4. Să se pronunțe public asupra apartenenței ambasadorului extraordinar și plenipotențiar al României la Chișinău, Marius Gabriel Lazurca, la jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse (Patriarhia Moscovei) și asupra conotațiilor simbolice ale unei asemenea apartenențe (inclusiv proiecția ei în mentalul colectiv basarabean).

Să le luăm pe rând și să ne explicăm.

1. Mitropolia Basarabiei este o instituție istorică fundamentală, strategic importantă din perspectiva interesului nostru legitim de unitate națională. Din ea fac parte cei mai mulți dintre cei circa 350 de mii de cetățeni români de la răsărit de Prut, dar și cei peste 1 milion de basarabeni care au cerut oficial repunerea lor în drepturile de cetățeni români. Este greu de înțeles de ce președintele Băsescu a evitat în ultimul deceniu să viziteze Mitropolia Basarabiei și să se intereseze din prima sursă despre problemele pe care le întâmpină. Singurul șef al Statului Român care a vizitat vreodată Mitropolia Basarabiei este Ion Iliescu. Acea vizită s-a produs în perioada ținerii forțate a Mitropoliei Basarabiei în afara legii. După această vizită, remarcată de autoritățile de la Chișinău, nu s-a mai înregistrat nicio descindere brutală în parohiile Mitropoliei Basarabiei și putem spune că ea a pus, efectiv, capăt perioadei de persecuție sălbatică a credincioșilor ortodocși români de la răsărit de Prut. Președintele Traian Băsescu a fost întotdeauna așteptat la Mitropolia Basarabiei. Nimic nu justifică amânarea unei asemenea vizite.

2. Potrivit prevederilor legale în vigoare și atribuțiilor șefului Statului Român, acestuia îi revine obligația să se preocupe de situația confesională a cetățenilor români și a etnicilor români de peste hotarele actuale ale țării. Președintele Băsescu și-ar face datoria legală, dar și morală, dacă ar ridica, în discuțiile cu omologul său, Nicolae Timofti, dar și în cele cu premierul Vladimir Filat, problemele Mitropoliei Basarabiei nesoluționate de către puterea executivă din Republicii Moldova (Președinția și Guvernul). După cum am arătat mai sus, aceste probleme nesoluționate sunt: a) retrocedarea Arhivelor Mitropoliei Basarabiei confiscate de sovietici la Craiova, în 1946, și integrate în fondul arhivistic de stat; b) retrocedarea clădirilor Mitropoliei Basarabiei spoliate de către statul sovietic ocupant deținute în prezent de către Guvernul Republicii Moldova. Mitropolia Basarabiei a reprezentat întotdeauna un test de europenitate pentru autoritățile de la Chișinău. Din 1992, când a fost reactivată canonic, și până în prezent, acestă structură locală a Bisericii Ortodoxe Române la răsărit de Prut a fost nedreptățită, într-un grad mai mare sau mai mic, de către toate cele 12 guverne de la Chișinău, fără excepție: Sangheli I, Sangheli II, Ciubuc I, Ciubuc II, Sturza, Braghiş, Tarlev I, Tarlev II, Grecianîi I, Grecianîi II, Filat I, Filat II. Prin refuzul de a-i retroceda bunurile confiscate abuziv de către statul sovietic ocupant, Guvernul Republicii Moldova lipsește Mitropolia Basarabiei, în mod voit, de propria sa bază economică. Totodată, Guvernul Republicii Moldova s-a angajat să-i ofere Bisericii Ruse resursele financiare necesare pentru ca aceasta să-și construiască o nouă catedrală la Chișinău. Actualul guvern de la Chișinău, ca și toate celelalte anterioare, se situează pe pozițiile statului sovietic ocupant când este vorba despre Biserica Ortodoxă Română de la răsărit de Prut. Ca să ilustrăm atitudinea Guvernului Filat față de Mitropolia Basarabiei, vom reda în continuare un fragment din scrisoarea fostului ministru al Justiţiei, Alexandru Tănase, nr. 03/4412 din 11 iunie 2010:

 „În temeiul indicaţiei Guvernului nr. 1116-607 din 19 mai 2010, în comun cu organele administraţiei publice centrale desemnate, Ministerul Justiţiei a examinat adresarea Mitropoliei Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor nr. 105/2 din 5 mai 2010, parvenită repetat spre examinare şi relevă că, în esenţă, asupra majorităţii problemelor abordate în demersul dat, se reiterează poziţia expusă în avizul Ministerului Justiţiei nr. 03/7543 din 01.12.2009, şi anume: (…) Cu referire la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate (sau prezumţie a existenţei dreptului de proprietate asupra bunurilor naţionalizate de regimul totalitar sovietic) – comunicăm că în perioada anterioară declarării independenţei Republicii Moldova nu exista proprietate privată (în sensul actual) asupra edificiilor şi lăcaşelor de cult, ca rezultat al naţionalizării acestora. Astfel, potrivit punctului 28 din Regulamentul asociaţiilor religioase din RSSM, aprobat prin Ordinul Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM din 19 mai 1977, toate casele de rugăciuni, precum şi bunurile necesare exercitării cultului transmise pe bază de contract credincioşilor care au format asociaţia religioasă, cumpărate de ei sau donate lor, constituia proprietate a statului. Acestea puteau fi transmise doar în folosinţă gratuită credincioşilor care formau societatea religioasă, în modul şi condiţiile prevăzute de contract.

Totodată, începând cu perioada privatizărilor, Legea nr. 627-XII din 4 iulie 1991 cu privire la privatizare a stabilit în art. 3 alin. (3) interdicţia de privatizare a obiectelor avuţiei statului care constituie patrimoniul culturii naţionale. După republicare (în temeiul Hotărârii Parlamentului nr. 1546-XIII din 25 februarie 1998), în art. 3 alin (5) din Legea cu privire la privatizare a fost stabilită interdicţia de privatizare a obiectelor ce fac parte din patrimoniul cultural naţional, incluse în Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat.

Din aceste considerente, nu poate fi vorba despre un drept de proprietare asupra bunurilor care au fost naţionalizate anterior de regimul sovietic, precum şi despre încălcarea acestuia. Dreptul de proprietate a fost reglementat şi putea fi dobândit asupra edificiilor şi lăcaşelor de cult, construite doar după declararea independenţei Republicii Moldova. Edificiile şi lăcaşele de cult proprietate publică a statului sau proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale care nu au fost incluse sau au fost excluse din Registrul monumentelor au fost privatizate. De asemenea, atât Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi Constituţia Republicii Moldova, garantează protecţia proprietăţii private, legal dobândite, dar nu impune statul să restituie proprietăţile naţionalizate pe teritoriul actualei Republici Moldova, anterior dobândirii suveranităţii. La fel, nici CEDO şi nici Constituţia nu se aplică raporturilor juridice apărute anterior intrării în vigoare (CEDO a intrat în vigoare pentru ţara noastră din 12 septembrie 1997, iar Constituţia din 18 august 1994), în virtutea principiului neretroactivităţii legii”.

Președintele Băsescu trebuie să ia atitudine față de asemenea puncte de vedere oficiale nedrepte, abizive și discriminatorii. Sperăm că o va face cu aceeași hotărâre și insistență cu care a impus în 2005, la unison cu partenerii europeni și transatlantici, realegerea lui Vladimir Voronin în funcția de șef al statului la Chișinău.

Pentru a declina eventuale pretexte privind depășirea ariei de competență a deținătorului fotoliului de la Cotroceni, vom arăta, în premieră absolută, că Uniunea Europeană a formulat deja un punct de vedere în această chestiune. Este vorba despre un Raport intern al Comisiei Europene privind libertatea religioasă în Republica Moldova, raport pregătit în mai 2011 și prezentat, spre luare de cunoștință, guvernului Filat. Din acel Raport ne interesează doar următorul fragment:

 „Libertatea religioasă.

Restituirea fostelor proprietăți ale Bisericilor istorice înregistrează restanțe serioase.   

Temeiuri:

1. Lipsa sau existența incompletă a legislației privind restituirea proprietăților;

2. Nedorința autorităților RM de a aborda chestiunea.

 Cazuri:
1. Episcopia Romano-catolică: Procese împotriva guvernului Republicii Moldova pentru restituirea proprietăților de care Episcopia Romano-Catolică a fost deposedată și recunoașterea drepturilor de proprietate asupra propriului ei patrimoniu. Catedrala Romano-catolică din Chișinău nu este proprietarea Bisericii Catolice, având statutul legal de bun dat în locațiune permanentă. Terenul adiacent Catedralei găzduiește în prezent Palatul Prezidențial. Biserica Catolică este dispusă să accepte despăgubiri în cazul în care restituirea in integrum nu este posibilă.

2. Mitropolia Basarabiei: niciuna dintre priprietățile ei nu i-a fost restituită, deși aceasta este “succesoare istorică, spirituală și canonică” a Mitropoliei Basarabiei de până la 1944. Principala revendicare a Mitropoliei Basarabiei este de a i se restabili dreptul de prorpietare asupra propriilor sale arhive. Mitropolia Basrabiei intenționează să lase aceste arhive în gestiunea Arhivei Naționale, acolo unde acestea se află în prezent, ea revendicând doar dreptul de proprietate asupra lor. Există, de asemenea, o serie de clădiri care înainte au aparținut de drept Mitropoliei Basarabiei. După ce a avut câștig de cauză într-un proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind înregistrarea Mitropoliei Basarabiei, în prezent un alt dosar este pe rolul Curții, privind restabilirea statutului pe care l-a avut Mitropolia Basarabiei.

Mențiuni:
1. Restituirea proprietăților bisericești reprezintă în continuare o problemă în Republica Moldova.

2. Autoritățile Republicii Moldova, indiferent de culoarea lor politică, au evitat să ofere o soluție clară acestei probleme.

3. Restituirea proprietăților bisericești constituie, de asemenea, un element politic important, în special în cazul Mitropoliei Basarabiei.

4. Autoritățile Republicii Moldova tind să favorizeze Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove în detrimentul altor culte din țară.”

Chestiunile semnalate corect în acest Raport al Comisiei Europene trebuie să intre în mod automat pe agenda de discuţie a autorităților de la București cu Președinția și Guvernul Republicii Moldova. Doar astfel chestiunea restituirii arhivelor Mitropoliei Basarabiei, în particular, ca şi chestiunea proprietăţilor bisericeşti spoliate, în general, au şansa reală să fie soluționate în spirit european și în spiritul relațiilor de parteneriat special, privilegiat și strategic dintre România și Republica Moldova. Să vedem dacă preșeidintele Băsescu va acționa în sensul în care avem toată îndreptățirea să așteptăm. Ar fi un demers consensual cu cel al Uniunii Europene și pentru o cauză cu adevărat nobilă, dacă ne gândim, compatartiv, la consensul pe care l-a arătat în 2005 pentru realegerea președintelui Voronin.

3. Am arătat cu diverse ocazii că Guvernul AIE, condus de premierul Vladimir Filat, a refuzat oficial să anuleze Hotărârea nr. 740 cu privire la edificiile şi lăcaşele de cult, adoptată de guvernul Tarlev la 11 iunie 2002 împotriva Mitropoliei Basarabiei şi în favoarea structurii locale a Patriarhiei Moscovei.  Atât Guvernul Filat, cât şi majoritatea parlamentară a AIE au refuzat să opereze modificări şi la alte legi prin care mitropolia Chişinăului a primit privilegii (Legea privind cultele religioase şi părţile lor componente, Legea cu privire la sistemul naţional de paşapoarte etc.). Președinția Republicii Moldova, care dispune de drept de initiativă legislativă, a neglijat, de asemenea, aceste aspecte și nu a introdus proiectele de lege așteptate de Mitropolia Basarabiei. Departamentul de Stat al SUA a sesizat aceste aspecte an de an în Rapoartele sale privind situația drepturilor omului în lume. România, ca aliat al SUA, nu a acordat, la nivel oficial, aceeași importanță acestui subiect. Considerăm că este momentul ca șeful Statului Român să ia atitudine, sesizându-i pe factorii oficiali de la Chișinău în legătură cu aspectele despre care vorbim. Ar fi și aceasta o dovadă de consens cu partenerii americani într-o chestiune pe cât de concretă, pe atât de strategic importantă.

4. Ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al României la Chișinău, Marius Gabriel Lazurca, este singurul ambasador al unui stat membru UE și NATO care aparține sufletește și canonic, prin liberă alegere, unei structuri religioase conduse de la Moscova. Întrucât nu este vorba despre o persoană privată, faptul nu poate să nu ridice semne de întrebare. Presa de la Chișinău și București a scris despre complicitățile ambasadorului Lazurca cu structura locală a Patriarhiei Ruse de la Moscova și despre canalizarea către această structură a unor importante fonduri bugetare ale Statului Român, ca urmare a lobby-ului făcut de respectivul diplomat. Considerăm că președinbtele Băsescu trebuie să se pronunțe asupra acestui caz ieșit din comun.  Șeful Statului Român are suficiente competențe legale pentru a nu evita să-și formuleze public atitudinea pe care românii din Basarabia, repuși în drepturile de cetățeni români sau încă nerepuși, o așteaptă nu doar cu viu interes, dar și cu un profund sentiment de regret și frustrare generat de apartenența ambasadorului român la structuri ecleziastice moscovite. Diplomația bisericească la care recurge Kremlinul pentru rațiuni geopolitice și geospirituale este o realitate. Faptul că la toamnă patriarhul Moscovei Kiril Gundiaev, șeful structurii de care ține jurisdicțional ambasadorul Lazurca, va reveni în Basarabia pentru a consfinți 200 de ani de la sfâșierea bisericească a Moldovei și 201 ani de la sfâșierea ei politică este plin de semnificații. Ce atitudine și ce replică are șeful Statului Român în această situație?

Nu știm dacă președintele Traian Băsescu va răspunde sau nu acestor așteptări legitime și firești. De un lucru suntem însă absolut siguri: atât Mitropolia Basarabiei, cât și Patriarhia Română (cea mai mare Biserică Ortodoxă din cuprinsul UE și a doua ca mărime în lume) vor urmări cu multă atenție vizita președintelui Traian Băsescu, din 1 februarie 2013, la Chișinău și discuțiile sale cu domnii Nicolae Timofti și Vladimir Filat.

 Vlad CUBREACOV,

Președinte al Asociației ”RĂSĂRITUL ROMÂNESC”


Nu aşteptaţi daruri de Ziua Unirii

Decembrie 1, 2011

Au trecut mai bine de cinci luni de când prim-miniştrii Emil Boc şi Vladimir Filat, ca şi şefii diplomaţiei de la Bucureşti şi Chişinău, Teodor Baconschi şi Iurie Leancă, au anunţat public şi oficial întreaga suflare românească asupra amânării pentru luna noiembrie 2011 a primei şedinţe comune a guvernelor României şi Republicii Moldova, şedinţă preconizată iniţial pentru iunie 2011, la Galaţi. Ne-am întristat şi am regretat în luna iunie că şedinţa comună a celor două guverne nu a mai avut loc, dar am pus preţ bun pe declaraţiile oficialilor de la Bucureşti şi Chişinău, aşteptând şedinţa din noiembrie.

Bucureşti şi Chişinău, două capitale la fel de neunite, lăudăroase şi uituce

Luna noiembrie s-a încheiat, a trecut şi aniversarea Marii Uniri de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, când declaraţiile de dragoste pentru români şi pentru unitatea naţională au curs gârlă de o parte şi de alta a Prutului. Suntem în data de 1 decembrie, iar domnii Emil Boc, Vladimir Filat, Teodor Baconschi şi Iurie Leancă nu şi-au onorat propriile angajamente privind şedinţa comună a celor două guverne ale noastre. Cazul ni se pare grav, făcând dovada unei complete neseriozităţi. Este la fel de grav şi faptul că cei patru oficiali şi autorităţile pe care le reprezintă nici nu au catadicsit să motiveze omisiunea, măcar şi de ochii opiniei publice. Am urmărit atent toate comunicatele difuzate de guvernele de la Bucureşti şi Chişinău şi de cele două ministere de Externe, am contabilizat toate declaraţiile făcute până astăzi de domnii Boc, Filat, Baconschi şi Leancă, dar nimeni nu a suflat o vorbă despre ratarea primei şedinţe comune a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău. Surlele şi trâmbiţele din care am fost anunţaţi acum mai bine de un an despre şedinţa comună tac. Degeaba sărbătorim Marea Unire din 1918, cu ochii pe trecut, dacă, la 93 de ani distanţă de la istoricul eveniment (aproape un secol), mai-marii zilei nu sunt capabili să-şi ţină cuvântul, cu gândul la problemele stringente ale momentului, cu ochii aţintiţi spre viitor. Constatăm cu profund regret neunirea eforturilor celor două guverne pentru crearea mult aşteptatului eveniment: şedinţa comună.

O poveste fără sfârşit

Să ne împrospătăm puţin memoria. Ideea unei şedinţe a celor două guverne este veche. Ea a fost lansată oficial încă în luna septembrie 2009 de Gheorghe Nichita, primarul municipiului Iaşi. Abia peste un an de zile de la lansare, ideea a prins contur. În noiembrie 2010, cu prilejul participării premierului de la Chişinău, Vladimir Filat, la Summitul Dunării, premierul de la Bucureşti, Emil Boc, a informat opinia publică asupra şedinţei guvernelor celor două state ale noastre, care urma să aibă loc în iunie 2011, la Galaţi. Vladimir Filat ne-a dat şi el asigurări ferme în acest sens. La 9 martie 2011, Filat şi-a reconfirmat asigurările: şedinţa comună va fi convocată în iunie, la Galaţi. După cei doi premieri au intrat în scenă miniştrii de Externe, Baconschi şi Leancă, reiterând la unison ceea ce au anunţat lăudăros superiorii lor pe linia executivelor. Baconschi şi Leancă au declarat, la 16 martie 2011, într-o conferinţă de presă ţinută la Chişinău, că şedinţa comună a guvernelor va avea loc la Galaţi „în orizontul lunii iunie”. A mai trecut un timp şi, la 27 mai 2011, Baconschi şi Leancă s-au lăudat din nou, vorbindu-ne despre „orizontul lunii iunie”. În ultima zi a lunii iunie, că tot se închidea orizontul de timp anunţat, şeful Externelor de la Bucureşti ne-a dat o veste proastă: şedinţa comună a celor două guverne se amână pentru „la toamnă”. Venind toamna, premierii Boc şi Filat au precizat, la 22 septembrie, că „şedinţa comună a guvernelor Republicii Moldova şi României va fi organizată în luna noiembrie”. Un comunicat al Biroului de Presă al Guvernului României din 22 septembrie reda cuvintele premierului Boc: „Această şedinţă comună a guvernelor României şi Republicii Moldova va fi un bun prilej pentru evaluarea proiectelor aflate în derulare şi pentru demararea altora noi”. Totodată, Agenţia naţională de ştiri „Agerpres” menţiona într-o telegramă că „premierul de la Chişinău, Vlad Filat, a afirmat săptămâna trecută că s-a căzut de acord cu partea română pentru organizarea acestei prime şedinţe comune a celor două guverne, fiind, de asemenea, convenită şi aprobată ordinea de zi”. Deci, totul fusese decis, bătut în cuie, până şi ordinea de zi convenită şi aprobată în detaliu. Numai că toamna a trecut, iarna nu a întârziat să vină, iar declaraţiile domnilor Boc, Filat, Baconschi şi Leancă s-au dovedit a fi vorbe goale. În zadar aşteaptă românii din stânga şi din dreapta Prutului o şedinţă comună a celor două guverne. Şedinţa este amânată sine die sau, româneşte spus, la Sfântul Aşteaptă.

Ratarea marilor proiecte

Aşa se face că guvernele noastre nu au aprobat nici în vară, nici în toamnă şi probabil că nu vor aproba nici în iarnă un Plan comun de acţiuni privind afacerile europene, schimburile economice, transferul de expertiză, cultura şi educaţia. Fuseserăm cu toţii anunţaţi că Planul comun de acţiuni urma să aibă şi un preambul politic, care să conţină, pe sectoare şi pe domenii, „mari proiecte” pe care cele două state ale noastre se angajează se le deruleze împreună. De vreme ce şedinţa comună a fost ratată în „orizontul lunii noiembrie”, nici Forul economic moldo-român, preconizat a se desfăşura la Galaţi înaintea şedinţei comune a guvernelor noastre, nu a mai avut loc. Aprobarea „marilor proiecte” se amână pentru o perioadă nedeterminată.

Defecţiunile „tehnice” la noi, la români

Este legitim să ne întrebăm asupra cauzelor, motivelor şi pretextelor acestei amânări. Cauzele stau, evident, în lipsa de seriozitate şi de eficienţă a celor două guverne, incapabile să-şi respecte agenda fixată şi să-şi onoreze angajamentele asumate oficial. Asupra motivelor amânării opiniei publice nu i se spune nimic, dar acestea trebuie căutate în zona politică şi geopolitică, dată fiind agenda tot mai divergentă a guvernelor noastre. Iar pretextele, care oricum nu pot fi acceptate, sunt – cum altfel? – „pur tehnice”.

Cu italienii, ungurii şi bulgarii – da, cu Chişinăul – ba

Într-un interviu apărut la Chişinău, chiar la 1 decembrie, ambasadorul României în Republica Moldova a declarat, uitând că toamna s-a încheiat, următoarele: „Un al doilea exemplu la care m-aş opri este cel al şedinţei comune a celor două guverne, practică europeană comună, pe care România o pune în aplicare de mai mulţi ani împreună cu Ungaria şi Italia. În acord cu autorităţile de la Chişinău, ne-am propus să avem o primă asemenea şedinţă comună de guvern în toamna acestui an”. Despre cine se face vinovat, Bucureştiul sau Chişinăul, de faptul că şedinţa comună de guvern nu a mai avut loc „în toamna acestui an” ambasadorul Lazurca a evitat să spună.

Pentru corecta informare a cititorilor noştri trebuie să arătăm că guvernul României s-a întrunit până acum în două şedinţe comune cu guvernul Italiei (în 2008 şi 2010), în patru şedinţe comune cu guvernul Ungariei – 2005 (Bucureşti), 2006 (Budapesta), 2007 (Sibiu) şi 2008 (Szeged) – şi într-o şedinţă comună cu guvernul Bulgariei, în octombrie 2011, la Bucureşti. Nu suntem geloşi nici pe Roma, nici pe Budapesta şi nici pe Sofia, dar, dacă tot vorbim de unitatea noastră „în cuget şi simţiri”, nu găsim nici o explicaţie valabilă pentru tergiversarea convocării şedinţei comune a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău. Unde mai pui că premierul Filat s-a şi grăbit să anunţe o şedinţă comună a guvernelor de la Chişinău şi Kiev şi nu ar fi deloc de mirare ca şedinţa cu ucrainenii să se producă înaintea celei cu Bucureştiul.

O patrie, două patrii

Într-un mesaj festiv de astăzi, 1 decembrie, ministrul de Externe de la Bucureşti ne-a adresat urări. „De ziua Marii Uniri, urez tuturor românilor, din ţară şi din afara graniţelor, să regăsească unitatea în care stă forţa unei mari naţiuni. Comunităţile româneşti sunt răspândite pretutindeni în Europa, a doua noastră patrie, şi în lume”, se spune în mesaj. Având în faţă exemplul concret de (ne)seriozitate şi de (in)eficienţă legat de perpetuu amânata primă şedinţă comună a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău, este greu să nu ne întrebăm, ca români, dacă neputinţa cronică a organizării unei asemenea şedinţe este sau nu dovadă de „unitate” şi de „forţă a unei mari naţiuni” aşezate de Dumnezeu în cele două state de pe ambele maluri ale Prutului. Întrebarea îşi are rostul mai ales în contextul nepotrivitei invocări a pluralităţii de patrii într-un mesaj adresat inclusiv românilor din Republica Moldova.

