VLĂHISMUL – O TEORIE CONTRARĂ UNITĂȚII TERITORIALE A SERBIEI SAU UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ!

Februarie 21, 2017

serbia-harta-politica

Anumite cercuri și persoane de la Belgrad au arborat un nou stindard, cel al vlăhismului care se dorește a fi un curent ce ar face distincție între români și așa-zișii vlahi. Acest curent este unul de origine eminamente sârbească și pornește de la specularea unor aspecte formale, nu de fond. Problema e că sârbii i-au numit tradițional pe românii din Văile Timocului, Dunării și Moravei, dar și pe cei din Homolie cu un exonim, cel de Vlah, iar pe românii din Voievodina, alăturați Serbiei abia după Primul Război Mondial, cu etnonimul propriu, cel de Român. Atât românii din Timoc, cât și cei din Voievodina își spun în propria lor limbă, invariabil, Români/Rumâni. Și doar atunci când vorbesc în sârbă, românii din Timoc apelează la exonimul Vlah, pentru că acesta este generalizat în limba sârbă, nu și în limba maternă a acestor români timoceni. Deci, folosirea în sârbă a exonimului Vlah ține de formă, nu de fond. Vlah este unul dintre felurile de a spune Român pe sârbește, nu o altă realitate.

Dacă românii din Provincia Autonomă Voievodina, reprezentând circa 10% din toți românii din Serbia, sunt recunoscuți ca atare și li se respectă, alături de alte 4 naționalități din provincie, drepturile cuvenite pe plan cultural, educațional, mediatic, bisericesc și administrativ, românii din Timoc, reprezentând cca 90% din ansamblul românității din Serbia, nu se bucură de niciun fel de drepturi naționale, nefiind recunoscuți ca români și tratați ca o nouă națiune, vlahă sau valahă, distinctă de națiunea română și opozabilă acesteia. Vom preciza în context că românii reprezintă în Republica Serbia de astăzi prima minoritate națională din punct de vedere numeric (peste 5% din ansamblul corpului social), fiind urmați, la mică distanță, de minoritatea maghiară. Specificul geografic și demografic al Serbiei face ca cele peste 5% de cetățeni sârbi de naționalitate română să locuiască într-un spațiu care reprezintă peste 10% din suprafața Republicii Serbia. Raportat la Serbia propriu-zisă, fără Provincia Autonomă Voievodina și fără Kosovo, acest procent teritorial crește mai mult decât dublu. Când nu-i mai pot asimila sau prezenta drept etnici sârbi pe românii timoceni, unii înceracă să inventeze așa-zisul popor vlah, cu limbă vlahă, cu identitate vlahă, cu scriere vlahă, toate diferite de cele românești.

S-ar părea că până aici totul este clar și că promotorii teoriei vlăhismului acționează pe cât se poate de egoist dintr-un imbold patriotic sârbesc având ca țintă fărâmițarea principalului bloc minoritar din țară. La o privire atentă însă, vom observa că vlăhismul nu doar că nu servește deloc cauza sârbească, ci se ridică împotriva acesteia, ca o amenințare reală. Autorii sârbi și puținii adepți dintre românii localnici ai teoriei vlăhismului (pusă chiar în practică prin crearea unui Consiliu Național Vlah distinct de Consiliul Național Român), mânați de ideea dezbinării blocurilor minoritare acoperită sofistic cu pretextul autoidentificării individuale, neglijează principiul autodeterminării politice colective corelat cu cel al autoidentificării. Și aici apare problema. Autorii teoriei vlăhismului spun simplu: vlahii nu sunt români, ei sunt o națiune distinctă de români, ca și de sârbi, pentru că așa se autoidentifică ei în limba sârbă când sunt chestionați de autoritățile sârbe. Pe scurt, vlahii ar fi un nou popor, o nouă nație și patria lor este Timocul.