Unirea şi neunirea

Aniversarea Marii Uniri ne aminteşte de Fapta vrednică şi pilduitoare a înaintaşilor noştri. Orice aniversare de acest fel este o sărbătoare. Iar de sărbători se fac daruri. Cel mai frumos şi util dar de 1 decembrie, pe care ni-l puteau face anul acesta domnii Boc, Filat, Baconschi şi Leancă, ar fi fost nu declaraţiile lor festive, ci respectarea, într-o unire de eforturi, a angajamentului şi promisiunilor pe cât de ferme, pe atât de repetate despre şedinţa comună a guvernelor noastre. Un dar pe care guvernanţii de la Bucureşti şi Chişinău, în evidentă neunire, au uitat să ni-l mai facă. Şi pe care nimeni nu poate şti dacă ni-l vor mai face vreodată.


Tratatul de la Petersburg

Octombrie 19, 2011

Chiar dacă 52% din schimburile comerciale ale Republicii Moldova revin Uniunii Europene şi doar 38% statelor CSI, premierul Vladimir Filat a semnat, la 18 octombrie, Tratatul privind crearea Zonei de Liber Schimb a CSI, numit şi Tratatul de la Petersburg. Acest Tratat, iniţiat de Federaţia Rusă, a fost elaborat timp de aproximativ 10 ani şi este văzut de Moscova drept „un nou fundament al relaţiilor din cadrul CSI”. Tratatul prevede simplificarea raporturilor comerciale dintre statele semnatare şi substituie un număr de peste 100 de acorduri bilaterale (interstatale şi interguvernamentale) care reglementau regimul comercial şi de liber schimb din CSI.

Premierul Vladimir Filat a mai semnat, în numele statului, Tratatul cu privire la principiile de bază ale politicii din domeniul reglementării valutare şi cel al controlului valutar din statele CSI, precum şi ale 28 de documente iniţiate de preşedinţia rusă a CSI.

Statele semnatare ale Tratatului de la Petersburg sunt 8: Federaţia Rusă, Bielorusia, Ucraina (care nu este oficial membru al CSI, ci doar „observator” chiar dacă este considerată stat fondator), Kazahstan, Republica Moldova, Armenia, Kârgâzstan şi Tadjikistan. Statele membre ale CSI care nu au semnat Tratatul sunt 2: Azerbaidjanul şi Uzbekistanul.

Dintre cele 15 state foste sovietice, 7 se situează în afara Zonei de Liber Schimb creată la cererea Rusiei: Azerbaidjan (cu cea mai mare creştere economică după prăbuşirea URSS), Estonia (membră UE), Georgia (în urma evenimentelor din august 2008, când trupele ruse au intervenit din nou în Georgia, pentru susţinerea regimurilor separatiste din regiunile Abhazia şi Oseţia de Sud, parlamentul georgian a votat în unanimitate denunţarea Acordului CSI şi retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008), Letonia (membră UE), Lituania (membră UE), Turkmenistan (care nu a ratificat Statutul CSI şi, la 26 august 2005, la reuniunea CSI de la Kazan a anunţat că se retrage din organizaţie, rezervându-şi doar un statut de „membru asociat”).

Singurul stat din afara zonei postsovietice care are statutul oficial de membru observator al CSI este Mongolia. Totodată, la 16 noiembrie 2006, Adunarea Naţională a Republicii Islamice Afganistan a obţinut statutul de observator în cadrul Adunării Parlamentare a CSI. Intenţia de a adera la CSI a fost exprimată oficial şi repetat şi de conducerea Republicii Populare Coreea.

Acordul de constituire a CSI a fost semnat de către fostul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, la 8 decembrie 1991, la Ala Ata, capitala Kazahstanului.

Republica Moldova a ratificat Acordul de constituire a CSI la 8 aprilie 1994 şi a statutului acestei structuri la 27 iunie 1994, prin votul solidar al deputaţilor fostului Partid Democrat Agrar şi al Uniunii Socialiste „Unitate-Edinstvo” (succesoarea fostului Interfront). Ratificarea Statutului CSI de către Parlamentul Republicii Moldova a fost însoţită de formularea următoarei Rezerve: „În conformitate cu articolul 43 al Statului Comunităţii Statelor Independente, Republica Moldova, ca membru al Comunităţii, se abţine de la participarea în chestiunile privind securitatea colectivă şi colaborarea militar-politică (alineatul 9 al articolului 4 şi articolele 11, 12, 13, 14, 15, 30 şi 31 ale Statutului CSI)”.

La scara CSI există 5 organe de conducere (Consiliul şefilor de stat, Consiliul şefilor de guverne, Consiliul miniştrilor de Externe, Consiliul miniştrilor Apărării, Consiliul comandanţilor Trupelor de Grăniceri), 1 organ executiv (Comitetul Executiv, cu sediul la Minsk) şi 68 de organe de coordonare ramurală.

În cadrul CSI există o Adunare Interparlamentară, cu sediul la Petersburg, şi o Judecătorie (Arbitraj) Economică cu sediul la Minsk, format din 5 judecători, câte unul din partea Rusiei, Bielorusiei, Kazahstanului, Kârgâzstanului şi Tadjikistanului. Limba de lucru a CSI este doar limba rusă (art. 35 al Statutului).

Acordul de constituire a CSI prevede, în articolul 7, că statele semnatare atribuie domeniului lor de activitate comună 6 direcţii, şi anume: „1. coordonarea activităţii externe; 2. cooperarea pentru crearea şi dezvoltarea spaţiului economic comun, a pieţelor comune în Europa şi Eurasia, în sfera politicii vamale; 3. cooperarea pentru dezvoltarea sistemelor de transport şi comunicaţii; 4. cooperarea în domeniul protecţiei mediului înconjurător, participarea la crearea unui sistem internaţional atotcuprinzător de securitate ecologică; 5. chestiunile politicii privind migraţia; 6. combaterea crimei organizate”.

Votul în structurile CSI nu este unul paritar, acesta fiind exprimat proporţional cu ponderea demografică a fiecărui stat membru. Cota de voturi atribuită statelor membre ale CSI aminteşte organizarea unui SRL. Astfel, Federaţia Rusă deţine „pachetul de control”, ei fiindu-i atribuite peste 51% din voturi. Republicii Moldova îi este atribuită o cotă de votare de 3%.

Odată cu semnarea de către premierul Vladimir Filat a Tratatului de Petersburg privind Zona Economică Liberă a CSI, Republica Moldova va trebui să-şi clarifice poziţia privind participarea sa la Acordul de Liber Schimb din Europa Centrală (CEFTA), precum şi continuarea negocierilor de aderare la Zona de Comerţ Liber Aprofundat şi Cuprinzător a UE.


Criza la Externe continuă

Septembrie 21, 2011

Scriam încă la 12 februarie 2010 în FLUX despre dezastrul cronic şi acutizat din sistemul diplomatic al Republicii Moldova sub conducerea ministrului Iurie Leancă, numărul 2 în PLDM. În articolul „Criză la Externe. 4/5 din ambasade sunt decapitate” am încercat să arătăm amploarea acelui dezastru. Pentru a readuce subiectul în atenţie, reluăm unele intertitluri care ilustrau, nici pe departe complet, fenomenul: Stat slab şi corupt – diplomaţie slabă, politizată şi nepotism; Diplomaţie pe 1/5 sau ţara cu doar 5 ambasadori la post; Ce ambasadori au fost rechemaţi din misiune?; Ambasadorii „buni”, păstraţi de Centrala de la Chişinău; Consulatele generale, un subiect aparte; Cine conduc totuşi misiunile diplomatice?; Ce nume de ambasadori „buni” şi „de carieră” ne mai amintim?; Criterii „de merit” sau criterii de competenţă?; SIS şi diplomaţia moldoveană; Algoritmul ca piedică în promovarea ambasadorilor. Mai amintim că arătam cu acea ocazie că materialul „nu este decât o scurtă aruncare de privire asupra tărâmului diplomatic moldovean, nu o radiografie a tuturor sechelelor sistemului. Anatomia şi luarea lor sub microscop trebuie făcută aparte, dacă ne preocupă la modul serios sănătatea şi randamentul acestui organism”.

Constatăm acum, la distanţă de un an şi jumătate de la publicarea materialului nostru, că situaţia, chiar dacă a evoluat cumva şi pe alocuri, rămâne în continuare proastă. Aproape un sfert dintre posturile de ambasadori ai Republicii Moldova rămân în mod nejustificat vacante. De mai multă vreme sunt decapitate ambasadele noastre din Marea Britanie, Spania, Israel şi Turcia, iar în fruntea ambasadelor de la Moscova şi Roma se află aceiaşi „diplomaţi” desemnaţi de guvernarea PCRM – Andrei Neguţa şi, respectiv, Gheorghe Rusnac. Şi asta în pofida asigurărilor date de vicepremierul Leancă, încă la 29 septembrie 2009, că „în cel mult o lună şi jumătate vom face curăţenie în Ministerul de Externe, inclusiv în ambasade”. Iată că au trecut doi ani de zile şi „curăţenia” promisă nu a fost făcută nici la ambasada de la Moscova, nici la cea de la Roma, dar nici la alte misiuni diplomatice şi nici la Centrală, unde colcăie de nechemaţi, securişti şi parveniţi. Asta dovedeşte că vicepremierul Leancă este neserios şi nu-şi ţine cuvântul.

Potrivit surselor noastre sigure şi bine documentate, sub ministrul Iurie Leancă sistemul de clanuri de familie a rămas neschimbat atât la Centrala din Chişinău, cât şi în puţinele misiuni diplomatice pe bilaterală sau de pe lângă organismele şi instituţiile regionale sau internaţionale. Să dăm exemple? Probabil că nu este cazul, întrucât sunt rare, cât se poate de rare, excepţiile în care cineva este promovat în sistem fără protecţia rudelor sus-puse, ori fără cea a serviciului secret (SIS). Nepotismul e în floare, ca şi pe timpul comuniştilor. Mai ales că mulţi dintre cei promovaţi de clanuri în sistem au fost doar vânturaţi niţel, mutaţi din loc în loc, fără a fin înlocuiţi de persoane selectate pe criterii de competenţă.

Unii scot acum în evidenţă faptul că ministrul Iurie Leancă l-a promovat în funcţia de ambasador al Republicii Moldova în Bulgaria pe Alexandru Prigorschi, care îi este nici mai mult nici mai puţin decât cumnat. O fi. Nu ştim dacă este aşa sau nu şi nici nu avem căderea să răscolim acum detaliile cazului. Căci cazuri asemănătoare au fost şi sunt şi prin alte părţi. Gurile rele insinuează, bunăoară, că şi ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca ar fi înrudit prin alianţă cu ministrul Afacerilor Externe de la Bucureşti, Teodor Baconschi. Şi dacă ministrul Baconschi are un fin de cununie ca ambasadorul Marius Lazurca, de ce nu ar avea şi ministrul Afacerilor Externe de la Chişinău un cumnat drept ca ambasadorul Alexandru Prigorschi? Lăsaţi, domnilor, de ce să fie Chişinăul mai prejos ca Bucureştiul?

Vorbiţi de nepotism la Externe? Care nepotism? Nu e vorba de simple şi izolate cazuri de nepotism, ci de un nepotism prin excelenţă (prin exelenţe!), adus la desăvârşire şi endemic. Termenul de „nepotism” a fost inventat de strămoşii noştri latini. Cu scurgerea timpului însă, neamul nostru de pe ambele maluri ale Prutului a dezvoltat noţiunea creator, astfel încât astăzi, pe lângă „nepotism”, avem în română termeni de nuanţă ca „nănăşism”, „cumătrism”, „cumnătism”, imposibil de tradus în alte limbi europene sau de pe aiurea. Din păcate, aceşti termeni de nuanţă au devenit şi de tradiţie. Tradiţia guvernului AIE-2 o continuă pe cea a guvernului AIE-1, care, la rândul său, a continuat-o pe cea a guvernului PCRM şi tot aşa înapoi până la cinstita guvernare a fostului Partid Democrat Agrar din Moldova. Clanuri peste clanuri, rude peste rude, încât ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, cu tot corpul său funcţionăresc şi diplomatic, a ajuns o mare familie în care se regăsesc, se împletesc şi-şi dau mâna, spre binele ţării, evident, şi regimul Snegur, şi regimul Lucinschi, şi regimul Voronin, şi regimul fără nume al interimarilor Ghimpu şi Lupu. Nu veţi găsi nici într-un alt minister de la Chişinău atâta suprapunere de clanuri, atâta îngemănare de generaţii întregi de rudenii şi de securişti vechi şi noi, atâta parteneriat pentru pacea dintre fostele regimuri şi cel actual ca la Externele domnului Leancă!

Îngemănarea şi parteneriatul pentru pacea tuturor regimurilor politice moldoveneşti este atât de mare, încât, de fiecare dată, funcţiile de ambasadori, de consuli, de secretari ai ambasadelor şi până la cele de simpli şoferi ai misiunilor noastre diplomatice sunt aprig şi îndelung (uneori cu anii!) disputate între exponenţii respectivelor clanuri de familie şi politice. Anume aici trebuie căutat adevăratul motiv al faptului că ambasadele Republicii Moldova din Marea Britanie, Spania, Turcia sau Israel rămân în continuare şi nejustificat decapitate. Inflaţia de pretendenţi este atât de mare, încât ministrul şi vicepremierul Leancă, pus în faţa fenomenului, este lovit de perplexitate, neridicându-i-se mâna să semneze propunerile pentru desemnarea titularilor. Şi uite aşa ne integrăm în Europa!

Vom reveni cu siguranţă la acest subiect. Şi ştiţi de ce? Pentru că sunt şanse slabe ca domnul Leancă „să facă curăţenie” în sistem, de vreme ce timp de doi ani s-a arătat neputincios, ca şi întreaga guvernare a (dez)integrării noastre europene.


Patriarhia Moscovei alimentează separatismul abhaz şi transnistrean

Septembrie 6, 2011

Puternic angajată politic, Biserica Rusă recidivează în dosarul separatismului din spaţiul ex-sovietic. Patriarhul Moscovei, Kiril Gundiaev, cunoscut ca un nostalgic după fosta URSS, un susţinător făţiş al lui Fidel Castro, căpetenia comuniştilor cubanezi, şi al lui Talgat Tadjuddin, muftiul-şef al Rusiei, ca să aducem în atenţie doar două nume, i-a trimis zilele acestea un mesaj de felicitare lui Aleksandr Zolotinskovici Ankvaba, aşa-zisul „preşedinte” al autoproclamatei „republici Abahazia” din Georgia.

Pagina de internet a Bisericii Ortodoxe Ruse publică mesajul patriarhului Kiril al Moscovei. Să urmărim textul în traducerea noastră românească: „Mesajul de felicitate al Sanctităţii Sale, Patriarhul Kiril, către nou-alesul Preşedinte al Republicii Abhazia, A.Z. Ankvaba. 27 august 2011, orele 17:52. Sanctitatea Sa, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kiril, l-a felicitat pe A. Z. Ankvaba cu ocazia alegerii sale în funcţia de Preşedinte al Republicii Abhazia. Nou-alesului Preşedinte al Republicii Abhazia, A. Z. Ankvaba. Stimate Aleksandr Zolotinskovici! Primiţi sincerele noastre felicitări cu ocazia victoriei repurtate în alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Abhazia. Susţinerea acordată poziţiei Dumneavoastră active şi recunoaşterea îndelungatei Dumneavoastră experienţe de lucru demonstrează năzuinţa locuitorilor Abhaziei de a păşi pe calea păcii, a dezvoltării cooperării interetnice, de ridicare a nivelului spiritual şi social al vieţii. Ne exprimăm speranţa că tradiţiile culturale şi religioase multiseculare dintre popoarele frăţeşti vor servi drept temelie trainică pentru o largă interacţiune dintre popoarele noastre. Vă urez bunăstare, lungime de zile şi ajutor de la atotputernicul Dumnezeu în dificila Dumneavoastră slujire de acum încolo. Cu respect, Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii”.

Asemenea gesturi ale Bisericii Ruse de recunoaştere oficială, susţinere, preţuire, încurajare şi binecuvântare a regimurilor banditeşti şi separatiste din spaţiul ex-sovietic nu sunt o noutate pentru nimeni. Predecesorul patriarhului Kiril, Alexei al II-lea Rudiger, deconspirat ca agent al serviciilor secrete de la Moscova, a susţinut deschis separatismul transnistrean, abhaz şi sud-osetin. Această susţinere s-a manifestat, între altele, prin acordarea celor mai înalte distincţii bisericeşti căpeteniilor separatiste de la Tiraspol, Suhumi şi Ţhinvali, precum şi multora dintre acoliţii acestora. Igor Smirnov, Eduard Kokoitî, Serghei Bagapş, trei agenţi ai Rusiei autoproclamaţi „preşedinţi” de state, au fost întotdeauna oaspeţi de onoare la Patriarhia Moscovei. Patriarhul Kiril a continuat linia politică a patriarhului Alexei al II-lea. Atât patriarhul Alexei al II-lea, cât şi patriarhul Kiril, dar şi mulţi alţi membri ai Sinodului Bisericii Ruse au primit cu recunoştinţă „distincţii de stat” din partea celor trei regimuri ilegale, banditeşti şi separatiste din Republica Moldova şi Georgia.

Trebuie să amintim în context că, în anul 2006, Patriarhia Moscovei, sub omoforul căreia stau şi premierul Vladimir Filat, şi preşedintele interimar Marian Lupu, şi ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Chişinău, Marius Lazurca, şi primarul general al capitalei Dorin Chirtoacă, şi banditul Igor Smirnov, a susţinut public desfăşurarea unui aşa-zis „referendum pentru unirea Transnistriei cu Rusia”. Am arătat şi cu alte ocazii anterioare că mitropolitul rus de Odesa şi Ismail, Agatanghel (Alexei Mihailovici Savvin), i-a trimis lui Smirnov, la 18 septembrie 2006, o telegramă oficială, publicată de separatişti, în care susţine că „întreaga comunitate religioasă din regiunea Odesa salută rezultatele referendumului din 17 septembrie 2006. Vă felicităm din suflet cu prilejul strălucitului bilanţ al acestui referendum”, adăugând că „acest eveniment va contribui la consolidarea relaţiilor de frăţietate dintre popoarele slave de răsărit” şi că „procesul de consolidare a statalităţii şi independenţei Republicii Transnistrene este unul ireversibil”. Nici Patriarhul Alexei al II-lea nu s-a lăsat mai prejos şi, ca un soldat exemplar al interesului imperial rus, l-a felicitat pe Smirnov, tot în septembrie 2006, în legătură cu „rezultatele referendumului”, dorindu-i „putere fizică şi spirituală pentru a continua lucrările utile la locul slujirii Domniei voastre”. Mărturie vie a acestor complicităţi politice ale Patriarhiei Moscovei cu regimul separatist de la Tiraspol îl constituie şi faptul că Biserica Rusă a întreţinut de-a lungul ultimelor două decenii o bogată corespondenţă cu căpeteniile separatiste, cărora le recunoaşte calităţile de impostură în care s-au autoplasat. Presa de la Chişinău, Tiraspol şi Moscova a consemnat aceste gesturi de complicitate făţişă.

Nu ponegrim şi nu ne dedăm unei retorici îndreptate fără umbră de temei împotriva Bisericii Ruse care ţine în prizonieratul ei canonic câteva milioane de români ortodocşi. Este bine să ne referim punctual la fapte concrete care vorbesc de la sine. Pentru împrospătarea memoriei preasmeriţilor fii duhovniceşti ai Patriarhiei Moscovei ca Vladimir Filat sau Marius Lazurca, să mai arătăm că la 15 octombrie 2007, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Alexei al II-lea, i-a conferit ordinul „Cuviosul Serghie de Radonej”, de gradul II, lui Grigori Maracuţa, o altă căpetenie a regimului separatist de la Tiraspol, în calitatea acestuia de „reprezentant special al Sovietului Suprem al RMN pentru relaţii interparlamentare”. Ordinul i-a fost înmânat lui Maracuţa de episcopul Iustinian Ovcinnikov, fost de Tiraspol şi Dubăsari. Acest gest al Bisericii ruse a fost făcut în prezenţa altor doi ierarhi veniţi special din Rusia: arhiepiscopul Aleksandr (Aleksandr Ghennadievici Moghiliov) de Kostroma şi Galici şi episcopul Tihon (Nikolai Vladimirovici Stepanov) de Arhanghelsk şi Holmogorie, colegi de sinod ai mitropolitului Vladimir Cantarean de la Chişinău.

Gestul patriarhului Kiril al Moscovei din 27 august faţă de „preşedintele Abhaziei” ne oferă prilejul să readucem în atenţie şi alte fapte „ortodoxe” ale reprezentanţilor Bisericii Ruse, în ale cărei izvoare s-au adăpat şi se adapă unii ca Vladimir Filat, Marius Lazurca, Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Serafim Urechean. Unul dintre oamenii cei mai de nădejde ai Patriarhiei Moscovei, arhiepiscopul Iustinian Ovcinnikov, arhiepiscop de Novo-Fominsk şi vicar al eparhiei Moscovei, poartă şi astăzi cu mândrie în piept „Ordinul Republicii Nistrene”, acordat de banditul Smirnov. Arhiepiscopul Iustinian susţinea, bunăoară, într-un interviu acordat revistei „Zarubejie blijnee i dalnee” în 1998 (nr. 3, pag. 41.), că „republica transnistreană” este „un garant al independenţei Moldovei şi, concomitent, o santinelă a intereselor Patriarhiei Moscovei în regiune”. Se ştie că aceste convingeri ale sinodalului rus nu s-au schimbat. Dimpotrivă, ele s-au consolidat. Această santinelă geopolitică a Rusiei, recunoştea fără nici un ocoliş că „în situaţia creată îmi văd sarcina în consolidarea pe toate căile a poziţiei Bisericii Ortodoxe Ruse în regiune. Dacă vom reuşi să rămânem devotaţi Patriarhiei Moscovei pe acest petic de pământ, înseamnă că le vom da o mână de ajutor şi Mitropoliei Moldovei, şi raioanelor învecinate ale Ucrainei”. Este util să mai amintim că asemenea patriarhilor săi, Alexei al II-lea şi Kiril, Iustinian Ovcinnikov, cel care ani la rând a salutat, alături de Igor Smirnov şi ceilalţi criminali de stat de la Tiraspol, paradele militare ale separatiştilor, a vorbit întotdeauna despre un aşa-numit „popor transnistrean”.

Acum, când Vladimir Filat aşteaptă vizita patriarhului Kiril al Moscovei la Chişinău, subiectul interferenţelor bisericeşti în politică nu poate să nu atragă atenţia oricărui creştin preocupat sincer de destinele poporului şi Bisericii noastre. Biserica Rusă rămâne a fi, spre enorma pierdere a Ortodoxiei, un instrument banal, jalnic şi docil al interesului imperial moscovit în regiunea noastră şi în lume. Exponenţii ei nu vor ezita să se servească, în cel mai neaşteptat şi urât mod, de stindardul sfânt şi curat al Ortodoxiei pentru „consolidarea pe toate căile a Bisericii Ortodoxe Ruse în regiune”. Acest „pe toate căile” spune multe, mai multe chiar decât s-ar putea crede. Avem astfel dovada limpede că nu mântuirea sufletească a oamenilor şi a neamurilor face obiectul grijilor Patriarhiei Moscovei în lume, ci doar puterea, puterea şi iar puterea. Şi cum puterea fără bani şi fără politică (inclusiv geopolitică) este mai greu de obţinut şi de menţinut, cele două componente (financiară şi geopolitică) sunt şi vor fi încă multă vreme prezente în modul de gândire şi în practicile ierarhiei ruse. De aici şi întregul cortegiu de fenomene cum sunt concurarea absurdă a Patriarhiei Române în Republica Moldova, pedalarea pe teoria vetustă şi aberantă a moldovenismului etnic distinct de românism, susţinerea separatismului teritorial, binecuvântarea trupelor ruse de ocupaţie şi a regimentelor căzăceşti aduse dincolo de Nistru şi tot aşa mai departe. Spre regretul nostru şi al foarte multora dintre creştini, Patriarhia Moscovei vede Ortodoxia, mai degrabă, ca un surogat ideologic, un substitut al vechii ideologii comuniste menite să închege „poporul sovietic” şi să-l menţină în fruntariile nedrepte întinse de Stalin peste noi. Asta înseamnă însă să te serveşti de Ortodoxie, nu să serveşti Ortodoxia.