Principiul autoidentificării etnice a persoanelor este un principiu unanim recunoscut și fixat în principalele instrumente juridice internaționale (universale și europene) în materie de drepturi ale omului. În cazul românilor timoceni observăm că ei se autoidentifică în limba maternă ca Români/Rumâni, iar în limba sârbă traduc termenul cu exonimul sârbesc Vlah. Deci, pentru ei, Vlah nu e termen de autoidentificare în limba maternă, ci doar o traducere în manieră sârbească la care recurg doar când sunt nevoiți să vorbească sârbește. Ar fi corect ca autoritățile sârbe să nu treacă peste numele de autoidentificare etnică a acestor români în limba lor maternă, întrucât însăși noțiunea de autoidentificare presupune identificarea în limba maternă, nu multiplele traduceri ale termenului, care diferă de la o limbă la alta (de exemplu: Deutsch (autoidentificare prin endonim), dar și Neamț, German, Alemand, Tedesco (traduceri sau exonime)).

Autoidentificarea ține de persoane, deci este un drept individual. Autodeterminarea însă, ține de popoare, deci este un drept colectiv. Potrivit cadrului internațional dreptul la autodeterminare este rezervat exclusiv popoarelor, nu și diverselor minorități naționale înrudite cu statele naționale existente.

Atunci când anumite cercuri de la Belgrad încearcă să creeze din minoritatea națională română din Serbia două entități: o minoritate națională română mai mică și un nou popor vlah mai mare, ca națiune distinctă atât de români, cât și de sârbi, este corect să ne întrebăm dacă aceste cercuri iau în calcul și perspectiva ca noua națiune vlahă, ridicată ca nou popor la un rang superior celui de minoritate națională română, să se autodetermine în viitor. Însăși ideea de națiune vlahă diferită de români scoate problema din zona culturală și o duce în zona periculoasă a politicului.

Dacă statul sârb ar recunoaște că românii din Timoc sunt o simplă și singură minoritate națională, românească, înrudită cu România, această minoritate înrudită ar putea pretinde doar drepturi culturale și educaționale, neavând drept de autodeterminare ca națiune. Nicio minoritate, nicăieri în lume, în accepția dreptului internațional, nu poate pretinde mai mult decât autonomie culturală, menită să-i protejeze și promoveze identitatea distinctă.

În cazul în care statul sârb inventează noua ”națiune vlahă”, aceasta, neavând un stat înrudit și nedeterminându-se vreodată ca națiune, capătă drept de autodeterminare națională până la crearea propriului stat vlah și separarea de Serbia. Cine nu crede, să consulte documentele de drept internațional la capitolul autodeterminarea popoarelor. Inventând minoritatea vlahă, unii inventează, de fapt, noua națiune vlahă. Prin agitarea teoriei vlăhiste ni se sugerează că Serbia nu mai este un stat național sârb cu diverse minorități în interiorul său, ci un stat sârbo-vlah, o uniune a două popoare care tolerează în cuprinsul său și minoritățile, printre care și o mică minoritate românească în Voievodina. Pentru asta intventează unii poporul zis vlah.

Realist și obiectiv vorbind, miza autorilor noii națiuni vlahe este crearea condițiilor pentru autodeterminarea acestei noi națiuni și separarea ei de Serbia, într-o logică care o continuă pe cea a destrămării fostei Iugoslavii. Lovindu-se în unitatea minorității române din Serbia, se lovește, prin ricoșeu, în unitatea teritorială a Serbiei însăși.  De la Timočka Krajina până la Vlaška Krajina sau Vlaška država nu e decât un singur pas. Nu este pentru prima oară în istorie când o falsă problemă etnică poate genera o reală problemă teritorială.

Nu ar fi mai înțelept ca autorii teoriei antiromânești a vlăhismului să recunoască faptul că românii timoceni sunt parte a minorității naționale române din Serbia și că acestei minorități i se cuvin drepturi culturale rezervate oricărei minorități, nu drepturi politice rezervate unor popoare întregi lipsite de stat național? Părerea noastră este că ar fi mai înțelept. Vrând să spargă unitatea naturală a minorității române din Serbia, autorii teoriei vlăhismului riscă să spargă unitatea teritorială a Serbiei. Unde dai și unde crapă!