Nu ne stă în obicei să ne autocităm. Totuşi, dată fiind paralela abhazo-transnistreană din gândirea şi acţiunile patriarhului Moscovei, precum şi eterna actualitate a complicităţilor Bisericii ruse cu politica imperială a Kremlinului, dorim să reproducem aici răspunsul pe care li l-am acordat cu ceva vreme în urmă colegilor de la FLUX pe marginea implicaţiilor Patriarhiei Moscovei în regiunea georgiană Abhazia: „Cunoaştem năravurile Patriarhiei din preajma Kremlinului. Ea procedează la fel şi în cazul regimurilor separatiste implantate de Moscova în Georgia. Neamul georgian are o Biserică ortodoxă autocefală din anul 457. Recunoscând formal dreptul de jurisdicţie al Bisericii georgiene asupra întregului teritoriu naţional, Biserica rusă încearcă să creeze în Oseţia de Sud o aşa-numită „Eparhie a Alaniei”, oseţii fiind preponderent ortodocşi, iar în Abhazia încearcă să instituie o eparhie „abhază” autonomă, în timp ce abhazii sunt preponderent politeişti. În 1989, în Abhazia locuiau 46% de georgieni (ortodocşi), 18% de abhazi (păgâni politeişti), 16% de armeni (monofiziţi) şi alţii. În prezent, numărul georgienilor s-a redus la 29% din cauza persecuţiilor etnice şi religioase care au determinat emigrări masive. Preasfinţitul Daniel, episcop georgian de Suhumi şi Imeretia, a fost forţat să se refugieze în interiorul ţării, clerul georgian este izgonit în proporţie de 95% din regiunea Abhaziei, iar puţinii preoţi georgieni care au mai rămas au parte de un tratament identic cu cel aplicat de autorităţile moldovene clerului Mitropoliei Basarabiei. Biserica rusă a acceptat deschiderea la Moscova a unei reprezentanţe oficiale a „bisericii abhaze” şi, fără acordul Bisericii georgiene, formează în şcolile teologice din Rusia mai multe cadre preoţeşti selectate dintre etnicii abhazi din partea de nord-vest a Georgiei. Căpeteniile separatiste Eduard Kokoitî din Oseţia de Sud şi Serghei Bagapş din Abhazia sunt recunoscuţi ca „preşedinţi” şi trataţi de Biserica rusă la fel ca şi Igor Smirnov. Diferenţa este că Patriarhul Georgiei, Ilie al II-lea (Guduşauri-Şiolaşvili), a protestat energic de fiecare dată împotriva amestecului şi abuzului rusesc în ţara sa, pe când mitropolitul Vladimir de la Chişinău este mână în mână cu cei care sapă la temelia Republicii Moldova”.

Întrebarea care vine acum şi pe care o poate formula oricine este: ce caută unii ca pioasele lor excelenţe Vladimir Filat şi Marius Lazurca în această ceată deloc duhovnicească a Patriarhiei Moscovei şi profund străină duhului adevărat al sfintei şi vechii noastre Ortodoxii? Este totuşi vorba de Întâistătătorul lor şi de Patriarhia lor Mamă, cu toate gesturile ei pe deplin asumate.

Vladimir Filat, prea lesne alintat de atâtea ori cu cuvinte încurajatoare la Bucureşti şi în Occident, nu va da un răspuns, pentru că domnia sa evită să explice înregimentarea sa benevolă în cohortele de fii ai Patriarhiei Moscovei, alături de Sminov, Şevţov-Antiufeev, iar mai nou şi de acest agent geopolitic pe numele său Aleksandr Zolotinskovici Ankvaba.

Va răspunde oare plenipotenţiarul şi extraordinarul ambasador Marius Lazurca, singurul ambasador european de la noi afiliat Bisericii Ruse? Avem motive să ne îndoim, chiar dacă, într-o după-amiază liniştită de 14 octombrie 2010 plenipotenţiara sa excelenţă ne dădea telefonic şi cu multă fermitate asigurări în acest sens.

În încheiere, nu vom formula nici un fel de concluzii. Ele stau la suprafaţă. Cine are ochi de văzut, vede. Cine are minte de înţeles, înţelege. Cine are suflet românesc, are. Cine nu are, nu are. Dacă nu avem dreptate, să ne contrazică cei care au căderea să o facă. Nu spre a ne da nouă satisfacţie, ci pentru nesmintirea sufletească a milioanelor de români rupţi cu sila din matca părintească de către hiperpolitizata Patriarhie Rusă.


Filat aruncă Istoria Românilor la coşul „european” de gunoi

August 12, 2011

Vladimir Filat, prietenul fotbalistic al lui Igor Smirnov, dăruitorul pământului de la Palanca către vecinii ucraineni şi preaplecatul fiu duhovnicesc al Patriarhiei Moscovei, a decis să arunce Istoria Românilor la gunoi! El vrea ca Istoria-pur-şi-simplu să ia locul disciplinei şcolare Istoria Românilor. Ministrul Educaţiei, peledemistul Mihai Şleahtiţchi, a şi anunţat opinia publică că faptul este împlinit şi nu se vor accepta nici un fel de discuţii sau dezbateri publice asupra subiectului, dat fiind că decizia Guvernului Filat este, vedeţi dumneavoastră, una „în strictă concordanţă cu standardele europene şi punctul de vedere al organismelor internaţionale”. Şi cum să fie altfel când suntem guvernaţi de o Alianţă „pentru Integrare Europeană”!

Nu e mult până departe, spune românul. De la această decizie „în strictă concordanţă cu politicile Partidului Comuniştilor din Republica Moldova”, nu cu „standardele europene”, nu-i decât un pas, ba chiar o jumătate de pas, până la a substitui disciplina Literatura Română cu Literatura, Limba Română – cu Limba, Limba Franceză (Engleză, Rusă, Spaniolă, Germană) – tot cu Limba, Desenul liniar – cu Desenul, Arta Plastică – cu Arta, Educaţia Fizică – cu Educaţia etc., etc.

Umila mea părere este că decizia „eurointegratorilor” noştri Filat şi Şleahtiţchi este una antinaţională, iar mai exact una antiromânească. Cuvântul românofobie este şi el potrivit în context.

gor Smirnov trebuie să fie fericit în această situaţie. Nu vom greşi deloc dacă vom spune că printre cei care aplaudă decizia lui Filat şi Şleahtiţchi sunt personaje ca Victor Stepaniuc, Vasile Stati, ca să dăm doar două nune cumva celebre din cohorta luptătorilor cu „românizarea” moldovenilor.

De fapt, Filat şi Şleahtiţchi au instituit CENZURA în învăţământul naţional. Scopul lor nu este să ajusteze educaţia istorică la rigorile europene, ci să elimine cuvântul ROMÂN din şcoală, punându-l la index ca pe vremea sovieticilor.

Peledemiştii Filat şi Şleahtiţchi uită că prima exigenţă constituţională şi europeană este ca părinţii şi, după caz, tutorii legali să decidă asupra modului de instruire a copiilor. Statul nu se poate substitui în nici un caz părinţilor.

Filat şi Şleahtiţchi compar acum în faţa noastră ca nişte continuatori zeloşi ai politicilor antinaţionale promovate de fosta guvernare căreia Istoria Românilor i-a stat întotdeauna ca un os în gât. Nici o deosebire între ceea ce face astăzi Filat şi ceea ce a făcut sau a încercat să facă acum câţiva ani un alt „intelectual periculos” şi priceput la istorie ca Vasile Tarlev.

Unde mai pui că Filat şi Şleahtiţchi au continuat aceleaşi politici de rusificare a principalelor minorităţilor naţionale din ţară (ucraineni, găgăuzi, bulgari), ca şi a majorităţii româneşti. Scandalul diplomelor de bacalaureat de la Comrat este doar un episod care ilustrează modul în care guvernarea noastră „eurointegratoare”, ca şi guvernările anterioare, îi ţin pe etnicii minoritari departe de limba română. Acum îi vor ţine cât mai departe şi de Istoria Românilor.

Este trist să constaţi că la doi ani de la „revoluţia” din 7 aprilie, atât de fierbinte şi de grabnic salutată la Bucureşti, limba rusă le este impusă celor peste 80% de copii de etnie română din Republica Moldova, ca un fel de „a doua limbă maternă”. Guvernarea „eurointegratoare” nu a urnit un deget pentru a schimba statutul disciplinei şcolare Limba şi Literatura Rusă din şcolile cu limba de predare română în sensul punerii acesteia în rând cu celelalte limbi străine.

Pe timpul sovieticilor, toate operele scriitorilor noştri clasici tipărite la Chişinău erau cenzurate. De fiecare dată era omis un singur cuvânt: ROMÂN, cu toate variantele lui. Şi pentru că era imposibil să fie omise fraze şi alineate întregi din aceste opere, cenzura admitea înlocuirea cuvântului ROMÂN cu semnul suspensiei încadrat între paranteze pătrate. Semnul arăta astfel: […]. Profesorii de istorie sau cei de română ne explicau cu grijă că, pentru înţelegerea exactă a textelor lui Alecu Ruso, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu sau Mihail Kogălniceanu, acest semn trebuie citit adecvat: ROMÂN.

Istoria Românilor s-a predat în Republica Moldova din anul 1989. Acum, Filat şi Şleahtiţchi vor să introducă Istoria-pur-şi-simplu. Şi nu vor da înapoi, pentru că au comandamente externe (şi nu neapărat europene) de executat. Pentru a nu cădea însă mai prejos de cenzorii sovietici, ar trebui să aibă bunul-simţ de a admite ceea ce până şi aceştia admiteau – eufemismul grafic, acele paranteze pătrate cu semnul suspensiei între ele: Istoria […].

Războiul identitar nu s-a încheiat şi s-ar putea să continue încă multă vreme. Imperiile nu mor cu una, cu două. Filat şi Şleahtiţchi expulzează acum cuvântul ROMÂN din şcoală şi cenzurează denumirea unei discipline fundamentale pentru recuperarea conştiinţei naţionale puternic deformate şi amputate în timpul deceniilor grele de ocupaţie. Filat şi Şleahtiţchi vor să intre astfel în istorie. Să luăm bine seamă că şi unul, şi altul sunt soldaţi ai unui interes care, în afara oricărei îndoieli, numai românesc nu este.


AIE cu Voronin, AIE cu comunişti!

Iulie 25, 2011

„Moldova fără Voronin, Moldova fără comunişti!” a fost o lozincă de bază a PLDM şi a AIE în momentul accederii lor la guvernare. Pe durata celor doi ani de aflare la putere, două componente din trei ale coaliţiei de guvernământ, axându-se pe „principii şi valori”, au purtat negocieri şi consultări cu Vladimir Voronin şi PCRM.

Mai întâi Partidul Democrat al lui Marian Lupu a negociat separat cu PCRM posibilitatea unei coaliţii de guvernământ, după care a venit rândul Partidului Liberal Democrat al lui Vladimir Filat, care a purtat consultări separate cu Voronin şi comuniştii, departe de ochii şi urechile opiniei publice. Filat nu a ezitat să acuze PDM-ul de trădare a „principiilor şi valorilor” AIE, după cum nici Lupu nu a ezitat să acuze PLDM-ul de acelaşi păcat. Aceste apropieri de PCRM au fost o dovadă de realism, de complicitate, de calcul politic meschin sau de simplă şi banală aventură?

„Principii şi valori”…

Alegerile locale de anul acesta au încâlcit şi mai mult iţele politicii autohtone. Lipsa dorinţei sincere a coaliţiei de guvernământ de a configura administraţiile raionale în acord cu „principiile şi valorile” sale şi cu scorul acumulat de cele trei partide de guvernământ a dat peste cap situaţia de ansamblu. La prima vedere, absenţa consensului componentelor AIE pentru încheierea unui Acord politic privind constituirea de alianţe la nivelul II al administraţiei publice locale a lăsat evoluţia situaţiilor din raioane la voia întâmplării. Astfel, lucrurile au luat-o razna, iar votul pentru alegerea preşedinţilor de raioane ne oferă acum cel mai pestriţ tablou politic de la declararea independenţei noastre de stat încoace.

Ecuaţii politice locale

O trecere în revistă e necesară. La ora închiderii ediţiei au fost disponibile date parţiale privind subiectul care ne interesează. Doar câteva sunt raioanele în care preşedintele a fost ales cu votul unei singure fracţiuni: 1. Basarabeasca (PCRM), 2. Donduşeni (PCRM), 3. Dubăsari (PCRM). Un caz particular reprezintă raionul Nisporeni, unde preşedintele a fost ales cu votul unei singure fracţiuni (PD), după ce aceasta a cooptat 2 consilieri PCRM şi 1 consilier din partea „Alianţei verzi”.

În majoritatea consiliilor raionale, preşedinţii au fost aleşi ca urmare a constituirii unor majorităţi politice foarte diferite de la caz la caz. Aşa sau altminteri, din caleidoscopul politic local culoarea roşie nu lipseşte complet. Numai în şapte raioane au fost constituite alianţe care îi exclud pe comunişti: 1. Călăraşi (PD + PL + PPCD), 2. Drochia (PLDM + PD + PL), 3. Leova (PLDM + PD), 4. Soroca (PLDM + PD + PL), 5. Şoldăneşti (PLDM + PDM + PPCD), 6. Teleneşti (PLDM + PD + PL), 7. Ungheni (PLDM + PD + PL).

Să vedem care este situaţia coaliţiilor politice în celelalte raioane. Cu toate că cele trei partide componente ale coaliţiei de guvernământ au obţinut, la ultimul scrutin local, majoritatea absolută în 26 din cele 32 de raioane, totuşi alianţele ad-hoc s-au configurat, în momentul alegerii preşedinţilor de raion, altfel decât ar fi dictat-o logica supravieţuirii AIE. Noile ecuaţii politice din teritoriu se prezintă astfel: 1. Anenii Noi (PCRM + PD), 2. Briceni (PCRM + PLDM), 3. Cahul (PCRM + PD + PPCD), 4. Căuşeni (PCRM + PL + PD), 5. Criuleni (PCRM + PLDM), 6. Edineţ (PCRM + PLDM), 7. Făleşti (PCRM + PD), 8. Floreşti (PCRM + PD), 9. Hânceşti (PCRM + PLDM), 10. Ialoveni (PCRM + PL + PD), 11. Orhei (PCRM + PLDM + PL + PD + PSD), 12. Rezina (PCRM + PL + PD), 13. Sângerei (PCRM + PLDM), 14. Străşeni (PCRM + PLDM), 15. Ştefan Vodă (PCRM + PD), 16. Taraclia (PCRM + PLDM + PD + PSD). Ne-au lipsit informaţiile privind situaţia la acest capitol în raioanele Cantemir, Cimişlia, Glodeni şi Ocniţa (unde preşedinţii urmau să fie aleşi joi, 21 iulie).

Potrivit datelor disponibile, din cei 28 de preşedinţi aleşi până astăzi în cele 32 de raioane, 11 sunt membri ai PLDM, 10 – ai PCRM, 6 – ai PD şi 1 – al PL.

Mariaj cu PCRM

Virginitatea politică „anticomunistă” a PLDM, PL şi PD este deja iremediabil pierdută. Rezultatele scrutinului local ar fi permis crearea majorităţilor AIE în 26 de raioane. Totuşi, asemenea majorităţi au fost constituite doar la Drochia, Soroca şi Ungheni. În rest, s-a mers pe alte formule politice. Mariajul cu PCRM al celor trei partide aflate la putere la nivel central va produce, evident, ca orice relaţie de acest gen, anumite efecte. Ele se vor resimţi în mod negreşit la nivelul administraţiei centrale şi vor determina o oscilaţie riscantă a vectorului de politică externă. Vom urmări în timp evoluţiile politice la scara fiecăruia dintre aceste raioane, ca şi efectele lor concrete pe alte paliere.

Comuniştii şi-au compensat pierderile

Aşa cum se vede, stindardul anticomunismului de paradă nu mai flutură fălos pe catargul PLDM şi al AIE ca la 7 aprilie 2009 sau după. Putem constata chiar că idilele locale ale unora dintre componentele AIE cu PCRM depăşesc deja în intensitate dispreţul nedisimulat pe care aceste componente şi-l arată reciproc, sub privirile satisfăcute ale comuniştilor. De fapt, comuniştii, care au pierdut alegerile în 26 de raioane, şi-au compensat pierderea prin coalizarea cu PLDM, PL şi PD în cele mai multe dintre consiliile raionale. O situaţie asemănătoare întâlnim şi în consiliile majorităţii oraşelor centre de raion, ca şi într-un număr important de consilii ale satelor, oraşelor şi comunelor din ţară.

Tot răul spre bine?

După ce fiecare partid din AIE a păcătuit politic, fie separat, fie în grup, cu PCRM la nivel raional, se pare că s-ar putea întrezări, înaintea unor eventuale alegeri parlamentare anticipate, o soluţie pentru alegerea şefului statului şi modificarea Constituţiei. Consiliile raionale sunt un fel de parlamente locale. Judecând după faptul că în tocmai 6 raioane (Briceni, Criuleni, Edineţ, Hânceşti, Sângerei, Străşeni) funcţionează alianţe doar între PLDM şi PCRM, partidele cu cele mai numeroase fracţiuni parlamentare, avem destule temeiuri să admitem că marele târg şi înţelegeri politice se vor face anume între grupările lui Filat şi Voronin.

Pentru alegerea Preşedintelui de către Parlament sunt necesare 61 de voturi din 101. Din cele 101 de mandate de parlamentar 43 revin PCRM, iar 30 – PLDM. O majoritate ad-hoc de 73 de mandate (PLDM + PCRM), cu mult peste necesarul cerut de Constituţie, şeful statului ar putea fi lesne ales. Dacă Filat s-a aliat cu Voronin în atâtea „parlamente locale”, de ce nu s-ar alia şi în Parlamentul de la Chişinău?

Între mafie şi comunism, Filat preferă comunismul

Trebuie să mai luăm în calcul gâlceava politică (gâlceavă, delicat vorbind, întrucât este vorba de o ditamai ciomăgeală!) dintre Filat, Lupu şi Ghimpu. Ea prevesteşte clar o destrămare a alianţei de guvernământ şi o aliere a lui Filat cu Voronin. Renunţând la sloganul „Moldova fără Voronin, Moldova fără comunişti!”, Filat, care gândeşte schematic ca mulţi dintre oamenii de afaceri intraţi în politică pentru a face mai mulţi bani, se va crampona de o altă gogorinţă lozincardă: „Moldova fără mafie, Moldova fără păpuşar (Plahotniuc)!”. El a şi declarat deja că „mafiotizarea este mai periculoasă decât comunizarea ţării”. Cu alte cuvinte, Plahotniuc, Lupu şi Ghimpu sunt pentru Filat mai periculoşi decât Voronin şi Tkaciuk. Iar Lupu, Plahotniuc şi Ghimpu nu-i vor putea imputa lui Filat nimic, de vreme ce şi partidele lor s-au aliat cu PCRM în unele raioane, aruncând PLDM-ul în opoziţie. Cu certitudine, ideea şefului PLDM este să-i elimine de la putere pe actualii săi parteneri din AIE şi să readucă PCRM-ul, într-o formulă sau alta, la masa guvernării, alături de el. Nu comentăm aici şi acum această idee a premierului. Luăm doar act de ea şi mergem mai departe, pentru că timpul şi electoratul o vor confirma sau invalida, iar Filat, care se pare că dă toate pe una, adică îşi asumă integral riscurile şi consecinţele, va încasa un beneficiu politic de proporţii sau va plăti un preţ electoral foarte scump. În ambele cazuri este necesar să avem în vedere nu doar efectele politice, bune sau rele, la scară naţională, dar, mai ales, reacţiile şi atitudinile care vor veni atât din partea Bruxellesului, cât şi a Moscovei şi Washingtonului.

Unde dai şi unde crapă!

Se adevereşte încă o dată că politica internă moldovenească şi geopolitica regională se intercondiţionează. Cu precizarea că factorul geopolitic este întotdeauna precumpănitor la noi şi, în cazul unui joc riscant al actorilor politici autohtoni, ţara şi-ar putea pierde complet suveranitatea şi aşa limitată, ajungând în definitiv un protectorat străin, fie rusesc, fie euroatlantic, fie ruso-euroatlantic.


Soluţia comuniştilor: o nouă revoluţie

Iulie 14, 2011
Marş PCRM la Chişinău

Marş PCRM la Chişinău

Voronin a ţinut, la 13 iulie, o conferinţă de presă în care a adus critici coaliţiei de guvernământ. Liderul comuniştilor aflaţi în opoziţie a avut un text, pe care l-a citit şi care a fost elaborat de staff-ul său. Analiza stilistică a textului ne poate  indica cu precizie chiar cine este anume autorul textului prezentat de Voronin. Nu asta este însă esenţial, ci ideile pe care le cuprinde, ca şi iniţiativele pe care le lansează.

Voronin a criticat Puterea în următorii termeni: „În rezultatul guvernării de doi ani a Alianţei pentru Integrare Europeană astăzi, după 20 de ani de independenţă, în acest colţ al Europei s-a creat o juntă măruntă, dar agresivă şi anti-europeană, care nu recunoaşte drepturile omului, democraţia, libertăţile civile şi propria suveranitate”. Apoi, fiind încă sub impresiile recentei sale întâlniri între patru ochi cu şeful puterii executive centrale, Vladimir Filat, şeful Opoziţiei parlamentare a făcut o reverenţă către cel dintâi, dorind parcă să-l absolvească personal de orice responsabilitate. Iată cum s-a exprimat Voronin: „Trist, dar fapt: chiar şi în adresarea de ieri a Prim-ministrului Republicii Moldova, Vlad Filat, au fost date practic aceleaşi aprecieri situaţiei. Unul din pilonii Alianţei protestează cu indignare împotriva însăşi a Alianţei, demonstrându-şi în mod deschis pesimismul şi scepticismul faţă de perspectivele puterii moldoveneşti”.

Aşadar, Vladimir Voronin ni-l înfăţişează aici pe fostul lider al „revoluţiei anticomuniste” din 7 aprilie 2009, Vladimir Filat, ca pe un protestatar împotriva propriului său guvern. În ajun, şi „protestatarul” Filat făcuse o reverenţă către Voronin, ceea ce a iscat şi alimentat presupuneri, temeri, concluzii şi comentarii cuprinzând o gamă largă de calificative: de la „spirit realist şi rezonabil” la „cârdăşie” şi  „vânzare”. Aşa sau altminteri, este limpede ca seninul cerului că Voronin a vorbit despre un guvern rău în frunte cu un Filat bun, un Filat ale cărui aprecieri coincid efectiv şi cvasitotal cu cele ale PCRM.