DOUĂ INSTRUMENTE JURIDICE FUNDAMENTALE: LEGEA LIMBII ROMÂNE ȘI LEGEA ROMÂNOFONIEI

August 31, 2016

Limba romana

Limba română este vorbită de circa 30 de milioane de oameni. Peste o treime dintre aceștia nu locuiesc în interiorul granițelor actuale ale României.

Ea este limbă oficială în România, Republica Moldova, Provincia Autonomă Voievodina din Serbia, având statut de limbă regională oficială în regiunile Cernăuți și Transcarpația din Ucraina. Cu timpul aceasta ar putea deveni limbă regională oficială și în localități sau raioane din sudul istoric al Basarabiei sau Transnistria (regiunea Odesa).

Limba română este limbă oficială și de lucru a Uniunii Europene (una din 24) și limbă oficială a Uniunii Latine (una din 6).

Dialectul istoric aromân al limbii române comune are statut oficial în orașul Crușova din Republica Macedonia.

Totodată, româna este  limbă liturgică (una din 5) în Sfântul Munte Athos.

Un șir de state (SUA, China, Vatican, Franța, Germania, Marea Britanie, Ucraina, Rusia) au redacții de limbă română ale posturilor lor de radio pentru străinătate. În Ucraina, Serbia și Ungaria există emisiuni radio în limba română pentru minoritarii români din cuprinsul acestor state. În multe țări există catedre de limbă română. Presă scrisă în limba română literară există în Israel, Statele Unite ale Americii, Italia, Canada, Spania, Germania, Mara Britanie, Ucraina, Ungaria și Serbia, iar sporadic și în Bulgaria. În Albania și Republica Macedonia apar publicații în dialectul istoric aromân al limbii române comune. Posturi de radio sau emisiuni în limba română există în Austria, SUA și Israel. Există și emisiuni de televiziune în româna literară în Serbia, Austria, SUA și Canada, iar în dialectul aromân în Republica Macedonia. Radio România Internațional emite în limba română și în dialectul istoric aromân. TVR Internațional nu are emisiuni în dialectul aromân al limbii române comune. Tuturor acestora li se adaugă o bogată presă scrisă și audiovizuală din Republica Moldova.

România este unul dintre puținele state europene care nu are o Lege cu privire la statutul, rolul și funcțiile limbii sale naționale. Toate statele vecine României, cu excepția Bulgariei, în care există proiecte de lege în dezbatere parlamentară, au asemenea legi. România constituie o excepție în acest sens și printre statele foste socialiste, care, în cea mai mare parte a lor, și-au elaborat și aplică un cadru legislativ cu privire la limbile lor oficiale/de stat. În România este reglementat doar regimul lingvistic pentru minoritari, nu însă și pentru majoritari, limba română și dialectele noastre istorice (aromân, meglenoromân și istroromân) nefiind luate expres prin lege sub protecția statului. Există referiri legislative disparate la limba română, însă acestea nu sunt codificate într-o lege unică, așa cum observăm în alte state. Cel mai important act juridic în acest sens este Legea nr. 500/2004 privind folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice, având doar 9 articole, dintre care doar 7 cuprind norme de reglementare. Astfel, nu putem vorbi despre o completă și autentică suveranitate lingvistică a statului, elementele acestui tip de suveranitate bazându-se în prezent, în principal, pe tradiție și practici curente.

Republica Moldova are o asemenea Lege, dar aceasta este perimată, datând din perioada ocupației sovietice (1989), în timp ce toate celelalte state post-sovietice fără excepție au adoptat Legi organice privind reglementarea modului de funcționare a limbilor lor oficiale în stat și societate. Neavând o lege de respirație europeană în materie lingvistică, conformă interesului național, nici în cazul Republicii Moldova nu putem vorbi despre o completă și autentică suveranitate lingvistică a statului.

Nici România, nici Republica Moldova nu desfășoară politici lingvistice cuprinzătoare pe plan intern și extern, chiar dacă elemente de politică lingvistică sunt prezente în subsidiarul celor culturale sau educaționale.

Nici în România, nici în Republica Moldova limba română mimico-gestuală nu este protejată de lege, chiar dacă aceasta este o formă specifică a limbii noastre naționale.

Cele mai reușite modele de regim lingvistic, reglementat prin lege, din Europa există în țările Uniunii Europene, cum ar fi, bunăoară, Franța sau statele baltice: Estonia, Letonia și Lituania.

Nu există nici o Lege a Românofoniei, cu toate că în cazul existenței unei asemenea Legi, la Românofonie ar putea adera state precum Republica Moldova, Ucraina, Serbia, Israelul, Croația, Albania, Kazahstanul, putând fi invitate să adere și Republica Macedonia, Bulgaria, Ungaria și, la momentul potrivit, Grecia.

O eventuală alternativă la o asemenea Lege ar putea servi un Acord interstatal cu privire la Românofonie semnat între România și Republica Moldova, care să rămână deschis aderării oricărui alt stat în care limba română este vorbită de români autohtoni sau diasporali, indiferent de dialect, sau de persoane de alte origini etnice aparținând filonului cultural românesc.

Avem nevoie, în mod indiscutabil, de două instrumente juridice fundamentale: a) Legea Limbii Române și b) Legea Românofoniei.


INTERVENȚIE LA CONGRESUL ROMÂNILOR DIN SERBIA, 2010 (video)

Aprilie 21, 2013

Intervenție la Congresul Românilor din Serbia. 6 noiembrie 2010, Donii Milanovaț/Donji Milanovac, Timoc, Serbia.

Vedeți și:

Violation of the human rights of the Romanian ethnic minority in Serbia

Respect for the rights of the Timok Romanians (Eastern Serbia)

În apărerea drepturilor românilor din Timoc

Vlah înseamnă Român, după cum Deutch, Tedesco, Neamţ, Allemand înseamnă German

UN NUME CUNOSCUT: AMBASADORUL ZORAN POPOVIĆ, “PRIETENUL” ROMÂNILOR DIN TIMOC

Intervenţia domnului Vlad Cubreacov la APCE pe marginea raportului privind Serbia

În apărarea românilor din Serbia (franceză)

Rezoluţia APCE cu privire la situaţia minorităţilor naţionale din Voievodina şi a minorităţii etnice române din Serbia


ROMÂNA A FOST RECUNOSCUTĂ CA LIMBĂ REGIONALĂ ÎN MARAMUREȘUL ISTORIC (REGIUNEA TRANSCARPATICĂ DIN UCRAINA)

Decembrie 22, 2012

Maramuresul de Nord etnic

Vineri, 21 decembrie 2012, convocat la Ujgorod, Consiliul regiunii Transcarpatice a adoptat, cu 78 de voturi pro și 5 abțineri, în condițiile în care 14 consilieri au refuzat să-și exprime votul, o Hotărâre prin care limbilor maghiară, română și ruteană li se recunoaște oficial statutul de limbi regionale. Hotărârea cuprinde două puncte, în care se spune:

1. Se ia act de faptul că potrivit situației din 21 decembrie 2012, în conformitate cu articolul 7 al Legii Ucrainei despre principiile politicii lingvistice de stat, pe teritoriul unor unități administrativ-teritoriale aparte din regiune (sate, comune și orașe), alături de limba ucraineană de stat, sunt răspândite, ca limbi regionale, maghiara, româna și ruteana.