Momentul cel mai interesant însă urmează. Voronin a anunţat crearea unor structuri paralele celor ale puterii de stat. El a vorbit despre un „Congres al Cetăţenilor”, ca alternativă a puterii constituţionale pe care el a calificat-o drept „Juntă”, apelând la limbajul marxiştilor latino-americani. Merită să reproducem aici toate pasajule în care Voronin şi-a ambalat riscanta iniţiativă.

Iată cum şi-a formulat Voronin pretextele pentru crearea „Congresului Cetăţenilor”, ca nou pol politic alternativ Puterii în exerciţiu: „În situaţia creată, Partidul Comuniştilor anunţă o nouă ordine de zi în lupta politică. Partidul Comuniştilor consideră că scopul de bază pentru Republica Moldova este instaurarea unei democraţii reale, ireversibile şi nu a unei fictive. A unei democraţii, care va fi o garanţie de bază pentru asigurarea securităţii Republicii Moldova în calitate de stat, de societate, de ţară. Noi considerăm că astăzi, după ce instituţiile democratice din Moldova au fost distruse şi vandalizate, sistemul democratic nu mai poate fi construit de sus. El trebuie să fie edificat doar de jos, sprijinindu-se pe consiliile orăşeneşti, săteşti, în care majoritatea este deja sau va fi, în scurt timp, interesată în modernizarea reală a ţării. El poate fi edificat doar prin concentrarea acestor organe de autoadministrare locală în structuri unitare, legitime şi legale, structuri consolidate de rezistenţa faţă de administraţia centrală. Aceste structuri nu trebuie doar să reziste, ci să administreze, sprijinindu-se pe oferta noastră electorală. Noi trebuie să unificăm aceste reprezentanţe locale, orăşeneşti, raionale, săteşti într-o structură unitară, pe care noi o vom denumi, de exemplu, Congresul Cetăţenilor. Anume în Congresul Cetăţenilor noi vedem alternativa pentru această juntă degradaţională” (aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – nota noastră).

Vorbind în termeni aproape revoluţionari Voronin şi-a continuat fundamentarea teoretică a iniţiative privind „Congresului Cetăţenilor”: „Atunci când puterea este uzurpată şi manifestă o stare de haos administrativ şi de conflict intern permanent, Partidul Comuniştilor iniţiază crearea unei contra-balanţe largi, legitime şi legale acestei guvernări – sub forma unei puteri a poporului, puteri alese şi responsabile. Noi iniţiem acest proces deschis, fără a ne ascunde, invităm şi reprezentanţi ai societăţii civile, ai partidelor, să se alăture. Noi chemăm la unitate pe toţi cei care au conştientizat în ultimii doi ani că lichidarea democraţiei ameninţă toţi cetăţenii acestui stat, indiferent de simpatiile lor politice”. Pe loc, fără a ezita, Voronin a anunţat pe şleau că „viitorul Congres al Cetăţenilor” îşi are deja un nucleu cuprinzător: „Astăzi forţele viitorului Congres al Cetăţenilor sunt destul de reprezentative – 30 de oraşe şi consilii orăşeneşti, printre care Bălţi, Soroca, Cahul şi, bineînţeles, Chişinău. În scurt timp, ca rezultat al unei activităţi comune, noi vom edifica o structură mult mai puternică, care va fi mai reprezentativă şi mai legitimă decât această grupuşoară a preşedinţilor interimari”. Încheiem aici citatele din discursul lui Voronin privind respectiva iniţiativă.

Iniţiativa comuniştilor conduşi de Voronin pare a fi fără precedent, deşi două analogii se impun. Acelaşi limbaj, acelaşi gen de argumentaţie şi aceleaşi tehnici au fost utilizate de separatiştii transnistreni şi găgăuzi, care în 1990 au convocat aşa-zisele congrese al deputaţilor de toate nivelurile şi s-au autoproclamat „republici”,  în opoziţie cu puterea centrală, ieşind de sub jurisdicţia Chişinăului. Aici ar fi de remarcat că orice critică, oricât de acerbă, justificată sau nu, în raport cu puterea politică centrală este una perfect democratică şi legală. Atunci, însă, când se face apel la solidarizarea unei părţi a puterii locale, prin excelenţă autonome, şi totuşi în cooperare cu puterea centrală, solidarizare pe principii de partid, care să iasă cumva de sub jurisdicţia autorităţilor de la centru, alunecarea respectivă poate fi extrem de periculoasă.

Lozinca sub care ar putea fi plasată iniţiativa cu pricina este vechea lozincă leninistă: „Toată puterea poporului! Toată puterea sovietelor!”. Noţiunile cu care a operat liderul comuniştilor depăşesc clar cadrul competiţiei politice democratice şi induc ideea lansării preparativelor pentru o adevărată dualitate a puterii de stat, ca mediu propice pentru încolţirea germenilor revoluţionari. Ideea este subliniată şi de faptul că Voronin vorbeşte despre o democraţie originală, cea a baricadelor din interiorul ţării, de o parte a acestor baricade PCRM anunţând că va aduna straturile de jos ale societăţii („poporul”, care va construi democraţia „de jos în sus”) şi pe aleşii locali comunişti sau procomunişti („legitimi” şi „mai legitimi” decât puterea legitimă). Nu vedem nici o diferenţă dintre iniţiativa de azi a lui Voronin şi, bunăoară, cea din 1990 a lui Igor Smirnov, care a organizat şi el la Tiraspol un „Congres” similar – „Congresul deputaţilor locali de toate nivelurile din stânga Nistrului”. Ce a ieşit atunci, se ştie. Ce va ieşi acum, se poate lesne presupune: confruntarea dintre puterea legitimă, cea „de sus”, şi puterea „mai legitimă”, cea „de jos”, va atinge cote maxime şi ţara va fi din nou sfâşiată şi aruncată într-un haos şi mai mare. Logica prăpăstioasă a comuniştilor este simplă: „Dacă străinătatea a aplaudat „revoluţia moldovenească” organizată de fosta Opoziţie la 7 aprilie 2009, de ce să condamne „revoluţie moldovenească” viitoare organizată de actuala Opoziţie? Cui pe cui scoate şi uzurpare pe uzurpare bate! Cea mai bună soluţie este o nouă revoluţie!”

În contextul iniţiativei comuniştilor ne este de folos lectura unui articol din Constituţia Republicii Moldova. Este vorba despre articolul 2 (Suveranitatea şi puterea de stat), pe care îl reproducem aici integral, spre luarea generală aminte: „(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie.

(2) Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului.”.

Atâta timp cât declaraţiile lui Voronin sunt doar enunţate, ele se încadrează în logica libertăţii de expresie şi a luptei politice legale. Dacă însă vor urma şi acţiuni în spiritul acestora, liderul comunist poate deschide fără să vrea calea oponenţilor săi de la guvernare spre scoaterea PRCM în afara legii şi dizolvarea acelor autorităţi locale, care ar ieşi din cadrul constituţional. De această dată, însă „şoimii” actualei guvernări alde Ghimpu nu vor mai spune că îi scot pe comunişti din cadrul legal pentru trecutul lor (sau al predecesorilor acestora) sângeros, ci pentru depăşirea limitelor legale.

Astea fiind spuse, punem, deocamdată, punct aici, dar vom reveni cu siguranţă asupra subiectului, întrucât riscurile iniţiativei comuniste se pot preschimba cu iuţeală în pericole reale pentru atât de firava noastră democraţie compromisă din plin de actuala Putere născută din spuma „revoluţiei” de la 7 aprilie 2009.


Baletul lui Filat cu Smirnov şi Voronin

Iulie 14, 2011

Geopolitica bate politica internă. Republica Moldova a ajuns într-un moment critic, când procesele geopolitice încep a produce efecte concrete şi majore asupra raporturilor de putere din interiorul ţării. Reconfigurarea geopolitică, prin noile înţelegeri ruso-germane privind zona noastră, determină o reconfigurare politică la Chişinău. Vladimir Filat este principalul instrument şi agent de influenţă geopolitică în a cărui sarcină s-a pus gestionarea acestui proces de reconfigurare politică internă. Totul porneşte de la interesele Germaniei şi Rusiei, care, în complicitate vădită, nu vor ezita să sacrifice interesele naţionale ale Republicii Moldova.

Filat „are mandat” şi garanţii germane pentru acţiunile sale de realizare a planului convenit de Berlin şi Moscova pentru federalizarea Republicii Moldova şi, în definitiv, pentru menţinerea ei, ca satelit, pe orbita Kremlinului. Miza reală pentru care i s-a dat lui Filat acest „mandat” extern o constituie, oricum ai da, însuşi destinul de mai departe al Republicii Moldova. Astfel se explică faptul că Filat este persona grata atât la Tiraspol, cât şi la Berlin. Baletul său din ultimele zece luni cu Smirnov şi Voronin, iar mai nou şi cu Dodon, nu sunt decât o proiectare la scară mică a marilor jocuri de putere ale nemţilor şi ruşilor. În rest, toate declaraţiile, combinaţiile şi manevrele lui Filat pe scena politică internă, precum şi conflictul său de putere cu Lupu, Plahotniuc şi Ghimpu, dau expresie unor interese locale de natură economică. Ceea ce a reuşit Filat este că a compatibilizat interesele geopolitice externe (în special, ruso-germane) cu propriile sale interese de menţinere la putere şi de creştere continuă a veniturilor sale ca om de afaceri. Metodele la care recurge Filat pot da eficienţă doar dacă au la bază sofisme clasice, adică dacă apelează la problematica reală, propunând soluţii corecte de principiu, chiar dacă aceste soluţii corecte nu sunt aplicabile în condiţiile actualei configuraţii politice. Este exact ca în aritmetică: una scrii (spui) şi alta ai în minte. Totodată, declaraţia demonstrează că Filat îl contrazice chiar pe Filat. Vom arăta mai jos cum anume şi în ce măsură, pentru a vedea gradul de contradictorialitate dintre vorbele şi faptele lui Filat.

Să urmărim pe scurt cum s-a derulat aplicarea planului lui Filat. Acesta ia în calcul posibilitatea să-şi prezinte demisia, după cum a declarat el însuşi acum mai bine de o săptămână. Declaraţia a venit pe fundalul unor „consultări” cu reprezentanţii diverselor segmente sociale şi categorii profesionale, de la sindicate şi patronate, la culte religioase, societatea civilă şi unele partide politice.

Aşa cum scriam şi în numărul trecut al publicaţiei noastre, Filat a dorit „consultările” cu tot felul de lume ca eşafodaj pentru adevăratele consultări cu Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Luni, 11 iulie, Vladimir Filat s-a întâlnit cu Vladimir Voronin, cu care a discutat între patru ochi, în spatele uşilor închise. În aceeaşi zi, preşedintele PLDM a discutat telefonic de câteva ori şi cu Igor Dodon, alt reprezentant de vârf al PCRM. Şi Filat, şi Voronin, şi Dodon au fost mai mult decât zgârciţi în a da declaraţii sau a face comentarii pe marginea consultărilor pe care le-au purtat departe de ochii şi urechile opiniei publice. Şeful Serviciului de presă al Guvernului a promis că premierul îşi ia o pauză de 24 de ore până când va da prima declaraţie despre consultările sale cu PCRM. În seara zilei de marţi, 12 iulie, a urmat declaraţia oficială a lui Filat. O declaraţie încheiată la toţi nasturii, bazată pe probleme reale, grave şi stringente, dar sofistică prin excelenţă ca manieră de prezentare, întrucât nu oferă soluţii aplicabile. Adică, totul e bine în teorie, dar nerealizabil în practică. În mod obişnuit, o asemenea declaraţie trebuia făcută şi asumată în numele AIE, nu doar a PLDM. Miercuri, 13 iulie, a urmat conferinţa de presă a lui Vladimir Voronin, care a consunat, în parte, cu cele declarate de Filat.

Să trecem în revistă tezele de bază din declaraţia capului PLDM. Ce propune acesta în principal? Câteva lucruri clare, pe care este greu sau imposibil să le răstorni: 1) evitarea alegerilor parlamentare anticipate, văzute ca o catastrofă; 2) modificarea consensuală a Constituţiei, ca formă de eliminare a impedimentelor legale pentru alegerea şefului statului; 3) alegerea consensuală a Preşedintelui republicii în persoana unei figuri neutre politic; 4) responsabilizarea membrilor Cabinetului de Miniştri; 5) desfiinţarea Prezidiului Guvernului; 6) depolitizarea organelor de drept şi a justiţiei; 7) renunţarea la anticomunismul de paradă. Toate aceste teze merită a fi dezghiocate şi comentate. Le vom lua pe rând.

Evitarea alegerilor anticipate. În ultimii doi ani, Republica Moldova a trecut prin caruselul a trei scrutine parlamentare (5 aprilie 2009, 29 iulie 2009, 28 noiembrie 2010) şi a unui referendum eşuat (5 septembrie 2010). Aceste exerciţii democratice ne-au costat circa 160 de milioane de lei de la Bugetul de Stat, fără a produce efecte politice de substanţă şi pozitive. Mobilul pentru respectiva gimnastică democratică costisitoare a derivat din „revoluţia de la 7 aprilie 2009” şi scopurile ei declarate, dar, mai ales, din cele nemărturisite. Vorbim de costuri, pentru că celor 160 de milioane de lei trebuie să le adăugăm circa 1 miliard de lei, mărimea pagubelor aduse proprietăţii publice ca urmare a devastării, incendierii şi jefuirii clădirilor celor mai importante instituţii ale statului: Parlamentul şi Preşedinţia. Întrebarea este acum: cine suportă costurile pentru aventurile politice ale liderilor „revoluţiei de la 7 aprilie” ajunşi la guvernare? Plăteşte domnul Filat? Nu. Plătesc cei care au devastat, incendiat sau jefuit? Nu. Plătesc cei care au provocat anticipatele repetate şi referendumul lor inutil? Nu. De ce? Pentru că cinismul lui Filat şi al celor împreună cu el nu are margini, fapt pentru care ne obligă pe noi, cetăţenii de rând, să suportăm, în condiţii de criză economică şi de sărăcie extremă, aceste cheltuieli absurde. Este bine că în ultimul ceas, Filat declară că nişte noi alegeri parlamentare anticipate reprezintă „un dezastru”. Pentru a ajunge însă la această concluzie elementară şi evidentă era, oare, nevoie de atâta uzură (timp, speranţă şi bani aruncaţi în vânt)? După felul cum a vorbit Filat despre nevoia evitării anticipatelor putem admite că scopul său real ar putea fi tocmai contrar celui declarat. Coroborat cu recentele ameninţări despre o eventuală demisie a Guvernului, admitem că, de fapt, Filat doreşte să provoace anticipatele, în speranţa că-şi va consolida poziţiile în urma lor. Vom vedea ce va urma.

Modificarea Constituţiei prin consens parlamentar. Corectă idee. Aceasta invalidează aventura din 5 septembrie 2010, numită „referendum constituţional”, pe care ne-a pus-o în cârcă tocmai Filat şi compania. Modificarea Constituţiei, în partea care se referă la modul şi baremul pentru alegerea şefului statului, trebuia operată de mult. Voinţa politică a domnului Filat şi a întregii AIE a fost însă alta, diametral opusă, până acum. AIE şi Filat au călcat pe aceeaşi greblă pe care călcaseră anterior comuniştii prin insistarea încăpăţânată pe candidatura unuia şi aceluiaşi prezidenţiabil fără şanse. Singura diferenţă este că PCRM s-a cramponat de Zinaida Greceanâi, pe când AIE – de Marian Lupu. Pe fond însă – nici o diferenţă. Ostatici ai mentalităţii de baricadă, nici comuniştii nu au fost capabili de dialog cu AIE, după care nici AIE nu a fost capabilă de dialog cu PCRM. Şi carul politic este împotmolit în aceeaşi mocirlă, departe, foarte departe de interesul naţional real. Este oare cazul să mai amintim că anume PPCD a insistat de vreo doi ani încoace ca Legea fundamentală să fie modificată prin consens? Articolele lui Iurie Roşca şi Ghenadie Vaculovschi, documentele oficiale ale PPCD şi, în sfârşit, „masa rotundă” iniţiată tot de PPCD în toamna anului trecut cu participarea partidelor politice extraparlamentare, ignorată cu desăvârşire de toate cele parlamentare, pledau anume asupra modificării în mod consensual a Constituţiei? Iar fiecare articol din Constituţie era propus concret, în formula îmbunătăţită, astfel încât să se evite pentru totdeauna blocajele respective.

Alegerea prin consens a unui candidat neafiliat politic în funcţia de Preşedinte al republicii. Bineînţeles că anume aceasta este formula de care are nevoie Republica Moldova, ţinând cont de configuraţia politică a Parlamentului emanat de populaţie. Vrea să ne spună domnul Filat de ce s-a opus unei asemenea formule pe durata celor doi ani cât a guvernat? Să fie acum la mijloc doar mintea sa cea de pe urmă? Posibil. Aplicarea acestei soluţii presupune, în mod obligatoriu, capacitate de dialog, spirit realist şi rezonabil, renunţarea la confruntare şi axarea pe interesul naţional de depăşire a crizei şi de asigurare a stabilităţii politice. De altfel, tot aici amintim că PPCD propune anume această formulă de câţiva ani buni, în scris, public, prin demersuri şi argumentări teoretice, cu exemple din modelul de republică parlamentară consacrată. În plus, reducerea atribuţiilor şefului statului, necesară în mod obiectiv, ar face actorii politici de prim rang să nu mai aspire la funcţia respectivă, ci la cea de premier, de membru al Guvernului, de deputat etc. Dar surzenia, miopia şi fudulia celor „de sus” i-au făcut să treacă cu vederea şi această iniţiativă. Acum, mai nou, Filat iese cu improvizaţia de amator, el, care zice că e jurist (să înţelegem că ceva mai instruit decât Ghimpu, lucru uşor de demonstrat în raport cu mizeria profesională a ultimului), a lansat o formulă naivă, care îi ascunde obsesiile prezidenţiale, de alegere a şefului statului fără analogii în lume. Aşadar, omul zice că după două tentative de alegere a Preşedintelui, eşuate în Parlament, ar trebui să urmeze alegerea directă a şefului statului prin vot universal? Curat-murdar! Ca la noi, la nimeni! Aşa îl învaţă nemţii pe Filat? De ce nu îi bagă în cap modelul german, de pildă? Aici e toată buba. Oricum ai suci-o, nu la reducerea atribuţiilor şefului statului se gândeşte Filat, ci la concentrarea întregii puteri în mâinile acestuia, funcţia respectivă fiind jinduită fie de el însuşi, fie pregătită pentru vreun ortac de-al lui. Ion Sturza, de pildă. Putere pentru bani şi bani pentru putere, iată cercul vicios din care nu poate ieşi Filat-politicianul, că Filat-omul de stat încă nu s-a născut.

Responsabilitatea pentru actul de guvernare. Pentru că aici domnul Filat vorbeşte de funie în casa spânzuratului, trebuie să deschidem o paranteză. Pe timpul guvernului ADR, condus de Ion Sturza şi din care Vladimir Filat a făcut parte, ca ministru de Stat, între 12 martie şi 12 noiembrie 1999, PPCD a introdus oficial iniţiativa de lege cu privire la răspunderea ministerială. Acel proiect, inspirat din cadrul legislativ german, a fost avizat negativ de guvernul Sturza-Filat, zăcând şi astăzi în Parlament. Nu ni s-au dat în ultimii doi ani nici un fel de explicaţii valabile de ce guvernele Filat I şi II, grupul parlamentar al PLDM sau majoritatea AIE nu au reluat, poate chiar într-o formulă îmbunătăţită, proiectul de lege cu privire la răspunderea ministerială. Ce piedici i-au stat doi ani de zile domnului Filat ca să alinieze cadrul nostru legislativ la cel german, să zicem, în materie de răspundere ministerială? Asemenea piedici nu au existat. De aceea suntem foarte rezervaţi cu privire la sinceritatea lui Filat când enunţă de la tribuna guvernamentală acest punct din declaraţia sa. Poate un proiect de lege cu privire la răspunderea ministerială va fi aprobat de Guvernul Filat şi introdus în Parlament, în procedură de urgenţă, în zilele următoare. Bine, să o vedem dacă este aşa. Dacă însă faptul nu se va întâmpla, înseamnă că Filat face, pentru a câta oară, dovada politicianismului şi aburelii la care se dedă, deocamdată, cu oarecare succes. Aşa sau altminteri, ţara are nevoie de Legea răspunderii ministeriale. O asemenea lege ar răsturna multe lucruri prost aşezate în Republica Moldova şi le-ar pune la locul lor, într-o ordine firească, simplă şi dreaptă.

Desfiinţarea Prezidiului Guvernului. Genială soluţie! Cum de l-o fi vizitat această idee pe Filat acum, de vreme ce Prezidiul Guvernului, adică acest soi de Guvern în Guvern, a fost creat tocmai cu mâna lui şi a colegilor săi de partid şi de guvernare? Poate spune acum Filat, care s-a autodeclarat, cu modestia ce-l caracterizează, „politicianul numărul unu în Moldova”, de ce a acceptat crearea Prezidiului Guvernului cu doar 6 luni în urmă? Morala acestei întrebări retorice este: cine nu are suficiente probleme reale, şi le creează, ca să poată combate mai apoi adânc. Probabil, toată lumea este curioasă dacă Guvernul Filat va iniţia sau nu modificarea Legii cu privire la Guvern (articolele 25 şi 26) pentru desfiinţarea acestui adevărat Politbiuro brejnevian, creat de AIE 2 – atenţie! –  în ianuarie 2011. Nu era mai simplu ca Filat, decât să facă declaraţii pe un ton grav în acest subiect, să le fi prezentat presei şi opiniei publice proiectul de lege iniţiat de Guvern sau de măcar un singur deputat PLDM despre operarea de modificări la Legea cu privire la Guvern? Ca să nu-l mai doară capul de domnul prim-ministru din cauza Prezidiului Guvernului său. Desigur că era mai simplu. Dar nu fondul chestiunii îl preocupă pe Vladimir Filat, ci posibilitatea de a exploata subiectul în dezbaterea publică. Oricum, Prezidiul trebuie desfiinţat. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Tot aici mai adăugăm că, da, am observat, Filat şi-a exprimat nemulţumirea faţă de această formulă încă de la început. Pentru el era clar că Plahotniuc, prin oamenii săi, Lupu şi Ghimpu, îi pune căpăstru pe grumaz, îl leagă fedeleş din start. Atunci Filat a înghiţit, icnind, găluşca. Tactica lui era limpede. OK, băieţi, trec şi peste asta, numai alegeţi-mă încă o dată premier, ş-apoi să vedeţi voi, după ce mă instalez în jilţ cum voi întoarce nu numai proţapul, dar şi tunurile contra voastră.

Depolitizarea justiţiei şi a organelor de drept. Mare subiect. Şi deosebit de important. Acum şi Serviciul pentru Informaţii şi Securitate (SIS), şi Procuratura Generală (PG), şi Ministerul Afacerilor Interne (MAI), şi Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC) sunt politizate. Să nuanţăm un pic. Dacă funcţiile de ministru de Interne şi de director al CCCEC fac parte din Executiv, ele mai pot avea conducători emanaţi de partide, fiind funcţii politice. Deşi şi aici sunt necesari profesionişti, nu unelte de făcut bani pentru cei care i-au instalat. Dar SIS şi Procuratura, prin definiţie, prin norma legală, sunt depolitizate. Juristul Filat nu ştia despre asta? Ştia, fireşte, cu toată suficienţa lui profesională. Dar a consimţit să semneze un acord de constituire a AIE cu cele două funcţii trecute la pachet în algoritm. De ce a dat cele două funcţii lui Ghimpu şi Plahotniuc sau, poate, ultimului, care îl foloseşte pe Ghimpu pe post de mameluc? E simplu. Ca să-şi poată rupe şi el ce îi trebuie: MAI, Vama, Grănicerii (cele trei structuri care „coordonează” „coridoarele verzi” pentru contrabanda cu ţigări, Învăţământul, Sănătatea, Finanţele (trei domenii unde corupţia este la ea acasă şi în floare) şi altele câteva. Ţara privită ca o pradă bună de partajat între mâncăi, iată optica „băieţilor deştepţi”. Acum Filat vrea să le ia felia de caşcaval de la gurile (la fel de) nesăţioase ale „partenerilor” săi de jaf (pardon, de guvernare!) ca să ingurgiteze el mai mult.