2. Se recomandă organelor administrației publice locale din regiunea Transcarpatică să adopte, în temeiul legii,  măsurile necesare în vederea realizării pe teritoriul fiecărei unități administrativ-teritoriale a prevederilor Legii Ucrainei despre principiile politicii lingvistice de stat”.*

Până în prezent, 7 Consilii locale din Ucraina i-au conferit oficial limbii române statutul de limbă regională: 1. Apșa de Jos (raionul Rahău, Transcarpatia), 2. Biserica Albă (raionul Rahău, Transcarpatia), 3. Pătrăuții de Jos (raionul Storojineț, Cernăuți), 4.  Slatina  (raionul Rahău, Transcarpatia), 5. Strâmtura (raionul Rahău, Transcarpatia), 6. Tărăsăuţi (raionul Noua Suliță, Cernăuți), 7. Topcina (raionul Teceu, Transcarpatia).

Românii constituie a doua minoritate etnică din Ucraina (413 749 de persoane înregistrate la recensământul din 2001), după cea rusească. Ei sunt  autohtoni, li se atribuie etnonimul de români sau infranimele de moldoveni și volohi, și constituie majoritatea populației în actualele raioane Herța (94%), Reni (51%, în sudul Basarabiei) și Adâncata (67%, în nordul Bucovinei), deținând o pondere importantă, în principal, în numeroase localități din regiunile Cernăuți, Odesa și Transcarpatică. Organizațiile românilor din Ucraina confirmă că în această țară există un număr de alți peste 15 000 de români care nu au fost înregistrați ca atare la recensământul din 2001. Potrivit informațiilor de care dispunem, în următoarele luni urmează ca mai multe zeci de consilii locale din Ucraina, precum și Consiliul regional Cernăuți, să examineze propunerile de a i se conferi limbii române statutul de limbă regională, alături de ucraineană.

romani-in-ucraina

În afară de România, limba română are statut oficial în Republica Moldova (limbă de stat) și în Provincia Autonomă Voievodina din Serbia (limbă oficială alături de sârbă și alte 4 limbi). Totodată, dialectul aromân (macedo-român) are statut oficial în orașul Crușova din Republica Macedonia, țară care îi recunoaște pe macedo-români, prin Constituție, drept etnie cofondatoare a statului, iar dialectul istro-român este recunoscut prin prevederile Statutului Regiunii Istria din Croația, cu toate că aceste prevederi nu sunt transpuse în practică.

De asemenea, româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în Sfântul Munte Athos, singurul teritoriu cu statut autonom special din Grecia. Limba română este și una dintre cele 23 de limbi oficiale și de lucru ale Uniunii Europene, începând cu anul 2007. Româna mai este una dintre cele 6 limbi oficiale ale Uniunii Latine, organizație internatională din care fac parte 36 de state de expresie neolatină.

Statutul de limbă oficială pe care limba română literară sau dialectele sale îl au în 6 state europene (România, Republica Moldova, Republica Macedonia, Grecia (Muntele Athos), Serbia și Ucraina), precum și prezenta unor numeroase comunități istorice românești sau de limbă română în diverse țări, îndreptățesc așteptarea ca Parlamentul de la București să examineze și să adopte o Lege cu privire la românofonia în lume.

––––––––––––––––

*”1. Взяти до відома, що станом на 21 грудня 2012 року, відповідно до статті 7 Закону України „Про засади державної мовної політики” на території окремих адміністративно-територіальних одиниць області (сіл, селищ та міст), поряд з українською мовою, як державною поширеними є, як регіональні, угорська, русинська та румунська мови.

2. Рекомендувати органам місцевого самоврядування Закарпатської області та наявності законних підстав, вживати заходи щодо реалізації на території адміністративно-територіальної одиниці положень Закону України  про засади мовної політики.”


Românii ortodocşi de la sud de Dunăre au un Vicar administrativ propriu

Iunie 13, 2011
Părintele Vicar Boian Alexandrovici al Timocului cu Părintele Episcop Lukian Pantelic al sârbilor din România

Părintele Vicar Boian Alexandrovici al Timocului cu Părintele Episcop Lukian Pantelić al sârbilor din România

Decizie istorică cu privire la românii ortodocşi din Serbia de Răsărit. Duminică, 12 iunie, Episcopul locţiitor al Episcopiei Ortodoxe Române a Daciei Felix de la Vârşeţ, Doctor Daniil Stoenescu, a înfiinţat un nou post de Vicar administrativ pentru credincioşii români din Serbia, fiind vorba despre românii din sudul Dunării, mai exact din Timoc. Astfel, din 12 iunie, Episcopia Daciei Felix va avea doi Vicari administrativi: unul pentru Voievodina (la nord de Dunăre) şi altul pentru Timoc (la sud de Dunăre). Primul Vicar administrativ pentru Timoc (Valea Timocului, Valea Moravei şi Homolie) este preotul iconom stavrofor Boian Alexandrovici din Negotin, protopop al Daciei Ripensis şi paroh de Mălainiţa şi Remesiana. Vicarul administrativ pentru Voievodina este preotul Moise Ianeş, paroh de Straja (Banatul sârbesc), care ocupă această funcţie din perioada dinaintea înfiinţării Episcopiei Ortodoxe Române a Daciei Felix, când aceasta avea statutul de Vicariat al Patriarhiei Române în Republica Iugoslavia, iar mai târziu în Serbia şi Muntenegru.

Episcopul Daniil Stoenescu arată în Decizia sa chiriarhală din 12 iunie că apreciază şi recunoaşte „în mod deosebit întreaga activitate misionară, pastorală şi bisericească” desfăşurată de părintele Boian Alexandrovici „timp de opt ani de zile, pentru binele românilor/vlahilor ortodocşi din Serbia de Răsărit”, exprimându-şi „deplina încredere în faptul că sfinţia sa va continua şi va spori şi pe mai departe toate cele începute, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu binecuvântarea Patriarhiei Române şi cu susţinerea şi îndrumarea” arhierească a Preasfinţiei Sale.

Românii reprezintă cea mai numeroasă minoritate etnică din Serbia, fiind repartizată teritorial în mod inegal. Astfel, circa 30 de mii de români locuiesc în Provincia autonomă Voievodina, la nord de Dunăre, şi se bucură de drepturi culturale şi naţionale (şcoli, biserici, mass-media), iar peste 300 de mii de români locuiesc în Timoc, pe văile râurilor Dunărea, Timoc şi Morava, fără a le fi asigurate drepturile culturale şi naţionale elementare. Situaţia acestei comunităţi a făcut obiectul dezbaterilor în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care, la 1 octombrie 2008, a adoptat Rezoluţia 1632 (2008) şi Recomandarea 1845 (2008), intitulate: „Situaţia minorităţilor naţionale din Voievodina şi a minorităţii etnice române din Serbia”.

Rezoluţia 1632 (2008) spune, între altele: „Adunarea este conştientă de îngrijorările exprimate de Comisia pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) în legătură cu Legea din anul 2006 privind Bisericile şi organizaţiile religioase din Republica Serbia şi se asociază recomandării acesteia prin care cere o definire mai exactă a statutului dreptului canonic şi a hotărârilor instanţelor bisericeşti. Pe de altă parte, Adunarea roagă insistent autorităţile sârbe să coopereze deopotrivă cu Biserica Ortodoxă Sârbă şi cu Biserica Ortodoxă Română pentru găsirea unei soluţii practice de natură să facă efectivă libertatea religiei în partea de răsărit a ţării, aşa cum este deja în cazul Voievodinei”.