Aşadar, oamenii din fruntea structurilor despre care vorbim au ajuns în funcţii ca urmare a aplicării algoritmului de partajare politică stabilit de AIE. Când abordează subiectul, Filat datorează explicaţii privind faptul că a acceptat partajul politic în cazul acestor structuri ale statului. Să ne amintim că Filat este cel care a blocat desemnarea viceminiştrilor tocmai pentru că şi-a dorit un algoritm politic mai avantajos pentru PLDM. În orice democraţie normală, dacă e vorba despre o republică, doar funcţiile de Preşedinte, deputaţi, prim-ministru şi miniştri sunt funcţii politice. În rest este vorba doar despre funcţii ocupate stabil de tehnicieni fără culoare politică. Filat se referă şi la justiţie. Păi, cum altfel, de vreme ce chiar el este cel care este în cauză şi la demiterea repetată a preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, pentru motive politice şi cu încălcarea flagrantă a procedurilor legale, şi la modificarea componenţei şi structurii Consiliului Superior al Magistraturii. Tocmai din acest motiv considerăm că frazeologia despre depolitizarea justiţiei nu este decât un pretext care să justifice divorţul PLDM de PD şi PL, ca şi idila PLDM cu PCRM.

Renunţarea la anticomunismul de paradă. Filat are aici şi acum dreptate. Dacă eşti comunist, trebuie să fii unul adevărat, nu de carton. Şi dacă eşti anticomunist, nu trebuie să fii unul doar de paradă şi pentru motive de propagandă deşartă. Anticomunismul lui Filat („Moldova fără Voronin, Moldova fără comunişti!”) nu a fost decât o demagogie cu priză la publicul elector încă destul de credul. Marile şi adevăratele confruntări din Republica Moldova nu au fost, nu sunt şi nici nu vor fi încă mult timp înainte de natură ideologică sau doctrinară. Ele sunt de natură strict geopolitică şi de bătaie pentru ciolanul puterii. Şi aşa va fi cât Moscova îşi va „accentua interesul” pentru zona noastră, iar Europa (recte Germania), vorba Protocolului adiţional secret la Pactul Ribbentrop-Molotov, îşi va declara „totalul dezinteres” faţă de acest teritoriu. Şi aşa va fi, câtă vreme reformele vor fi blocate, iar partidele oligarhice vor „învinge” la alegeri cu metode banditeşti, prin manipulare şi mituire a alegătorilor. Voronin, cu toată averea sa şi a familiei sale, este comunist cum sunt moldovenii chinezi, iar Filat este anticomunist cum este şi popă, vorba omului din popor. Împărţirea societăţii în comunişti şi anticomunişti, ca şi exacerbarea ostilităţilor ideologico-doctrinare au fost şi sunt o banală perdea de fum îndărătul căreia se ascund doar interese de putere, fie că sunt financiare sau geopolitice. Dialogul cu Voronin şi cu PCRM este posibil şi necesar. Problema ţine doar de finalitatea dialogului. Dacă în urma acestui dialog civilizat sunt protejate interesele naţionale ale Republicii Moldova, el este salutabil. Şi dimpotrivă, dacă interesele naţionale sunt ameninţate, dialogul trebuie respins şi condamnat.

Am dezghiocat puţin principalele teze din declaraţia lui Filat. Mai este însă ceva de spus. Ceva care nu poate să nu deranjeze pe cineva care se consideră democrat prin excelenţă şi încă „politicianul numărul unu” al ţării. Pe timpul primului mandat de premier al lui Vasile Tarlev, la Guvern a fost instituită o practică (deja o cutumă) de râsul curcilor. La ora fixată pentru şedinţele de Guvern, toţi membrii Cabinetului stăteau cuminciori în fotoliile lor, iar primul ministru, ocupat cu treburile ţării, precum se şi cuvine, intra cu o mică întârziere. La intrarea premierului, un funcţionar de la guvern dădea semnalul ca miniştrii să se ridice în picioare, în timp ce respectivul băiat de curte striga din toţi bojocii: „Excelenţa Sa, Prim-ministrul Republicii Moldova, domnul Vasile Tarlev!”. Abia după ce Excelenţa Sa lua loc, aveau voie să-şi lase corpurile în fotolii şi miniştrii. Cutuma a prins vechime, pentru că a fost aplicată şi în timpul Excelenţei Sale, Zinaida Greceanâi. Partea ridicolă a lucrurilor este că, în primul său mandat, şi boierosul Vladimir Filat a vrut să li se amintească miniştrilor cât de Excelenţă este dumnealui, iar băiatul de curte a răcnit săptămână de săptămână acelaşi refren în debutul şedinţelor de guvern: „Excelenţa Sa, prim-ministrul Republicii Moldova, domnul Vlad Filat!”. A urmat Guvernul Filat II şi cutuma instituită de comunişti tot cutumă a rămas, căci Excelenţa Sa Filat a vrut şi vrea să se simtă în continuare important. Şi asta nu e tot. Premierul a evitat să vorbească în declaraţia sa de marţi seara despre năstruşnica iniţiativă privind anularea imunităţii parlamentare. La acest subiect vom reveni însă cu o altă ocazie.

În concluzie, Filat face un joc. Jocul este complex şi comportă riscuri. Riscurile le acoperă cu „mandatul” german. Cât durează jocul, Filat îşi poate căuta liniştit de afacerile sale grase. Pentru asta are de plătit nişte poliţe celor care l-au mandatat. Aceştia, la rândul lor, au nişte poliţe de plătit unor parteneri răsăriteni, cu care sunt în înţelegeri, pentru motive economice. La rândul lor, partenerii răsăriteni ai mandatarilor lui Filat au angajamente faţă de prietenul de discuţii fotbalistice al lui Filat, Igor Smirnov. Riscurile jocului lui Filat privesc direct destinul actual şi viitor al Republicii Moldova. Important este ca Filat, indiferent de divorţurile şi idilele sale politice, indiferent de învârtecuşurile aduse din condei în discursul său public, să nu achite aceste poliţe pe seama intereselor noastre naţionale.


Filat, legea cultelor şi un fals conflict între ortodocşi şi musulmani

Mai 31, 2011
Sărutarea celor doi Vladimiri

Sărutarea celor doi Vladimiri

Premierul Filat a gafat din nou. Luat de val, acesta a participat, la 25 mai, la şedinţa sinodului structurii locale a Patriarhiei Moscovei, promiţând public că se angajează, în faţa respectivei structuri şi a societăţii, să „rezolve câteva probleme”. Filat a specificat că este vorba, de fapt, de două probleme. Acestea ţin, pe de o parte, de modificarea Legii cultelor religioase şi a părţilor lor componente şi, pe de altă parte, de înregistrarea Ligii Musulmanilor din Republica Moldova, de către Ministerul Justiţiei, ca urmare a unei Decizii a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Vladimir Filat, urmaşul lui Vasile Tarlev

Cele două subiecte merită atenţia noastră. Să le luăm pe rând. Cât priveşte Legea cultelor religioase, trebuie să amintim că aceasta a fost adoptată în anul 2007 pentru executarea, la capitolul „Măsuri generale”, a Hotărârii CEDO, pronunţate la 13 decembrie 2001, în speţa „Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Republica Moldova”, speţă în care Mitropolia Chişinăului şi „a întregii Moldove” (Patriarhia Moscovei) a avut calitatea de terţ intervenient. În acel dosar, structura Bisericii Ruse din ţara noastră a compărut alături de guvernul Tarlev, a cărui poziţie a împărtăşit-o integral. Modul de îndeplinire a Hotărârii CEDO din 13 decembrie 2001 a fost monitorizat, între anii 2002 şi 2010, de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei (CM al CoE). Parlamentul care a votat legea respectivă a fost dominat de majoritatea PCRM. Cu toate acestea, legea a întrunit sprijinul tuturor fracţiunilor şi grupurilor informale din Parlament, inclusiv al unor deputaţi ca Vladimir Filat, Dumitru Diacov sau Marian Lupu, actuali fruntaşi ai coaliţiei de guvernământ.

În paranteză fie spus, suspendarea acestei monitorizări a fost posibilă, la 4 martie 2010, ca urmare a demersurilor Ministerului Justiţiei, condus de Alexandru Tănase, şi a faptului că Mitropolia Basarabiei şi-a retras, prin scrisoare oficială, încă din toamna anului 2009, din motive necunoscute şi greu de înţeles, absolut toate capetele de plângere pe care le-a susţinut constant în faţa CM al CoE între anii 2002 şi 2009. Monitorizarea constituia cea mai importantă formă de protecţie internaţională a Mitropoliei Basarabiei. Cu titlu de fapt divers trebuie să arătăm că persoanele cărora li se datorează nemijlocit suspendarea monitorizării sunt trei: ministrul Justiţiei, Alexandru Tănase, avocatul Alexandru Postică (tot el avocatul lui Ernest Vardanian şi al lui Ilie Cazac) şi preotul Ianec (Ion) Cosoi, promovat în funcţia de vicar administrativ al Arhiepiscopiei Chişinăului.

Dată fiind configuraţia actuală a Parlamentului, o eventuală modificare a Legii cultelor ar putea fi operată doar de fracţiunea PLDM, împreună cu cea a PCRM. Putem spune de pe acum că poziţionarea lui Filat de partea ierarhilor de sub oblăduirea Moscovei va conduce în mod inevitabil la un conflict dintre Republica Moldova şi Consiliul Europei. O consecinţă logică a acestui fapt ar putea fi redeschiderea de către CM al CoE a monitorizării modului de îndeplinire a Hotărârii CEDO din 2001 pronunţate în cazul Mitropoliei Basarabiei. În loc să rezolve o problemă, premierul Filat va crea mai multe. În loc să meargă pe calea concilierii şi a medierii, Filat păşeşte pe cea a confruntărilor religioase şi jurisdicţionale. Aşa stând lucrurile, el va trebui să-şi asume toate consecinţele şi deplina responsabilitate pentru această poziţie evident greşită.

Între euroconformitate şi interes secular-politic

Legea cultelor religioase şi a părţilor lor componente a fost expertizată de către Consiliul Europei şi a făcut obiectul mai multor Rezoluţii interimare ale CM al CoE. Pentru motive de conformitate cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi cu jurisprudenţa CEDO, orice modificare a respectivei legi va trebui supusă, potrivit angajamentelor asumate oficial de către Republica Moldova, unor noi expertizări. Astfel, orice modificare sau completare a Legii cultelor nu va putea depăşi cadrul stabilit de Convenţia Europeană şi de Hotărârea CEDO în speţa „Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Republica Moldova”. Se cuvine să mai amintim că legislaţia Republicii Moldova despre culte a făcut, de-a lungul anilor, obiectul criticilor din partea Departamentului de Stat al SUA, dar şi din partea OSCE, fapt consemnat în Rapoartele anuale cu privire la situaţia drepturilor omului din ţara noastră.

Teama de Mitropolia Basarabiei

Mitropolia Chişinăului şi „a întregii Moldove” s-a împotrivit de la bun început adoptării unei legi euroconforme despre culte, lansând apeluri, declaraţii sau demersuri publice sau organizând în mod repetat manifestaţii de protest. Toate aceste reacţii au pornit de la teama absurdă şi iraţională de creştere şi consolidare a Mitropoliei Basarabiei şi, respectiv, de scădere numerică şi descreştere a puterii de influenţă şi control a structurii locale a Patriarhiei Moscovei. Pe scurt, opoziţia Mitropoliei „întregii Moldove” a avut la bază raţiuni geopolitice şi secular-politice evidente (egoiste şi destul de meschine) şi nu a fost dictată de dorinţa unei reflecţii sau dezbateri publice într-o societate autentic democratică. Motivele sau pretextele invocate constant au fost de natură istorică, emoţională şi chiar social-politică, nicidecum juridică. Acum, când comunitatea religioasă a musulmanilor din Republica Moldova a fost înregistrată în ordinea stabilită de lege, mitropolia Patriarhiei Moscovei agită un alt pretext, cel al pericolului unui conflict iminent dintre civilizaţia de factură creştin-ortodoxă şi cea de factură islamică.

Cine şi câţi sunt musulmanii din Republica Moldova?

Comunitatea musulmanilor (sau cultul religios islamic) înregistrată cu denumirea de Liga Musulmanilor din Republica Moldova este reprezentată de cetăţeni moldoveni stabiliţi la noi încă din perioada sovietică. Aceştia au, în cele mai multe cazuri, particularităţi etnice, fiind de origine azeră, tătară sau uzbekă. Datele recensământului general al populaţiei Republicii Moldova din octombrie 2004 sunt relevante în acest sens. Ele indică, printre cetăţenii moldoveni, o prezenţă de 259 de arabi, 891 de azeri, 108 ceceni, 256 de kazahi, 211 tadjici, 974 de tătari, 269 de turci, 220 de turkmeni şi 745 de uzbeci. Cumulând aceste date oficiale, obţinem un total de 3933 de persoane. Majoritatea dintre aceşti cetăţeni moldoveni, putem presupune, în linii foarte mari, ar fi, prin tradiţie, de confesiune musulmană. Cu toate acestea, doar 1667 de cetăţeni moldoveni au indicat islamul, la recensământul populaţiei din 2004, ca religie a lor. Aceştia sunt musulmanii împământeniţi la noi, ca să folosim un termen mai vechi. Raportat la ansamblul corpului social, numărul musulmanilor din Republica Moldova este unul infim (sub 1%), inferior, de exemplu, numărului de membri ai celui mai numeros cult neoprotestant, cel evanghelist-baptist, care întruneşte circa 1,7% din totalul populaţiei adulte. Comparând cifra de 1667 de musulmani declaraţi cu numărul altor comunităţi etnoconfesionale, vom observa că datele statistice indică o prezenţă de 902 persoane de confesiune mozaică (iudei sau evrei) şi de 101 armeni (gregorieni). Cu toate acestea, cultul mozaic (Confederaţia Comunităţilor Evreieşti din Republica Moldova) şi cultul gregorian (Biserica Apostolică Armeană) au un statut legal, fiind dotate cu personalitate juridică.

Studenţii musulmani

Este adevărat că prezenţa musulmană în Republica Moldova, în special la Chişinău, este mai numeroasă. Aceasta se datorează unei importante mase aluvionare (de ordinul miilor) de studenţi şi doctoranzi de origine arabă care îşi fac studiile în bază de contract la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova (ULIM) şi la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”. Această masă islamică aluvionară este una provizorie în Republica Moldova.

Ligă, cult sau comunitate?

Titulatura de „Ligă a musulmanilor” este una inadecvată din punct de vedere al scopurilor admise de legea cultelor pentru asemenea cazuri, cu toate că este conformă cu norma juridică europeană. Această denumire trimite, mai degrabă, la scopuri extrareligioase, semănând mai mult cu una de organizaţie neguvernamentală sau de entitate politică. Este interesant să vedem cum se va implica premierul Filat în „rezolvarea acestei probleme” şi ce vor spune partenerii europeni ai ţării noastre în legătură cu acest subiect. Din câte cunoaştem, Delegaţia Uniunii Europene la Chişinău monitorizează situaţia religioasă din Republica Moldova, redactând periodic Rapoarte în materie. Politic vorbind, orice exagerare sau pas greşit al premierului Filat ar putea costa scump Republica Moldova, întrucât „chestiunea musulmană” ar putea alerta inutil Bruxellesul, făcând obiectul unor eventuale condiţii avansate ţării noastre în dialogul moldo-comunitar şi aşa destul de anevoios. S-ar putea ca tocmai acesta să fie scopul premierului Filat. Dacă este sau nu aşa, timpul o va demonstra.

Interferenţe etnice

Ne-am referit mai sus la datele statistice furnizate de recensământul general al populaţiei din 2004. Un aspect complet neglijat de cei antrenaţi în dezbaterea „chestiunii musulmane” este cel al compoziţiei etnice a comunităţii islamice „împământenite”. De foarte multe ori, temperatura relaţiilor dintre Republica Moldova şi alte state este dată de tratamentul aplicat minorităţilor etnoreligioase de la noi, înrudite cu statele respective (kin-state în engleză sau etat-parent în franceză). Este un fapt general cunoscut că state ca Israelul, Federaţia Rusă, Armenia sau Azerbaidjanul sunt sensibile la modul în care sunt tratate minorităţile lor din alte state. Este de presupus că o anulare a înregistrării Ligii Musulmanilor din Republica Moldova să ridice probleme în relaţiile Chişinăului cu Baku sau cu Moscova.

Cum au rezolvat problema alte state?

Să ne referim la două cazuri relevante. Cum totul ce ţine de confesiune este perceput în Republica Moldova fie prin prisma românească, fie prin cea rusească, este potrivit să vedem cum staul lucrurile, la capitolul relaţii cu musulmanii, în Rusia şi România.

Federaţia Rusă, din care provin cetăţenii moldoveni de origine tătară, este statul european cu cea mai mare comunitate de musulmani, estimată, potrivit declaraţiilor oficiale ale premierului Vladimir Putin, între 20 şi 30 de milioane, cu o dinamică pozitivă. Patriarhia Moscovei cultivă relaţii de bună convieţuire cu această comunitate. Dacă cineva ar aborda problema la Moscova în cheia propusă de premierul Filat sau de mitropolitul Vladimir Cantarean, tensiunile etnoreligioase ar fi de neevitat. Politica religioasă a Moscovei este, în general, una a echilibrului interreligios, marcată de tendinţe pronunţate de menţinere a comunităţii musulmane în cadrul legii. Poate ar fi cazul ca mitropolitul Vladimir şi ceilalţi vlădici de oblăduire rusă să-l consulte pe patriarhul Kiril al Moscovei, împrumutând din experienţa acestuia şi a Bisericii sale de convieţuire multiseculară cu zecile de milioane de musulmani din cuprinsul marii federaţii din răsărit.

România, ţara cu a doua Patriarhie Ortodoxă ca mărime, având o veche comunitate musulmană, turco-tătară, în Dobrogea, este un exemplu clasic de relaţii paşnice dintre ortodocşi şi musulmani. Să amintim doar că cea mai mare moschee din România a fost construită de statul român în 1910, la Constanţa, după un proiect al inventatorului Gogu Constantinescu şi al arhitectului Victor Ştefănescu, în stil egipteano-bizantin, cu unele motive arhitecturale româneşti. Cultul musulman din România are statut legal, de persoană publică. Formarea clerului musulman se face la Liceul Teologic Musulman şi Pedagogic din Medjidia, pe banii statului român. Personalul musulman de cult este format din hatipi, imami, hagii, muezini. Puţină lume cunoaşte că majoritatea tătarilor musulmani din România, ca şi o anumită parte a turcilor musulmani, provin din Basarabia de sud (Bugeac), de unde au fost expulzaţi în timpul ţarismul rus. Cu toate că pe lângă comunitatea musulmană turco-tătară există în România un număr important de imigranţi musulmani, de origine arabă, turcă sau de alte origini, nimeni nu agită spectrul confruntărilor dintre ortodocşi şi musulmani. Dimpotrivă, Patriarhia Română cultivă relaţii de bună convieţuire cu musulmanii.

În ce constă problema?

Într-adevăr, în ce constă problema pe care premierul Filat i-a promis mitropolitului Vladimir să o rezolve? Părerea noastră este că problema este una falsă. Premierul trebuie să înţeleagă că ortodocşii şi musulmanii nu sunt reciproc opozabili şi că cea mai bună cale este cea a aducerii tuturor comunităţilor religioase în cadrul legii. Asta nu au înţeles regimurile Snegur, Lucinschi şi Voronin în cazul mult prigonitei Mitropolii a Basarabiei şi Republica Moldova a fost condamnată la CEDO. În definitiv, Mitropolia Basarabiei a fost înregistrată, ironia sorţii, tocmai de guvernul Tarlev, adică de cei care au prigonit-o mai abitir.

Sperietoarea islamizării în masă a găgăuzilor, de care se preocupă unii, este doar o sperietoare. Niciodată în istorie nu s-a înregistrat şi nu se înregistrează nici acum măcar un caz izolat de convertire a găgăuzilor la islam. Dimpotrivă, dată fiind comunitatea lingvistică a găgăuzilor ortodocşi cu turcii musulmani, în rândul cetăţenilor moldoveni de origine găgăuză am putea găsi suficienţi misionari creştini pentru spaţiul turcofon. Cine îşi pune însă problema misiunii ortodoxe printre popoarele de limbă turcă? Şi-o pune patriarhul Kiril? Şi-o pune mitropolitul Vladimir? Filat nici atâta!

Să fim rezonabili. O aruncare a musulmanilor din Republica Moldova în afara legii nu poate decât să degradeze climatul confesional din ţară. Dimpotrivă, abordările corecte, echilibrate ale agenţilor guvernamentali, bazate pe lege şi pe exemplele pozitive din alte state, inclusiv cele din Rusia şi România, sunt de un milion de ori mai bune decât atitudinile partizane, de aliniere la gradaţii şi agenţii confesionali ai Moscovei în ţara noastră. Suntem de părere că o comunitate musulmană menţinută în cadrul legal şi integrată în ansamblul corpului social este de preferat uneia lăsate de capul ei, pradă uşoară pentru tot felul de integrişti şi fundamentalişti islamici. Dacă şi ar exista o problemă a musulmanilor din Republica Moldova, aceasta ar trebui rezolvată civilizat şi legal, într-un cuvânt creştineşte şi omeneşte, că tot ni se vorbeşte pe mică pe ceas de valori şi principii.


Un ciob din cupa răbdării sau din cea a trădării?

Mai 25, 2011
Contact ruso-german călduros în Republica Moldova: Ambasadorrul Patricia Flor şi cetăţeanul rus Igor Smirnov. Tiraspol, 1 martie 2011

Contact ruso-german călduros în Republica Moldova: Ambasadorrul Patricia Flor şi cetăţeanul rus Igor Smirnov. Tiraspol, 1 martie 2011

Unii factori de la Berlin au sărit deunăzi ca arşi văzând că planul ruso-german de federalizare a Republicii Moldova începe a fi deconspirat. Şansele reuşitei lui se pot împuţina brusc.

Când nici nu ne aşteptam, un articol nevinovat apărut acum câteva ediţii în FLUX a făcut valuri până departe, în unele capitale europene. Cel mai tare s-au alertat unii dintre prietenii noştri germani. Unii dintre aceştia şi-au permis să fluture din deget şi să profereze ameninţări.

Totul a pornit de la faptul că BBC (British Broadcasting Corporation) a avut amabilitatea (şi interesul, evident) de a transpune în engleză şi de a face să circule pe anumite reţele limitate articolul nostru „Cupă germană cu capac rusesc. Despre un conflict îngheţat, un meci geopolitic de hochei sau despre apropiata reîntâlnire dintre Filat şi Smirnov la Tiraspol” (ediţia din 21 aprilie 2011). Articolul a ajuns, pe căi ocolite, din măruntaiele Misiunii OSCE la Chişinău, pe masa unor reprezentanţi ai Germaniei. În discuţii private, şi ambasadorului Germaniei la Chişinău, Excelenţa Sa Dr. Berthold Johannes, s-a arătat vizibil deranjat de articolul nostru din FLUX.

Tratam în acel articol despre complicităţile geopolitice ruso-germane şi despre planul convenit între Moscova şi Berlin privind federalizarea Republicii Moldova în scopul permanentizării prezenţei militare ruse în ţara noastră. Mai arătam că Berlinul îl are ca protejat, în intenţia de aplicare a acestui plan, pe Vladimir Filat, pe când Moscova îl are ca protejat pe Igor Smirnov. Filat şi Smirnov sunt priviţi la Moscova şi Berlin ca piese ale aceleiaşi combinaţii ruso-germane care ar urma să preia rolul de artizani ai federalizării Republicii Moldova.

Ne-am referit la punctele de vedere exprimate de trei oficiali de la Berlin: Ernst Reichel şi Ambasadorul Patricia Flor, ambii înalţi funcţionari în cadrul Ministerului federal de Externe al Germaniei, precum şi Christoph Israng, de la Cancelaria federală.

Articolul a fost scris în baza propriilor noastre informaţii, dar şi în baza unor preţioase informaţii obţinute de la sursele noastre sigure de la Berlin şi Bruxelles, aşa cum am şi arătat în momentul publicării. La circa o jumătate de lună de la apariţia articolului, o agenţie de presă din Bucureşti (Romanian Global News) a difuzat fragmente facsimile ale unei Note diplomatice (de fapt, Notă de convorbire) trimise Centralei din Chişinău de ambasadorul Republicii Moldova la Berlin, Aureliu Ciocoi. Aceste fragmente aveau să confirme informaţiile obţinute ne noi, pe surse, de la Berlin şi Bruxelles, adăugând detalii noi, care nu ne-au fost cunoscute până atunci. Aflăm, tot pe surse, că Ambasadorul Aureliu Ciocoi ar fi cerut o anchetă de serviciu pentru a stabili canalul de scurgere a informaţiei şi persoanele prin care aceasta a fost posibilă. Respectiva Notă de convorbire cuprinde detalii ale discuţiei dintre Ambasadorii Aureliu Ciocoi şi Patricia Flor. Ea nu a fost publicată integral.

Nu am fost niciodată preocupaţi de modul în care este purtată corespondenţa între Ambasadele noastre din alte state cu Centrala de la Chişinău. Totuşi, dat fiind interesul deosebit pentru subiectul implicaţiilor germano-ruse în punerea în aplicare a unui plan de federalizare a Republicii Moldova, FLUX a încercat pe mai multe căi şi a reuşit să intre, în definitiv, în posesia textului complet al respectivei Note de convorbire. Spre confirmarea celor publicate de către noi anterior pe surse, am decis să o publicăm alăturat. Cititorii îşi vor da seama şi singuri, fără prea multe comentarii din partea noastră, care anume este interesul Germaniei, consensual cu cel al Rusiei, privind federalizarea Republicii Moldova.

Ţinem să precizăm, spre liniştea unora dintre prietenii noştri germani, că punctele de vedere exprimate în articolul „Cupă germană cu capac rusesc. Despre un conflict îngheţat, un meci geopolitic de hochei sau despre apropiata reîntâlnire dintre Filat şi Smirnov la Tiraspol” sunt strict personale, fără a implica partidul politic, organizaţiile neguvernamentale, Biserica sau naţiunea din care fac parte. Tot cu titlu de precizare vom arăta că am redat întocmai şi nedistorsionat punctele de vedere formulate de cei trei înalţi oficiali germani, subliniind consensul dintre acestea şi poziţia Moscovei în chestiune. Am spus lucrurilor pe nume. Iar adevărul, să fim de acord, nu poate fi prilej de supărare. Decât, poate, atunci când el priveşte sau dă la iveală interese nelegitime şi complicităţi ascunse îndreptate împotriva unor terţi.

Faptul că am avut dreptate se confirmă şi prin reluarea subiectului de către mai mulţi jurnalişti de la Chişinău şi Bucureşti, dar şi de către cei de la BBC. Jurnaliştii de limbă română, care s-au referit la subiectul complicităţilor germano-ruse şi la planurile consensuale ale Berlinului şi Moscovei de federalizare cu de-a sila a Republicii Moldova, au fost unanimi în părerea că Germania face jocul Rusiei în regiune, invocând în sprijinul acestei păreri acţiuni, gesturi, documente şi declaraţii publice mai vechi sau de ultimă oră ale părţii germane.

Trebuie să reamintim că, după cum s-a văzut din toate semnalele clare pe care le-a transmis până acum, oficial şi neoficial, Berlinul doreşte câteva lucruri esenţiale şi strâns legate între ele: anularea Constituţiei Republicii Moldova; distanţarea de Legea din 2005 privind prevedrile de bază ale statutului special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria); renunţarea la caracterul unitar al statului nostru; federalizarea sau confederalizarea noastră cu Tiraspolul (a se citi: cu Moscova); permanentizarea prezenţei militare ruse în ţara noastră; amânarea la Sfântul Aşteaptă a perspectivelor noastre de integrare europeană.

Ceea ce observă acum toată lumea este că, pe durata mandatului de cancelar federal al doamnei Angela Merkel (CDU) susţinută de o coaliţia roş-oranj a creştin-democraţilor şi social-democraţilor, politica externă germană privind regiunea noastră nu este esenţial diferită de cea din timpul mandatului cancelarului Gerhard Schröder (SDP), care reprezintă oficial în ultimii ani interesele monopolului rus de stat „Gazprom” şi care este plătit lunar, de la Moscova, cu un salariu de 1 milion de euro. Acest din urmă fapt este relevant în sine. Nu mai există în Europa un alt fost prim-ministru care, imediat după încheierea mandatului, să fie angajatul unei întreprinderi monopoliste de stat dintr-o ţară străină. Nu vrem să fim răutăcioşi, dar faptul că fostul cancelar Gerhard Schröder a promovat politici economice favorabile Rusiei şi în răspăr cu interesele Poloniei, Ucrainei sau ale celor trei state baltice ex-sovietice, este mai mult decât evident şi nu necesită argumentări în plus ori comentarii. Că această situaţie a condus de multe ori la conflicte sau la declaraţii dure prin care respectivele politici au fost criticate, a fost ceva normal.

Nu vedem însă de ce s-ar deranja atât de mult unii dintre prietenii noştri germani acum, la publicarea unui simplu material de presă în care am expus doar nişte puncte de vedere, pe un ton pertinent, despre complicităţile şi parteneriatul geopolitic şi strategic ruso-german în regiunea noastră.

Să mai reţinem un detaliu din peisaj. Premierul Vladimir Filat şi partidul său (PLDM) a fost propulsat în Partidul Popular European întâi de toate cu sprijin german. S-a văzut că prietenii noştri de la Berlin au avut un interes aparte pentru aşa ceva. Lucrurile au devenit şi mai clare în momentul în care s-a văzut că premierul Filat este invitat în vizite oficiale la Berlin mai des decât orice al premier din Europa. Apropo, îşi aminteşte cineva să fi fost premierul României, Emil Boc, de două ori în ultimul an în vizită oficială la Berlin? Sau poate premierul Ucrainei? Ei, de unde! Nici vorbă!

Dragi cititori, textul Notei de convorbire pe care îl publicăm alăturat constituie doar o mică piesă dintr-un puzzle geopolitic cuprinzător şi complex. Cu toate acestea, lectura documentului este dintre cele utile. Precum arheologul, servindu-se de cunoştinţele şi de intuiţiile sale, reface imaginar conturul unui vas după un singur ciob găsit în straturile adânci de pământ, aşa vom putea înţelege şi noi ce forme, ce material şi ce linii sau contururi geopolitice trădează acest simplu text. Că tot vorbeam de o cupă germană cu capac rusesc, textul alăturat este un fragment al cupei germane care i-a fost pusă lui Filat în mână. Important este ca aceasta să nu fie nici cupa răbdării noastre, nici cupa trădării lui Filat. Lectură plăcută!

Post-scriptum: Sursele noastre sigure ne comunică mai nou, din culisele geopolitice europene, că prietenii noştri germani, împreună cu prietenii noştri ruşi şi prietenii noştri ucraineni au deschis consultări separate, cu uşile închise, în problema diferendului moldo-rus din Transnistria. Undeva, într-o frumoasă urbe baltică, s-a ţinut prima rundă de consultări ale trilateralei ruso-germano-ucrainene, peste capul formatului „5+2”, adică pe la spatele Republicii Moldova, al Statelor Unite ale Americii, al Uniunii Europene şi al OSCE. Frumosul oraş baltic se numeşte astăzi Kaliningrad, iar altădată s-a numit Königsberg.

Ceea ce a devenit clar în urma acestor consultări secrete este că Berlinul este gata să-şi trimită la Chişinău mai mulţi experţi în dreptul constituţional, în vederea pregătirii terenului pentru anularea actualei noastre Constituţii şi, până la urmă, pentru dizolvarea Republicii Moldova ca stat unitar. De asemenea, Berlinul şi Moscova (prin oamenii dintr-o structură simpatică numită SVR, responsabilă de dosarul transnistrean) au exprimat părerea comună, necontrazisă de Kiev, că ar fi de dorit o sincronizare a alegerilor parlamentare anticipate din toamna acestui an sau din prima jumătate a anului viitor cu apariţia unei „Republicii Federative Moldoveneşti”, astfel încât regimul Smirnov să participe la procesul de formare a noilor structuri de stat ale noului stat federal. Practic, asistăm la dorinţa de reluare, fără mari deosebiri, a planului Kozak din 2003. Interesant este că reprezentanţii Berlinului la consultările cu uşile închise din frumosul oraş baltic nici nu au ascuns că doresc să-şi scoată protejatul, adică pe Vladimir Filat, drept „erou al reunificării”.

Nu întâmplător trilaterala ruso-germano-ucraineană a ales Königsbergul ca loc al acestor consultări secrete. Königsbergul nu este doar oraşul marelui Kant, nu doar capitala Prusiei de Răsărit până în mai 1945. Acesta este centrul unei actuale exclave ruseşti dintre Polonia, Lituania şi Marea Baltică, o regiune considerată noua fereastră rusească către Lumea Germană şi vechea fereastră germană către Lumea Rusă. Valenţele simbolice ale locului sunt evidente.

Multă lume a comparat, nu o singură dată şi pe bună dreptate, regiunea transnistreană a Republicii Moldova cu regiunea fostă germană, actuală rusească Königsberg-Kalingrad. S-a spus chiar că Transnistria ar fi un fel de Kaliningrad II pe care şi-l doreşte Rusia în spaţiul nostru. Numai că şi-l doreşte cu tot cu Republica Moldova până la Prut, adică până la graniţa UE şi NATO. Să fi discutat ruşii şi nemţii (de faţă cu ucrainenii), în oraşul marelui Kant despre un schimb de teritorii? Kaliningrad I pe Kalingingrad II? Mai e posibil un alt Ribbentrop-Molotov astăzi? Brrrr!!! Nu am vrea să credem aşa ceva nici în visurile cele mai negre.

Urmăriţi FLUXUL, vom reveni cu detalii.


Filat şi nemţii sau nemţii şi Filat

Mai 19, 2011

Vladimir Filat, aşa cum s-a anunţat din timp, se află zilele acestea la Berlin, pentru a doua oară în mandatul său. Am arătat şi cu alte ocazii că periodicitatea întâlnirilor acestuia cu oficialii germani este aceeaşi cu cea a întâlnirilor lui Igor Smirnov cu oficialii de la Moscova.

Un comunicat de presă al Guvernului Republicii Moldova (cu menţiunea: pentru difuzare imediată!) aduce la cunoştinţa opiniei publice că în cadrul întrevederii dintre cancelarul german Angela Merkel şi Vladimir Filat „un subiect aparte  l-a constituit problematica transnistreană şi evoluţiile din ultima perioadă”. În comunicat se mai spune, între altele, că „părţile au menţionat necesitatea reluării necondiţionate a negocierilor în format „5+2”.

Aflăm, de asemenea, că „Angela Merkel a spus că destinul Republicii Moldova este marcat de conflictul transnistrean, pentru care încă nu s-a găsit o soluţie. „Noi înţelegem situaţia Moldovei, deoarece Germania a fost afectată de scindare. Ne bucurăm mult că în luna iunie vor fi reluate negocierile în format 5+2, cu participarea tuturor părţilor implicate”, a spus Angela Merkel. Cancelarul a precizat că, în discuţiile purtate cu Preşedintele Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev, a pledat pentru accelerarea procesului de identificare a unei soluţii care să conducă la reintegrarea Republicii Moldova. Angela Merkel a spus că soluţia ce va fi identificată trebuie să asigure o viaţă mai bună tuturor cetăţenilor Republicii Moldova într-o ţară unită. Cancelarul a precizat că Uniunea Europeană poartă răspundere pentru identificarea unei soluţii a conflictului transnistrean”.

Acestea sunt lucrurile de reţinut din ceea ce a spus şeful executivului german despre problema teritoriilor Republicii Moldova ocupate militar şi controlate efectiv de Federaţia Rusă, partenerul strategic al Germaniei.

Doamna Angela Merkel nu a considerat nici oportun şi nici util să se refere, aşa cum ar fi fost corect şi cum ne-am fi aşteptat cu toţii, la obligaţiile Federaţiei Ruse, asumate internaţional şi în mod repetat, de retragere imediată, ordonată şi necondiţionată a trupelor şi arsenalelor sale militare din partea de est a ţării noastre.

Doamna Angela Merkel a evitat să se refere şi la faptul că Federaţia Rusă, în dispreţul normelor internaţionale unanim recunoscute, finanţează regimul separatist implantat de Moscova în Moldova de dincolo de Nistru şi într-o parte a localităţilor noastre de dincoace de Nistru, fapt care nu poate fi acceptat de comunitatea europeană şi cea internaţională.

Doamna Angela Merkel a vorbit despre „identificarea unei soluţii a conflictului transnistrean”, punând-o în prim-plan, dar a ocolit cu multă grijă să se refere la consecutivitatea paşilor care ar trebui să conducă la o asemenea soluţie: mai întâi demilitarizare, decriminalizare şi democratizare şi, mai apoi, acordarea unui statut special de autonomie pentru regiunea noastră transnistreană.

Doamna Angela Merkel a uitat, ca şi premierul Filat, să aducă vorbă despre caracterul ilegal şi criminal al regimului marionetă rusesc al cetăţeanului rus Smirnov şi despre violarea drepturilor omului în acea parte a ţării noastre pe care Consiliul Europei, bunăoară, o numeşte „zone de non-droit”, adică zonă a fărădelegii.

Multe şi încă foarte multe a evitat, nu a dorit sau a uitat să spună doamna Angela Merkel. De ce oare? Şi cum de este posibil aşa ceva?

E simplu. Potrivit datelor sigure de care dispunem, Republica Federală Germană, aşa cum am mai scris în FLUX, este partenerul strategic al celeilalte mari federaţii de pe continent, Federaţia Rusă, cu care are înţelegeri privind federalizarea ţării noastre cu Transnistria, adică, în definitiv, cu Moscova.

Cu puţine zile în urmă, o agenţie din Bucureşti a dezvăluit planul ruso-german de federalizare a Republicii Moldova. Respectiva agenţie a publicat o Notă diplomatică din care este evident că Ambasadorul Patricia Fluor, responsabil pentru Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală în cadrul Ministerului federal german al Afacerilor Externe, i-a comunicat ambasadorului Republicii Moldova la Berlin, Aureliu Ciocoi, detalii ale acestui plan ruso-german de federalizare.

Planul prevede, practic, disoluţia actualei Republici Moldova şi crearea unei Federaţii Moldoveneşti. Pentru asta, în viziunea Berlinului, trebuie anulată Constituţia în vigoare, întrucât (ce crimă!) nu a fost consultat Igor Smirnov la adoptarea ei, precum şi distanţarea, până la anulare, de Legea (adoptată consensual) cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria), nr. 173-XVI, din 22 iulie 2005.

În plus, fără a se opune făţiş actualului format internaţional de negocieri „5+2”, Berlinul nu are nimic împotriva unui format „1+1” (Chişinău-Tiraspol, adică Moscova).

Nu suntem noi în măsură să o consiliem pe doamna cancelar Angela Merkel. Berlinul îşi urmăreşte, ca şi în perioada dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, propriile interese în relaţiile cu Moscova. Totuşi, când este vorba despre integritatea Republicii Moldova şi despre Constituţia noastră, trebuie să-i amintim cancelarului german că chiar ţara dumneaei ne oferă un precedent interesant în această materie. Analogiile sunt potrivite. Precum se ştie, Constituţia Germaniei a fost adoptată fără acordul celui mai mare land federal, Bavaria. Faptul însă nu înseamnă că pe teritoriul landului Bavaria nu ar trebui să fie acceptată şi respectată Constituţia germană. Dacă unei marionete a Kremlinului ca Igor Smirnov, trimis în misiune în ţara noastră, nu-i place Constituţia şi legile Republicii Moldova, respectivul nu are decât să se repatrieze în ţara de baştină, al cărei cetăţean este. Coroborând mai multe informaţii care au devenit deja cunoscute din culisele consultărilor periodice ruso-germane privind federalizarea Republicii Moldova şi permanentizarea prezenţei militare ruse în ţara noastră, avem suficiente temeiuri să tragem concluzia amară că actuala noastră Constituţie şi legislaţia privind statutul localităţilor din stânga Nistrului nu-i convine nu atât unui bandit ca Smirnov, cât nu le convin Moscovei şi Berlinului, ambele doritoare să-şi rezolve un şir întreg de probleme bilaterale pe seama Chişinăului.

Doamna Angela Merkel a lăsat impresia clară că nu înţelege sau nu doreşte să înţeleagă că federalizarea Republicii Moldova cu Tiraspolul înseamnă, de fapt, federalizarea cu Moscova.

Doamna Angela Merkel nu este doar succesoarea domnului Helmut Kohl la preşedinţia Uniunii Creştin Democrate (CDU), ci şi o continuatoare a liniei politice trasate de acesta, acum două decenii în politica externă a Germaniei pe dimensiunea răsăriteană. Helmut Kohl, reunificatorul Germaniei, a susţinut întotdeauna ca Europa trebuie să se sprijine pe cei doi piloni ai săi: Uniunea Europeană (UE) şi Comunitatea Statelor Independente (CSI), adică zona de influenţă şi control a Moscovei. Pe scurt, fiecare cu sfera sa de influenţă! Iar Republica Moldova, în accepţia politicii externe germane, trebuie să rămână în sfera de influenţă a Rusiei. Pentru atingerea acestui obiectiv, ar urma ca ţara noastră să fie federalizată, iar prezenţa militară rusă permanentizată. Nu întâmplător, în cadrul întrevederii cu Filat, doamna cancelar s-a limitat să se refere doar la Parteneriatul Estic, nu şi la o perspectivă, fie şi ipotetică, de aderare a Republicii Moldova la UE.

Este cert că Germania joacă geopolitic în aceeaşi echipă cu Rusia. Idila de astăzi a Berlinului cu Moscova pare ca trasă la xerox după marea frăţie şi iubire ruso-germană dinaintea ultimei conflagraţii mondiale, cu tot cu nenorocitul Pact Ribbentrop-Molotov. Dacă nu ar fi fost aşa, cancelarul german ar fi vorbit în alţi termeni despre ocupaţia militară rusă din răsăritul Republicii Moldova şi despre necesitatea încetării ei necondiţionate. Nu a fost însă să fie. Moscova contează enorm pentru interesele Berlinului. Chişinăul – deloc sau aproape deloc.

Pentru a afla atâta lucru, nu era nevoie ca Vladimir Filat să meargă repetat la Berlin. Sub rezerva cazului că acesta s-a deplasat în capitala Germaniei nu pentru informare şi consultări, cât pentru primirea de instrucţiuni clare asupra a ceea ce are de făcut conform planului ruso-german prestabilit.


Între ideologie şi geopolitică, cui pe cui scoate

Mai 18, 2011

Orice ar fi, Moscova nu-i poate ierta lui Voronin nesemnarea Memorandumului Kozak în noiembrie 2003. După cum nu-i poate ierta nici adoptarea consensuală a Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) nr. 173-XVI din 22 iulie 2005, precum şi a Hotărârii Parlamentului Republicii Moldova nr. 117-XVI din 10 iunie 2005. Moscova va încerca să-şi ia revanşa cu orice preţ pentru aceste înfrângeri usturătoare suportate în timpul regimului Voronin. Să dezghiocăm mai jos acest subiect.

Pe firmamentul politic de la Chişinău stă, iată, să răsară steaua (roşie) a unui nou partid politic de stânga, Partidul Comunist din Moldova (PCM). Secretarul executiv al PCM, Igor Cucer, a ieşit zilele trecute la rampă, declarând pentru presă că PCM va renaşte ca moştenitor de drept şi continuator fidel al Partidului Comunist din fosta RSS Moldovenească, fiind, de fapt, o filială locală a Partidul Comunist al URSS, o structură înregistrată la Moscova. Cucer a criticat (nu fără temei) Partidul Comuniştilor condus de Voronin, acuzându-l de promovarea unor interese înguste, de familie şi de grup. Criticile s-au dus însă mai departe, vizând şi acele „păcate” ideologice pe care propaganda sovietică le numea cu două cuvinte căzute azi în desuetudine: „revizionism” şi „deviaţionism”. Cucer a mai subliniat că PCRM este un partid pseudocomunist, reprezentând, de fapt, o formaţiune de esenţă liberal-burgheză. PCM a anunţat, prin gura reprezentantului său, că va prelua unul dintre simbolurile PCRM, secera şi ciocanul. Nu putem spune în acest caz: aceeaşi mărie cu altă pălărie. Parafrazarea se impune: altă mărie cu aceeaşi pălărie. Până aici toate sunt clare, înscriindu-se cumva (aparent) într-o logică a competiţiei politice democratice pe segmentul de stânga al eşichierului politic.

Ceea ce este însă cu adevărat demn de reţinut din Manifestul formulat de Cucer, dincolo de polemica de familie ideologică cu PCRM-ul lui Voronin, este cu totul altceva. Ţinta PCM nu sunt alegerile locale, întrucât formalităţile pentru înregistrarea sa la Ministerul Justiţiei ar lua cel puţin două luni, termen ce depăşeşte data scrutinului din 5 iunie. Cucer a declarat: „Îndemn pe adevăraţii comunişti să voteze pentru mişcarea social-politică „Ravnopravie”, care este mai aproape de planurile, privind rezolvarea problemelor oamenilor şi evitarea tensiunilor interetnice”. El a mai estimat că aproximativ 25 de procente dintre membrii PCRM ar fi gata să părăsească PCRM pentru a adera la PCM, sens în care sunt purtate negocieri, între alţii, surpriză… cu fostul preşedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, mentorul şi susţinătorul premierului Filat.

Aşadar, cele două relaţii ale sale au fost deja date la iveală de PCM: cea cu mişcarea „Ravnopravie” a lui Valeri Klimenko, omul de casă al ambasadei ruse la Chişinău, şi cu Petru Lucinschi, cel care a semnat sub auspiciile Rusiei şi Ucrainei, la 8 mai 1997, Memorandumul de la Moscova (cunoscut şi ca Memorandumul Primakov) privind constituirea „statului comun” şi (con)federativ, împreună cu Tiraspolul.