Totodată, APCE, le-a cerut autorităţilor de la Belgrad „Să suprime diferenţele regionale existente în ceea ce priveşte garantarea efectivă a drepturilor minorităţilor (în special privind folosirea limbilor minoritare în administraţie, învăţământul în limbile minoritare, libertatea religiei etc.) punând integral în aplicare, şi pe întreg teritoriul, legislaţia în vigoare în acest domeniu; Să ia măsurile necesare pentru a le înlesni valahilor/românilor care locuiesc în estul Serbiei (pe văile Timocului, Moravei şi Dunării) accesul la învăţământ, la presă şi la administraţie publică în limba lor maternă şi să le ofere acestora mijloacele de a-şi să ţină servicii religioase în această limbă; Să identifice şi să aplice soluţii tehnice care să le permită persoanele din estul Serbiei să recepţioneze emisiunile în limba română difuzate în Voievodina”.

Până în 1833, când provincia sud-dunăreană autonomă Marginea, populată preponderent de români, a fost anexată de statul sârb, românii din Timoc au ţinut aministrativ-bisericeşte, de Mitropolia Ungrovlahiei cu reşedinţa la Târgovişte, iar apoi la Bucureşti. Biserica Ortodoxă Sârbă a promovat o politică înverşunată de sârbizare a etnicilor români din această regiune şi s-a opus oricăror revendicări privind folosirea numelor româneşti şi a limbii române în cultul public bisericesc. În ultimele două decenii, mai multe parohii ortodoxe române au fost înfiinţate în Timoc, dintre care prima la Mălainiţa, comuna Negotin, în frunte cu protopopul Boian Alexandrovici.

NOTĂ: Dacia Ripensis este denumirea unei provincii romane care a făcut parte din Dacia Aureliană, organizată pe la anul 283 după Hristos de către împăratul Aurelian, când el a pus pietrele de graniţă şi una dintre ele a fost reînnoită de Gaianius, după retragerea lui din Dacia de la nordul Dunării. Ratiaria a fost stabilită drept capitală a Daciei Ripensis (înainte fiind o colonie, fondata de împăratul Traian, în Moesia Superior). Ratiaria se află în Bulgaria, lângă Dunăre, la 17 km sud de Vidin. Capitala servea atât ca sediu al guvernatorului militar, cât şi ca bază militară a legiunii romane a XIII-lea, Gemina. După Priscus, Dacia Ripensis a fost o provincie înfloritoare, în secolele al patrulea şi al cincilea ale erei noastre. Însă la începutul anilor 440, hunii au cucerit provincia (înainte de asta având loc câteva conflicte între romani şi huni, în urma cărora hunii cuceriseră Castra Martis). Deşi provincia a fost redobândită pentru o perioada scurtă, până la urmă a fost decimată de către avari în anul 586. Pe o notă mai specifică, Aurelian a dezvoltat Dacia Ripensis de-a lungul Dunării şi anume între Moesia Superior şi Moesia Inferior. Pe timpul domniei împăratului Traian multe cetăţi şi fortificaţii au fost construite în această provincie. Aceste cetăţi/fortificaţii au inclus Singidunum (Belgradul de astazi), Viminacium (Kostolaţ), Tanata, Zernis, Doukepratou, Caputboes, Zanes şi Pontes.

Dacia Ripensis a avut câteva oraşe mai mari, în care au funcţionat şi centre episcopale, de unde s-a răspândit creştinismul timpuriu. Pe lângă Ratiaria, unul dintre centrele principale era şi oraşul Aquae, care era şi sediu episcopal. La sinodul din Sardica (Sofia de astăzi) în anul 343 este menţionat, între alţii, şi episcopul „Vitalis et Daciae Ripensis de Aquis”. Această episcopie este amintita şi de împăratul Iustinian în cunoscuta sa novelă numărul 11.

Protopopiatul Ortodox Român al Daciei Ripensis este o scânteie vie a creştinismului daco-roman, dând expresie organizatorică bisericească comunităţii numeroase a românilor din Timocul de astăzi, români pe care sârbii şi bulgarii îi numesc vlahi şi care sunt băştinaşi în Serbia de răsărit şi în cea de nord-est (ca şi în Bulgaria de nord-vest).