Faptul că la Chişinău nimeni nu practică politica pură şi că toată lumea face geopolitică a devenit deja un loc comun. Amintim aceasta pentru că PCM-ul scos acum de la naftalină nu trebuie privit doar ca o alternativă „democratică” PCRM-ului. Mai degrabă trebuie să vedem PCM-ul ca unul din instrumentele politice de promovare a intereselor geopolitice ale unui actor implicat în jocul regional de putere şi control privind Republica Moldova. Dedesubturile geopolitice ale cazului sunt evidente. PCM nu este decât un instrument pus benevol în serviciul intereselor străine. Cui pe cui scoate. În viziunea artizanilor geopolitici de la Moscova (ca şi a celor de la Berlin), rolul şi locul unui PCRM care a exploatat din plin nostalgiile sovietice ale alegătorilor, dar s-a opus efectiv federalizării, ar trebui preluate de un PCM care să exploateze şi mai abitir aceleaşi nostalgii, în detrimentul electoral al PCRM-ului, fără a se mai opune cumva federalizării. Faptul că s-ar anunţa o confruntare între linia ideologică a comunismului pur, clasic şi autentic şi cea revizionistă şi deviaţionistă este o falsă idee. Mai degrabă este vorba, în opinia noastră, de o confruntare între adepţii menţinerii caracterului unitar al Republicii Moldova, pe de o parte, şi cei ai federalizării ei, pe de altă parte. O asemenea confruntare nu poate fi dorită şi alimentată decât din exterior.

Comentatorii politici s-au lansat deja în speculaţii pe marginea acestui caz. Unii au spus, la unison cu reprezentanţii PCRM, că în spatele PCM-ului de sorginte sovietică, aliniat intereselor geopolitice ale Moscovei în Republica Moldova, ar sta, de fapt, PLDM-ul premierului Filat. Am putea admite ca valabilă această supoziţie pentru două motive.

Pe de o parte, o subţiere a rândurilor PCRM şi o îngustare a bazinului său electoral i-ar conveni de minune lui Filat, întrucât acesta ar căpăta un mai larg câmp de manevră în negocierile cu Voronin în vederea unei reconfigurări a alianţei de guvernământ prin obţinerea sprijinului parlamentar al PCRM.

Pe de altă parte, constrângerea lui Voronin la cooperare cu Filat (a se lua în calcul un guvern minoritar Filat, fără cooptarea PCRM la guvernare, dar cu dispensarea de sprijinul parlamentar al Partidului Liberal şi, eventual, al Partidului Democrat), le-ar putea conveni la fel de bine Moscovei şi Berlinului, care s-au angajat din plin în opera de federalizare a Republicii Moldova.

Scenariul nu pare a fi fantezist, de vreme ce, săptămâna trecută, Filat vorbea la microfonul postului american de radio „Europa Liberă” despre „necesitatea consolidării societăţii”, admiţând, în principiu, cooperarea cu PCRM. Cu un PCRM constrâns la cooperare, vom preciza. Developarea relaţiei PCM cu Petru Lucinschi, mare sforar şi om de încredere al Moscovei, care l-a adoptat politic şi l-a susţinut deschis pe Filat, este lămuritoare de la sine. Se ştie că fiul lui Petru Lucinschi, Chiril, a fost ales deputat pe listele PLDM şi că interesele lui Filat şi Lucinschi converg nu doar în zona politică, ci şi în cea economică. Totodată, pe axa Moscova-Berlin, avându-i pe post de relee complementare pe Lucinschi şi Filat, Kremlinul se pare a fi prins vânt bun din pupă pentru a avansa către atingerea scopului de federalizare a Republicii Moldova. Ca scenariul să reuşească, Moscova are nevoie fie de slăbirea până la neutralizare completă a PCRM, fie de complicitatea acestuia la opera de federalizare.

În acest context, pentru a înţelege exact mizele noii mutări pe tabla politică de şah din Republica Moldova, prin relansarea PCM, este important să reţinem câteva detalii. Moscova şi Berlinul se străduiesc să ne pună în faţă o ecuaţie geopolitică cu o singură necunoscută: momentul federalizării Republicii Moldova. Termenii de bază folosiţi în această ecuaţie sunt, negreşit, Lucinschi, Filat, Smirnov, iar acum, ca termen secundar, şi PCM. Pentru rezolvarea sigură a acestei ecuaţii geopolitice ruso-germane atât Moscova, cât şi Berlinul ar vrea să-l includă, ca termen cunoscut şi controlabil, şi pe Voronin. Va accepta oare acesta noul rol care i se atribuie, de auxiliar al lui Lucinschi, Filat şi Smirnov pentru federalizarea Republicii Moldova?

Între ideologie şi geopolitică, aceasta din urmă prevalează acum, cum a prevalat, la noi, dintotdeauna. Dorind să-i aplice o lovitură geopolitică Republicii Moldova, Moscova strânge la perete şi încearcă să clatine din temelie partidul lui Voronin. Va fi interesant să vedem cum va reacţiona acesta la lovitură şi dacă va cădea în adevăratul revizionism şi deviaţionism, care este abdicarea de la linia trasată de legile consensuale din 2005 privind Transnistria.

Să fim înţeleşi corect. Nu apărăm şi nu vom apăra în sine partidul lui Voronin, ci doar ideea adoptată – conjunctural sau sincer – de acesta, ideea de integritate a Republicii Moldova. În consecinţă, ne vom opune constant oricăror tentative de federalizare a statului, chiar şi atunci când aceasta se vrea promovată în numele unei false „consolidări a societăţii” despre care ne vorbeşte, în acorduri ruso-germane, Filat şi mentorul său Lucinschi.


PRUT – TRUP RUPT sau despre debelatio de la 16 mai 1812

Mai 17, 2011

Scriam pe blogul meu, acum exact doi ani, cu ocazia împlinirii a 197 de ani de la răşluirea din trupul viu al Moldovei a părţii ei de răsărit, numită mai târziu Basarabia: „La 16 mai 2009 nici un ziar nu a scris despre această tristă aniversare, nici un post de radio sau de televiziune, fie la Chişinău, la Iaşi sau la Bucureşti, nu şi-a amintit de marea tragedie întâmplată în istoria noastră la 16 mai 1812. Pe câţi oare îi mai doare astăzi cu adevărat 16 mai 1812?”. Începând cu 16 mai 1812, denumirea de PRUT, printr-un joc de cuvinte, singurul posibil prin recombinarea literelor sale, a început să fie citită TRUP RUPT! 16 mai 1812 reprezintă ziua tragică în care Prutul a fost făcut linie de frângere a trupului şi sufletului nostru etnic pe altarul intereselor murdare ale două imperii.

Acum suntem la o distanţă de 199 de ani de la semnarea de către ruşi şi turci, în Hanul armeanului Manuc bey din Bucureşti (agent în serviciul Rusiei, cu o contribuţie directă la raptul teritorial din 1812), a acelei nenorocite hârtii prin care Rusia ţaristă şi Turcia otomană sfârtecau Principatul Moldovei. De această dată, presa de limbă română de pe ambele părţi ale Prutului a fost mai sensibilă şi a abordat subiectul, de regulă şi din păcate, doar sentimental şi patriotard.

Cel mai mare voievod român din toate timpurile, Ştefan cel Mare şi Sfânt, cel mai mare poet român, Mihai Eminescu, cel mai mare istoric român, Nicolae Iorga, cel mai mare compozitor român, George Enescu, cu toţii fii ai vechii Moldove, vor fi în continuare revendicaţi de ambele maluri ale Prutului, ca dovadă că sângele apă nu se face, indiferent de meandrele istoriei noastre chinuite şi contorsionate.

La anul vom aniversa două secole de la crima istorică comisă de cele două imperii împotriva naţiunii noastre. Este de aşteptat că atât partida naţională, cât şi partida imperială (sau cea moldovenistă, filoimperială), se vor raporta, fiecare în felul său, diametral opus celui al părţii adverse, la eveniment. Putem presupune de pe acum că dezbaterea publică va rămâne la cotele de anul acesta, cu simpla diferenţă că accentele se vor îngroşa. Manipularea istoriei va fi la ea acasă în ograda moldovenismului filoimperial de la Chişinău. Singurul subiect nou care va fi atacat în mod inevitabil va fi cel al succesiunii juridice, al legitimării sau falsei legitimări istorice a Republicii Moldova, văzută ca auxiliară a Moscovei.

Declaraţia de independenţă din 27 august 1991, în încercarea de a aduce claritate asupra lucrurilor, parcă ar vrea dinadins să ne ducă într-o zonă a confuziilor periculoase, atunci când se referă la „statalitatea neîntreruptă” şi la raptul teritorial din 1812, sugerând o succesiune juridică între Ţara Moldovei şi actuala Republică Moldova, dar şi, ceea ce este mai mult decât interesant de observat, între România interbelică şi Republica Moldova. Să urmărim textul a trei alineate din actul de naştere al Republicii Moldova: „Având în vedere trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale; Considerând actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei; Subliniind că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din R.A.S.S. Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încâlcând chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.”. Vom reţine că doi dintre termenii dihotomici cu care operează Declaraţia de independenţă sunt: „moldoveni” şi „limba română”, parcă accentuând dilema identitară şi vrând să sugereze că o chestiune ca cea a succesiunii de drept a statului ar rămâne deschisă.

Aşadar, să vedem cine este succesorul de drept al Ţării Moldovei, pentru a anticipa orice speculaţie la care se va deda tot mai mult în continuare partida imperială şi cea moldovenistă proimperială. Părerea noastră este că între Republica Moldova, ca stat constituit la 27 august 1991, şi Ţara Moldovei nu există nici un fel de continuitate juridică. Poate cineva demonstra contrariul? Evident că nu. Faptul că exprimăm acest punct de vedere nu înseamnă că am fi adepţii revizionismului sau iredentismului, oricare ar fi sensurile pe care li le atribuie unii sau alţii. Noi acceptăm realităţile politice şi ne asumăm întreaga istorie naţională aşa cum a fost ea. Preocuparea noastră majoră este ca Lumea Românească de astăzi, prin cei doi moduli politici de bază ai săi, România şi Republica Moldova, să prospere şi să se consolideze spre binele cetăţenilor din cele două state, lăsându-i lui Dumnezeu teren de acţiune privind destinul nostru viitor.

Precum se ştie, etnia română a fost, pe întreg parcursul evului mediu şi până în secolul XIX, o naţiune tristatală, multistatalitatea fiind un fenomen obişnuit în cazul tuturor naţiunilor de talie mare sau medie din Europa timpului respectiv. Unul dintre statele noastre naţionale a fost Ţara Moldovei. Dreptul internaţional public numeşte desfiinţarea unui stat de către altul sau întreruperea suveranităţii unui stat pe o parte importantă a teritoriului său, prin ocupaţie străină şi subjugare, cu termenul latin debelatio. Ocupaţia austriacă din 1775 a părţii de nord a Ţării Moldovei şi ocupaţia ţaristă din 1812 a jumătăţii de răsărit a Ţării Moldovei reprezintă cazuri clasice de ocupaţie şi subjugare, adică de debelatio. Cu precizarea că aceste cazuri de debelatio (ocupaţie şi subjugare), invocate, în principiu, corect în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova nu au fost niciodată complete, ci doar parţiale. Din respect faţă de adevărul istoric trebuie să observăm că ele se referă însă strict la Ţara Moldovei, care, în 1859, s-a unit (prin fuziune, nu prin absorbţie, am spune astăzi în termeni juridici curenţi) cu Ţara Românească (Muntenia sau Valahia), constituind Principatele Unite. La rândul lor, Principatele Unite s-au numit, din 1 iunie 1866, România, după numele etniei fondatoare. Judeţele basarabene Bolgrad, Cahul şi Ismail au făcut parte, până în 1878 (Pacea de la Berlin), din Ţara Moldovei, Principatele Unite şi, respectiv, România. Putem vorbi despre o perfectă continuitate juridică, din 1359 până astăzi, între Ţara Moldovei, Principatele Unite şi România, indiferent de tipurile de regim care s-au succedat. Nicăieri, pe această linie neîntreruptă de continuitate juridică şi succesiune statală nu apare şi nici nu avea cum să apară Republica Moldova, născută pe ruinele defunctei URSS.

În paralel, în planul succesiunii bisericeşti însă, există loc pentru analogii interesante, întrucât Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu existenţă neîntreruptă din 1401 până astăzi, este unul dintre precursorii Patriarhiei Române, care o succede ascendent. Pe de altă parte, Mitropolia autonomă a Basarabiei de astăzi este, tot prin analogie, un fel de echivalent ecleziastic al actualei Republici Moldova, pe când Mitropolia Chişinăului şi „a întregii Moldove” (Patriarhia Moscovei) este un fel de analog al puterii de ocupaţie rusească, care, prin titulatură şi aspiraţii expansioniste afişate, ridică pretenţii asupra spaţiului şi moştenirii vechii Mitropolii a Moldovei cu reşedinţa mai întâi la Suceava, iar mai apoi la Iaşi.

Aşadar, în accepţia dreptului internaţional clasic şi modern, România este singurul succesor juridic ascendent al Ţării Moldovei cu capitala la Suceava şi Iaşi, iar în accepţia dreptului canonic ortodox, Patriarhia Română este singurul succesor juridic ascendent al Mitropoliei Moldovei cu reşedinţa la Suceava şi Iaşi. Impostura structurii locale a Patriarhiei Moscovei ţine de evidenţe şi nu se sprijină pe dreptul canonic ortodox, invocând în favoarea sa doar „dreptul forţei”, adică dreptul ocupantului de la 1812 şi 1940, aşa cum este el menţionat şi în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova.

Chestiunea continuităţii sau succesiunii juridice şi de stat nu este reflectată expres în nici unul dintre actele normative interne ale României de astăzi. Faptul lasă loc pentru interpretări eronate şi speculaţii şi manipulare, alimentând tendinţe şi reflexe expansioniste în raport cu statul român modern, mai cu seamă din partea unor cercuri politice de la Chişinău, aliniate sau arondate intereselor centrului de putere responsabil pentru acel nenorocit debelatio din 1812.

Pentru a vedea cum procedează alte state în cazuri similare, vom observa, cu titlu de fapt divers, că, bunăoară, Federaţia Rusă se revendică oficial a fi succesor (continuator) juridic al tuturor formaţiunilor statale care au precedat-o. Astfel, Legea federală a Federaţiei Ruse cu privire la compatrioţii de peste hotare, nr. 99-F3, din 24 mai 1999, cu completările şi modificările ulterioare, prevede în Preambulul său: „Federaţia Rusă este succesoare şi continuatoare de drept a Statului Rus, a Republicii Ruse, a Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse (RSSFR) şi a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Instituţia cetăţeniei ruse este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii ruse”.

Extrapolând situaţia, am putea să ne imaginăm că un text similar de lege, adoptat la Bucureşti, ar trebui să arate cam astfel: „România este succesoare şi continuatoare de drept a Ţării Moldovei şi a Ţării Româneşti, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Populare Române şi a Republicii Socialiste România. Instituţia cetăţeniei române este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii române”. Aici este însă vorba doar despre imaginaţie şi deziderat, întrucât, oricât am scruta ansamblul cadrului legislativ românesc, nu vom putea găsi nimic de genul acesta.

Rămânând pe linia extrapolărilor şi ţinând cont de realităţile istorice, nimeni nu-şi poate imagina un text de lege asemănător adoptat de Legislativul de la Chişinău: „Republica Moldova este succesoare şi continuatoare de drept a Ţării Moldovei, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM)”. Firul continuităţii statale de drept, care să lege Republica Moldova de astăzi de vechiul stat naţional (românesc) al Ţării Moldovei, este rupt. Ruperea lui s-a produs la 16 mai 1812, prin acel debelatio parţial, când suveranitatea Ţării Moldovei a fost suspendată prin răşluirea, ocuparea şi subjugarea părţii de la răsărit de Prut a ţării de către Imperiul Ţarist, cu mârşava complicitate a Imperiului Otoman.

Unde mai pui că, prin Constituţia sa, România „este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, pe când Republica Moldova refuză formula şi, prin Constituţia din 1994, declară că „este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, adăugând articolul nehotărât „un” şi omiţând termenul „naţional”, pentru a nu fi nevoită să precizeze denumirea naţiunii. Marea problemă a Republicii Moldova este dacă va reuşi sau nu să devină stat naţional. Şi dacă va deveni vreodată, trebuie să ne întrebăm de pe acum: ce fel de stat naţional anume va fi?

Sub ochii noştri se poartă astăzi un adevărat război de revendicare a continuităţii juridice şi moştenirii istorice a Ţării Moldovei, victima tratatului ruso-turc semnat la Bucureşti în neagra zi de 16 mai 1812. Suntem abia la începutul acestui război, care va dura ceva timp. Pericolele pe care le prezintă acesta ţin de riscul real al unui nou debelatio realizat prin acel soi de ocupaţie şi subjugare subtilă pe care ne-am obişnuit să-l numim cu un cuvânt ciudat: transnistrizare. Datele contextului istoric s-au schimbat, evident, de la 1812 încoace. Singura diferenţă dintre vechiul şi actualul peisaj geopolitic în care ne aflăm este că astăzi ruşii nu mai discută cu turcii, ci cu germanii, ca şi în 1939.

Întâmplător sau nu, anume în fatidica zi de 16 mai premierul Filat a anunţat că pleacă iarăşi la Berlin pentru a discuta, după cum ne-a spus chiar el, prefaţându-şi vizita, „chestiunea transnistreană”. Va deveni oare Vladimir Filat un nou Manuc bey al timpurilor noastre?

Şi dacă tot am recurs la tristul joc de cuvinte „Prut – trup rupt!”, nu am vrea să credem că celălalt râu important din „spaţiul istoric şi etnic al devenirii noastre naţionale” ne va oferi, la două secole distanţă de 16 mai 1812, prilejul să spunem, într-o dureroasă îngânare, „şi Nistrul – sinistru!”

16 mai 2011

Expansiunea rusă în jurul Mării Negre (1700-1812)

Expansiunea rusă în jurul Mării Negre (1700-1812)


Cupă germană cu capac rusesc

Aprilie 19, 2011

Despre un conflict îngheţat, un meci geopolitic de hochei sau despre apropiata reîntâlnire dintre Filat şi Smirnov la Tiraspol

Este adevărat şi sigur. Filat va merge la Tiraspol, pentru a onora invitaţia lui Smirnov. Vladimir Vasilievici se va întâlni cu Igor Nikolaevici, în Transnistria, cel mai probabil la mijlocul lunii mai.

Vladimir Vasilievici merge la Igor Nikolaevici

Prezent recent la o dezbatere cu tema „Are Moldova un viitor în UE?”, organizată de Asociaţia Jurnaliştilor Europeni, secţiunea franceză (Association des Journalistes Européens, section France) în colaborare cu Centrul Presei Străine (Centre d’Accueil de la Presse Etrangère) de la Paris, Vladimir Filat a confirmat că se va întâlni cu căpetenia separatistă Igor Smirnov.

Răspunzând unei întrebări formulate de jurnalişti (În ce condiţii aţi intra în contact direct cu aşa-zisul guvern de la Tiraspol?), Filat a declarat: „Transnistria… este evident, acest conflict urmează să fie rezolvat pe cale paşnică, cu participarea directă a partenerilor noştri externi. Componenta comunicare va trebui asociată componentei negociere. Ne place sau nu ne place, partea transnistreană este şi ea implicată în acest proces. A guverna nu înseamnă mereu a lua deciziile care ne convin, ci şi asumarea unor decizii mai complicate, care nu ne plac. Mie nu mi-a făcut plăcere să merg la Tiraspol trecând prin aşa zisele puncte de control. Însă am folosit acest prilej de două ori pentru a merge la meciuri de fotbal şi a discuta. A discuta nu pentru a rezolva totul, ci de a rezolva probleme utile vieţii de zi cu zi: reluarea circulaţiei trenurilor spre Odesa, care trec prin Transnistria, reluarea trenurilor de marfă, rezolvarea acestei situaţii absurde care fac ca atunci când dai un telefon dincolo de Nistru să fii obligat să faci tot felul de prefixe internaţionale, să treci prin alte ţări. Pe 15 mai va începe însă Cupa premierului Republicii Moldova de hochei, la Tiraspol. Deci se poate…” Da, se poate, de vreme ce premierului Filat îi plac atât de mult sporturile, cum le plac şi bandiţilor de la Tiraspol. Numai că, în cazul de faţă, aşa începe obişnuirea cu „Federaţia”. Mai la un meci de fotbal cu Smirnov şi Antiufeev, că doar avem o Federaţie Moldovenească de Fotbal, mai la un meci de hochei alături de aceeaşi gradaţi ruşi, că doar premeirul ne proroceşte şi o Federaţie Moldovenească de Hochei, ca până la urmă să rămânem  doar cu o „Federaţie Moldovenească” pur şi simplu.

Smirnov şi Filat – piese ale aceluiaşi joc, văzuţi ca artizani ai federalizării noastre

Nu că am fi fost noi profeţi, dar am scris în FLUX, încă la 6 aprilie, că Filat, dincolo de cochetările cu presa cum că merge în Transnistria ca la el acasă, convenise telefonic cu Smirnov ca acesta să-i trimită o invitaţie „oficială” pe care o va onora. Jocurile au fost făcute dinainte de 5 aprilie, când E.T. Carpov a primit invitaţia din mâinile lui V.V. Iastrebceak. A mai venit şi faza cu lăudarea lui Vladimir Filat de către cetăţeanul rus Igor Smirnov, în cadrul întâlnirii din 8 aprilie cu ambasadorul propriei sale ţări, Valeri Kuzmin, în Republica Moldova.

Cei care au făcut aranjamentele sunt nişte prieteni mai vechi ai Republicii Moldova: prietenii noştri ruşi şi prietenii noştri germani. Asta se vede de la o poştă, dacă urmărim agenda oficialilor de la Moscova şi a celor de la Berlin. Şi cum Igor Nikolaevici Smirnov este favoritul Moscovei, Vladimir Vasilievici Filat este favoritul Berlinului. Fiecare dintre cei doi primeşte sugestiile amicale din capitala care l-a adoptat într-un fel sau altul. Vizitele domnului Filat la Berlin şi întâlnirile lui cu oficialii germani au cam aceeaşi regularitate ca şi cele ale lui Igor Smirnov la Moscova şi întâlnirile lui cu oficialii ruşi.

Ambasadorul Patricia Flor are recomandări în numele guvernului german…

Sursele noastre diplomatice de la Berlin şi de la Bruxelles confirmă că ruşii şi nemţii au ajuns la înţelegeri privind federalizarea Republicii Moldova, impunerea unei noi Constituţii, legalizarea prezenţei militare ruse, vetoul Tiraspolului asupra politicii externe şi de securitate a Chişinăului şi trecerea noului stat federal sub protectorat efectiv ruso-german. Pentru a spulbera impresia că ne-am lăsa luaţi de valul intuiţiilor de moment sau al frustrărilor istorice, vom arăta pentru cititorii noştri că o doamnă respectabilă, pe numele său Patricia Flor, în grad de Ambasador, responsabil pentru Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală în cadrul Ministerului federal german al Afacerilor Externe, este unul dintre mai mulţii oficiali germani care s-au dedat în ultimul timp unor delicate, dar explicite şi insistente presiuni asupra Chişinăului, urmărind achiesarea de către acesta la proiectul ruso-german de federalizare a ţării noastre.

Doamna Ambasador Patricia Flor le-a sugerat reprezentanţilor oficiali ai Republicii Moldova să accepte câteva lucruri: 1. distanţarea (până la suspendare sau anulare) de legea din 2005 despre prevederile de bază ale statutului special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria); 2. înlocuirea actualei Constituţii care consacră caracterul unitar şi integru al statului cu alta, elaborată împreună cu Tiraspolul, care să consacre caracterul federal al statului; 3. debarasarea de „fobia federalismului” şi purcederea la procesul de federalizare efectivă a ţării noastre; 4. constituirea unui format de consultări moldo-germane în problematica transnistreană (după modelul consultărilor Moscovei cu Tiraspolul); 5. luarea în calcul, ca fiind plauzibil în accepţie germană, a unui format de negocieri directe 1+1 (Chişinău-Tiraspol).

Drept artizani ai federalizării sunt văzuţi, la Moscova şi la Berlin, anume Vladimir Filat şi Igor Smirnov.

Politică ruso-germană la unison

Faptul că Berlinul merge pe mâna Moscovei este evident. Scriam acum doi ani de zile în FLUX despre un caz asemănător cu cel al doamnei Ambasador Patricia Flor, caz produs tot la Ministerul federal de Externe de la Berlin şi la care am fost de faţă. Să ne împrospătăm acel caz în memorie: „Îmi amintesc aici, bunăoară, cu câtă îndârjire încerca să mă convingă acum câteva luni la Ministerul de Externe de la Berlin, un înalt funcţionar al diplomaţiei germane, că în Republica Moldova se vorbeşte „Moldauische Sprache” şi în nici un caz (horribile dictu!) Rumänische Sprache. Neamţul acesta, om instruit de altfel, cunoştea adevărul, dar raţiuni geopolitice evidente îl reţineau să se manifeste cel puţin cu tact, compărând astfel, în ochii celor câţiva basarabeni ajunşi în biroul său, ca un adevărat urmaş al lui Joachim von Ribbentrop. „Trebuie să-i facem pe cei de la Moscova să-şi dorească în Moldova aceleaşi lucruri pe care şi le doreşte Uniunea Europeană (recte Germania)”, – spunea acelaşi funcţionar german, ca să ne confirme concluzia că între Berlin şi Moscova ar mai fi posibile înţelegeri în privinţa noastră şi peste capul nostru. Am adus acest episod în atenţie întrucât, istoric vorbind, tocmai din cauza doririi aceloraşi lucruri la Berlin şi Moscova în privinţa noastră trăim până astăzi un frustrant sentiment al abandonării şi un acut sentiment al frontierei (exsovietice şi europene)”. Am evitat să indicăm până acum numele respectivului oficial german. O facem acum când vedem că presupunerile noastre despre înţelegerile ruso-germane în privinţa noastră se adeveresc. Acel funcţionar federal se numeşte Ernst Reichel şi deţinea funcţia de şef al Direcţiei Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova şi CSI în cadrul Ministerului federal de Externe, iar discuţia noastră a avut loc în decembrie 2008.

Domnul Ernst Reichel confirmă existenţa consensului ruso-german

Domnul Reichel ne-a transmis câteva idei privind ţara noastră. Apelând acum la notiţele luate cu acribie germană după expunerea domnului Reichel, găsim potrivit să redăm câteva dintre ele aici: 1. Germania va accepta ceea ce vor conveni părţile interesate (adică Tiraspolul şi Chişinăul); 2. Germania doreşte ca părţile aflate în conflict să vorbească direct între ele (formatul 1+1); 3. Înlocuirea trupelor ruse din Transnistria cu un contingent al Uniunii Europene este nerealistă; 4. Trupele ruse se vor retrage din Transnistria abia după soluţionarea definitivă a conflictului; 5. Medvedev doreşte o arhitectură comună se securitate cu UE; 6. Trebuie să ajungem (adică germanii trebuie să ajungă) la un anumit grad de încredere cu ruşii. 7. Republica Moldova trebuie să promoveze reformele pentru a fi mai atractivă pentru Transnistria.

Acest punct de vedere ne-a părut unul cât se poate de sincer, expus cu suficientă convingere personală, pe alocuri chiar apăsat.

Este adevărat că după acest mesaj îngrijorător de la Ministerul federal de Externe, am primit o serie de lămuriri, cu mult mai nuanţate, la Cancelaria federală. Directorul adjunct pentru Relaţii bilaterale, Christoph Israng, ne-a asigurat că Berlinul vede Transnistria ca parte a Republicii Moldova, a cărei integritate teritorială este în afara oricărei îndoieli. De asemenea, contrazicându-l pe reprezentantul Ministerului federal de Externe, Christoph Israng a opinat că Tiraspolul nu poate fi un partener egal şi valabil al Chişinăului şi că doar formatul 5+2 reprezintă cadrul valabil de negocieri. Domnul Christoph Israng a mai specificat că nu este treaba funcţionarilor germani să ne indice cum să ne numim limba în care vorbim, atâta doar că ambasadorul Republicii Moldova din acea vreme (actualul deputat PD Igor Corman, preşedinte al Comisiei parlamentare pentru politică externă şi integrare europeană) foloseşte sintagma „limba moldovenească” şi insistă în corespondenţa cu autorităţile germane ca şi acestea să folosească doar această sintagmă. Am avut atunci impresia că se încearcă o scuză discretă şi o reparaţie a celor declarate cu o dezarmantă francheţe de Directorul Ernst Reichel.

Ceea ce observăm este că punctul de vedere exprimat acum de doamna Ambasador Patricia Flor este, practic, identic cu cel expus acum mai bine de doi ani de către domnul Director Ernst Reichel şi îl contrazice în mare parte pe cel formulat, ca scuză de moment, de către reprezentantul Cancelariei federale, Christoph Israng.

De ce nu-i convine Germaniei Constituţia şi legislaţia noastră?

Să revenim însă la fondul problemei. Aici se impun câteva întrebări. De ce doreşte şi ne cere răspicat Germania, la unison cu Rusia, o distanţare de Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria), din 22 iulie 2005? De ce ni se sugerează chiar o posibilă anulare a ei? De ce nu le convine Berlinului şi Moscovei actuala Constituţie a Republicii Moldova?

Germania nu vrea ca armata şi serviciile secrete ruse să plece imediat din Republica Moldova

Oricât ar părea de neaşteptat şi şocant pentru unii, trebuie să recunoaştem că anume acesta este efectul urmărit sau scopul real pe care şi-l pune în faţă Berlinul când ne cere anularea actualei noastre Constituţii în favoarea uneia federale şi distanţarea până la suspendare şi anulare a Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) nr. 173-XVI din 22 iulie 2005. Factorii de la Berlin, ca şi partenerii lor strategici de la Moscova, înţeleg că Legea din 22 iulie 2005 se sprijină pe Constituţia în vigoare şi se limitează la cadrul acesteia. Dacă ar fi implementată, Legea din 22 iulie 2005 ar conduce la „întărirea unităţii poporului, restabilirea integrităţii teritoriale a statului, crearea spaţiilor juridic, economic, de apărare, social, vamal, umanitar şi a altor spaţii unice, precum şi la asigurarea păcii civice, încrederii, înţelegerii reciproce şi concordiei în societate, stabilităţii, securităţii şi dezvoltării democratice a statului”, acestea fiind scopurile declarate ale legii.

Demilitarizare, demilitarizare, demilitarizare…

Apropiindu-ne de miezul problemei, vom observa ce anume provoacă alergia Berlinului (ca şi a Moscovei) faţă de Legea noastră din 22 iulie 2005. Este vorba de alineatul 2 al articolului 1 al respectivei legi, care prevede consecutivitatea paşilor procesului de reglementare a diferendului moldo-rus din Transnistria. Să vedem ce spune expres acest alineat: „(2) După îndeplinirea condiţiilor privind demilitarizarea, stipulate în Hotărârea Parlamentului nr.117-XVI din 10 iunie 2005, în special a celor referitoare la onorarea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă şi transparentă a trupelor şi armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, şi după formarea, în Transnistria, a unui sistem al puterii alese în mod democratic, procesul de negocieri se desfăşoară pentru elaborarea în comun şi adoptarea Legii organice a Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei”. Buba sau durerea de cap a Moscovei şi a Berlinului este anume aici. Legea noastră spune cât se poate de clar: mai întâi demilitarizare şi democratizare şi apoi acordarea de statut special. Pe când Moscova, susţinută deschis de Berlin, ar dori şi insistă să începem cu sfârşitul. Adică prin a negocia cu Smirnov un statut special înaintea evacuării armatei şi serviciilor ruseşti din regiune. Astfel încât noul statut special să poată fi invocat pentru menţinerea pe termen nelimitat în estul ţării noastre a armatei şi serviciilor secrete străine. Iată de ce Berlinul îl îndeamnă pe Vladimir Filat să se aibă de bine cu Smirnov, adică cu omul Moscovei, iar Moscova îşi îndeamnă protejatul, adică pe Igor Smirnov, să-l laude public pe Filat şi să-l tot invite la negocieri „oficiale” în zona de răsărit a ţării controlată de armata şi serviciile secrete ruse. Cine se îndoieşte de asta, ar face bine să citească cu multă luare aminte ultimele declaraţii oficiale ale ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov pe marginea diferendului moldo-rus din Transnistria.

Vom aminti, de asemenea, că alineatele (2)  şi 4 al Legii din 22 iulie 205 mai prevăd, între altele, că: „Pregătirea şi desfăşurarea alegerilor în Consiliul Suprem al Transnistriei de legislatura I-a se vor face, cu acordul OSCE, de către Comisia Electorală Internaţională sub mandatul OSCE, cu monitorizarea Consiliului Europei şi în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova. Temei pentru desfăşurarea alegerilor libere şi democratice îl constituie realizarea condiţiilor privind democratizarea şi demilitarizarea Transnistriei, adoptate prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 117-XVI din 10 iunie 2005” şi că: „Legea fundamentală a Transnistriei, modificările şi completările operate în ea nu pot contraveni Constituţiei Republicii Moldova”.

Condiţiile pe care Berlinul vrea să le anulăm

Este firesc să ne întrebăm, în acest context, care sunt condiţiile privind democratizarea şi demilitarizarea Transnistriei, adoptate prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 10 iunie 2005. Iată textul în vigoare: „Bazându-se pe această prevedere constituţională, precum şi fiind convins de interesul deosebit al comunităţii internaţionale pentru soluţionarea cât mai grabnică a conflictului transnistrean, Parlamentul Republicii Moldova stabileşte următoarele condiţii indispensabile pentru demilitarizarea zonei transnistrene:

1. Federaţia Rusă va încheia, până la sfârşitul anului 2005, retragerea şi lichidarea arsenalului militar rus, precum şi retragerea forţelor militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

2. Federaţia Rusă şi Republica Moldova vor recunoaşte faptul că unităţile militare, dislocate, în temeiul Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992, în zona de securitate a Republicii Moldova, şi-au atins scopurile prevăzute, urmând să fie reduse treptat şi retrase în totalitate de pe teritoriul ţării până la 31 decembrie 2006. Concomitent, în termenul menţionat, în urma unui demers al Republicii Moldova către OSCE, se va realiza transformarea treptată şi deplină a operaţiunii de pacificare existente într-un mecanism internaţional de observatori militari şi civili, care va acţiona cu mandatul OSCE, Acordul moldo-rus din 21 iulie 1992 pierzându-şi actualitatea. Misiunea Internaţională de Observatori Militari şi Civili cu mandatul OSCE îşi va desfăşura activitatea în Republica Moldova până la reglementarea politică deplină a conflictului transnistrean.

3. Republica Moldova îşi asumă obligaţia să propună, în cadrul Programului NATO „Parteneriat pentru Pace”, şi să realizeze, prin intermediul Misiunii Internaţionale de Observatori Militari şi Civili în Moldova, dizolvarea formaţiunilor militare din zonă, casarea armamentului şi tehnicii militare, precum şi reabilitarea socială şi recalificarea persoanelor care fac parte din efectivul aşa-numitelor formaţiuni militare transnistrene.

4. La rândul său, după îndeplinirea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate, în cadrul Summit-ului OSCE de la Istanbul (1999), privind retragerea completă, neîntârziată şi transparentă a armatei şi a armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv a contingentului şi armamentului care cad sub incidenţa Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992, Parlamentul Republicii Moldova îşi exprimă disponibilitatea de a ratifica Tratatul adaptat cu privire la forţele armate convenţionale în Europa, care reprezintă un element fundamental al securităţii europene”.

Din cauza acestor prevederi Berlinul sprijină Rusia într-un demers şi un interes nelegitim, în loc să sprijine Republica Moldova într-un demers şi un interes legitim. Nu de alta, dar prietenii noştri de la Berlin lasă impresia că, după ei, Republica Moldova ar fi agresat Federaţia Rusă şi trebuie acum să cedeze ceea ce nu i-ar aparţine de drept. Ori lucrurile nu stau în realitate aşa, ci tocmai invers: Republica Moldova este victima agresiunii ruseşti, Moscova fiind obligată să se retragă în graniţele ei.

Constituţia, bat-o vina…

În plus, Constituţia Republicii Moldova deranjează prin faptul că interzice prezenţa armatelor străine în cuprinsul său. Articolul 11 (Republica Moldova, stat neutru) din Legea noastră fundamentală prevede: „1. Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă. 2. Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”. Prietenii noştri germani, ca şi prietenii noştri ruşi înţeleg perfect că în condiţiile unei asemenea Constituţii, oricâtă autonomie li s-ar acorda localităţilor de peste Nistru, armata rusă nu are cum căpăta drept de staţionare aşa cum a obţinut în Ucraina (Crimeea), Armenia, Bielorusia, Azerbaidjan sau, bunăoară, în Kârgâzstan. De aceea ni se sugerează aproape răspicat, nemţeşte, să ne luăm gândul de la actuala Constituţie şi să-l invităm pe cetăţeanul rus Igor Smirnov să ne facă alta, federală, aşa cum îi pofteşte lui inima şi interesul de serviciu (secret). Iată că mult discutata noastră neutralitate pe hârtie ne poate servi acum la ceva bun şi asta irită Moscova şi Berlinul în egală măsură.

Am fi aşteptat un alt mesaj de la Berlin

Am spus-o cu diverse ocazii şi o repetăm: diferendul moldo-rus din Transnistria nu este unul nici de natură etnică, nici lingvistică, nici religioasă, nici socială, ci unul eminamente geopolitic şi militar. Simpla retragere necondiţionată a trupelor militare şi a serviciilor secrete ruse din Republica Moldova, precum şi încetarea finanţării masive de către Kremlin a regimului marionetă de la Tiraspol ar lipsi diferendul de orice obiect, creând premise reale şi realiste pentru o reglementare definitivă, echitabilă şi durabilă a problemei. Regimul cetăţeanului rus Igor Smirnov este unul născut, finanţat şi protejat de Moscova, iar nemţii cunosc prea bine raţiunile geopolitice şi geoeconomice de care se conduc ruşii în sprijinirea separatismului din regiune.

Există prea mult loc pentru decepţie la Chişinău. Dacă doamna cancelar federal Angela Merkel le-ar fi cerut oficial măcar o dată partenerilor săi de la Moscova să înceteze finanţarea regimului banditesc de la Tiraspol şi să-şi onoreze obligaţiunile internaţionale de retragere a trupelor din ţara noastră, dacă acelaşi lucru l-ar fi auzit oficialii moldoveni din gura altor înalţi oficiali de la Berlin, am fi avut temei să credem că Germania nu are o agendă comună secretă cu Rusia împotriva Republicii Moldova. Aşa însă, e mai dificil să tratăm cu încredere sfaturile pe care, vădit interesat şi în complicitate cu Moscova, ni le dă Berlinul cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună.

Cupă cu capac, capac cu cupă

Subiectul va suscita un viu interes în perioada următoare, de aceea vom reveni, cu siguranţă, asupra lui în ediţiile viitoare. Până atunci însă, să nu ratăm meciul de hochei de la Tiraspol, acolo unde cupa premierului Filat îşi va găsi capacul unui bandit de lux ca Smirnov.

Post-scriprum: La încheierea ediţiei am primit ştirea că Ghenadi Nemirovski, director al Patinoarului „Snejinka” de la Tiraspol, a anunţat anularea competiţiei de hochei a echipelor de juniori pentru Cupa prim-ministrului Republicii Moldova. „Problema e că patinoarul nu corespunde parametrilor pentru desfăşurarea unor asemenea meciuri. S-a discutat ceva… Dar deocamdată nu am încheiat nici un contract… Despre faptul că vor veni aici nu mai ştiu care reprezentanţi ai statului nu s-a discutat. Competiţia nu va avea loc, întrucât noi ne situăm în afara politicii. Dacă se implică politica în competiţie, refuzăm să desfăşurăm această acţiune. Aceasta înseamnă că respectiva competiţie internaţională nu va avea loc”, a declarat Nemirovski pentru televiziunea de la Tiraspol.


Patriarhul întregii Rusii vine la Chişinău

Aprilie 6, 2011

Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kiril Gundiaev, va veni la Chişinău. Un comunicat al mitropoliei Chişinăului şi a „Întregii Moldove” din 4 aprilie ne anunţă că la şedinţa sinodalilor din dimineaţa aceleiaşi zile „s-au discutat aspecte organizatorice ale vizitei canonice în Republica Moldova a Sanctităţii Sale Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, preconizată pentru 8-12 octombrie 2011. Timp de două săptămâni urmează a fi definitivat programul vizitei”.

Vestea nu este una de mirare. Am scris în repetate rânduri în FLUX, încă anul trecut, că subiectul vizitei patriarhului rus în Republica Moldova fusese discutat între premierul Vladimir Filat şi mitropolitul Ilarion Alfeev, şef al Departamentului pentru Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, în luna martie 2010. Cu îngăduinţa dumneavoastră ne vom permite să reluăm câteva consideraţii formulate anul trecut şi, iată, rămase de actualitate şi azi. Referindu-ne la conceptul „Lumii Ruse”, arătam, în august 2010, următoarele: „FLUX a scris în numerele sale anterioare că premierul Vladimir Filat i-a adresat patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Kirill Gundiaev, invitaţia de a vizita Republica Moldova şi a purtat negocieri punctuale în acest subiect, la 20 martie 2010, cu mitropolitul Ilarion Alfeev, şef al Sectorului Relaţii Externe Bisericeşti de la Moscova, aflat în vizită oficială la Chişinău, ca trimis special al Patriarhului Kirill. Discuţiile de lucru purtate de premierul Filat cu mitropolitul Ilarion Alfeev şi cu mitropolitul Vladimir Cantarean în iarna şi primăvara anului curent (2010 – nota noastră) pe teme de interes comun denotă, dincolo de gesticulaţia publică, un anumit grad de complementaritate între partidul premierului şi proiectul politic Pasat-Cantarean, Partidul Umanist din Moldova. Această complementaritate se înscrie în logica unor scenarii geospirituale şi geopolitice mai largi, având ca miză întreaga regiune în care este situată Republica Moldova”.

Într-adevăr, această vizită de 5 zile a patriarhului Moscovei în cuprinsul statului nostru nu este deloc lipsită de valenţe geopolitice. Ea se înscrie, ca etapă de încheiere, într-un amplu turneu canonic al capului Bisericii Ruse în Ucraina, Bielorusia şi Republica Moldova şi are menirea marcării, prin prezenţă personală la faţa locului, a ceea ce Moscova numeşte „teritoriu canonic inalienabil” al Bisericii Ruse. Este evident că acest turneu este conceput să aibă între altele (şi, indiscutabil, va avea) conotaţii politice clare. Acestora li se va adăuga întregul potenţial simbolic de sfidare a autorităţii şi drepturilor spiritual-canonice ale Patriarhiei Române în cuprinsul întregii Moldove, de la răsărit de Carpaţi până dincolo de Nistru.

Turneul de 5 zile al patriarhului Rusiei în „în spaţiul istoric şi etnic al devenirii” noastre naţionale (Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova) va fi una care va depăşi ca amploare, fast şi efect propagandistic pe termen mediu şi lung, bunăoară, scurta escală de 5 ore a vicepreşedintelui american Joe Biden la Chişinău. Cine neglijează influenţa (geo)politică reală în Republica Moldova a Bisericii Ruse, ancorate adânc într-o agendă secular-politică, nu a înţeles nimic din jocul de putere de pe tabla de şah a regiunii noastre.

Vizita patriarhului rus la Chişinău şi, probabil, la Tiraspol, Bălţi şi Comrat, preconizată pentru luna octombrie, a fost coordonată la cel mai înalt nivel. Şi nu ne referim aici doar la Guvern şi la premierul Vladimir Filat, care a fost şi rămâne credincios al Patriarhiei Moscovei. Îl avem în vedere şi pe preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, acum în postură şi de şef interimar al statului. După cum bine se cunoaşte, Marian Lupu, căutând sprijin politic la Moscova pentru alegerea sa în funcţia supremă din stat, a poposit acum două luni, împreună cu soţia, în faţa tronului patriarhal de la Moscova, unde, în încercarea de intrare în graţii, i-a adus, preaplecat, omagii capului Bisericii Ruse.

Dintre cele 4 partide parlamentare nu este nici unul care să nu-şi dorească vizita patriarhului rus la Chişinău. Preşedintele PLDM, Vladimir Filat, a formulat invitaţia anul trecut, preşedintele PD, Marian Lupu, a reînnoit invitaţia anul acesta, preşedintele PCRM, Vladimir Voronin, a fost singurul şef de stat şi de guvern din toată fosta URSS care a participat la întronarea patriarhului Kiril, iar preşedintele PL, Mihai Ghimpu, este cel care, împreună cu Dorin Chirtoacă, s-au arătat a fi credincioşi ai Patriarhiei Moscovei. Termenii în care s-a avut Mihai Ghimpu cu patriarhul Kiril al Moscovei sunt relevaţi de corespondenţa dintre cei doi. Anul trecut patriarhul rus îi scria lui Mihai Ghimpu, de 27 august, următoarele: „Este îmbucurător faptul că statul moldovenesc, fiind legat istoric şi cultural cu multe alte ţări, urmăreşte să păstreze unitatea poporului său, care este imposibilă fără unitatea Bisericii Ortodoxe. Astăzi este deosebit de important de a dezvolta relaţii bune cu Bielorusia, Ucraina şi Rusia, care, împreună cu Republica Moldova formează lumea ortodoxă a civilizaţiei creştine”. Fostul şef interimar nu a avut decât cuvinte de mulţumire pentru aceste aprecieri ale patriarhului Kiril.

Nu este greu să presupunem de pe acum că preşedinţii partidelor parlamentare (de la Lupu la Filat şi Voronin) şi mulţi dintre preşedinţii celor extraparlamentare (de la Pasat la Klimenko) se vor înghesui, de-a valma cu Igor Smirnov şi compania lui de la Tiraspol (un vechi prieten al patriarhului Kiril), să i se închine prelatului rus, să-i sărute mâna şi să se fotografieze cu el. Şi personaje ca Urechean sau Lucinschi sau alţi „ortodocşi ruşi de cetăţenie moldo-română” s-ar putea să apară în context. Ca şi în timpul vizitelor din Ucraina şi Bielorusia, ambasadorul Federaţiei Ruse va fi nelipsit din program. Cu ironia binevoitoare de rigoare se cuvine să ne întrebăm dacă şi unui alt fidel al Patriarhiei Moscovei de la Chişinău, ambasadorul României, Marius Lazurca, i se va rezerva acelaşi rol în program ca şi ambasadorului Federaţiei Ruse.

De precizat că nici unul dintre cei trei preşedinţi ai partidelor constitutive ale Alianţei declarate „pentru Integrare Europeană”, aflaţi în ultimii doi ani în funcţii-cheie în stat, nu i-au adresat o invitaţie similară, nici anul trecut, nici anul acesta, patriarhului Daniel de la Bucureşti. Dezechilibrul şi diferenţa de tratament este pe faţă.

Atitudinile în problema bisericească şi a diferendului canonic româno-rus din Republica Moldova, ca şi preferinţele canonice afişate sau nemărturisite public rămân în continuare o adevărată hârtie de turnesol pentru orientările geospirituale şi geostrategice ale clasei conducătoare de la noi.