Episcopia Ortodoxă Română a Daciei Felix pentru românii din Serbia există prin iconomie (sau pogorământ de la principiul jurisdicţiei teritoriale), întrucât şi la Timişoara există, prin reciprocitate, din 1918, o Episcopie Ortodoxă Sârbă, condusă de un episcop sârb (acum Preasfinţitul Lukian Pantelić), pentru toţi etnicii sârbi de confesiune ortodoxă din România. În prezent, Episcopia Ortodoxă Sârbă cu sediul la Timişoara cuprinde 56 de parohii şi 5 mănăstiri, organizate în 3 protopopiate (Arad, Socol, Timişoara).

Istorica Decizie chiriarhală din 12 iunie 2011

Istorica Decizie chiriarhală din 12 iunie 2011

P.S.: Agenţia de ştiri TIMOCPRESS de la Negotin (Serbia de Răsărit) a difuzat o ştire în legătură cu acest eveniment. Iată ştirea, care ne aduce detalii suplimentare:

„Negotin, Timoc, Serbia/TimocPress/marţi, 14 iunie 2011/ – Preotul iconom stavrofor Boian Alexandrovici, cel care a zidit în 2004 prima biserică românească la Malainiţa, în Serbia de nord-est, a fost numit marţi vicar al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) pentru cei peste 300.000 de români din ţinuturile istorice Timoc, Morava, Homolie şi sudul Dunării.

Întâi stătătorul Episcopiei BOR „Dacia Felix”, cu sediul la Vârşeţ, Serbia, PS Daniil, a declarat că ridicarea la rang de vicar a preotului-martir Boian Alexandrovici s-a făcut printr-o decizie chiriarhală, el continuând să activeze şi ca protopop al Protopopiatului „Dacia Ripensis” care administrează parohiile din Serbia de nord-est.

„Noua funcţie a părintelui Boian Alexandrovici este o recunoaştere a tot ce a făcut el pentru renaşterea, după aproape 180 de ani de sete duhovnicească, a BOR în această parte a Serbiei, unde autorităţile administrative şi ecleziastice sârbe au împiedicat, după 1833, ascultarea de către români a slujbelor în limba română şi săvârşirea ritualurilor şi tradiţiilor bisericeşti strămoşeşti”, a afirmat PS Daniil.

Potrivit sursei citate, vicarul Boian Alexandrovici are misiunea de a sprijini zidirea altor biserici româneşti pe vetrele în care cândva domnii români şi comunităţile locale au ridicat întru credinţă sfinte lăcaşe de cult care, datorită vicisitudinilor istoriei, au fost demolate sau trecute în inventarul Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Cu acelaşi prilej, pe lista parohiilor existente din Morava, Timoc, Homolie şi sudul Dunării – Malainiţa şi Remesiana, Clococeavăţ, Gorneana, Horreum Margi şi Isacova, Nigotin, Aquae şi Sârmănovaţ, Țârnaica, Bor, Geanova, Dupliana, Metoniţa şi Zlocucea – au mai fost adăugate Kladova şi Cucevo.

În context, părintele Vicar Boian Alexandrovici a precizat că în zonele româneşti din Serbia de nord-est, unde în urmă cu aproape şapte ani nici nu aveai dreptul să te închini sau să spui o rugăciune în limba română, se află deja ridicate două biserici româneşti (la Malainiţa şi Isacova), şase troiţe amplasate în locurile încărcate de istorie ale românilor şi cinci clerici.

„Cu osteneală şi plini de credinţă vom face astfel încât precum pasărea Phoenix toate bisericile să se ridice la loc. Aşa înţeleg eu de acum înainte menirea mea pe acest pământ. Sunt recunoscător tuturor celor care m-au îndrumat şi mi-au călăuzit bucuriile şi necazurile printre românii mei”, a spus părintele Vicar Boian Alexandrovici al Timocului.”


Congresul Românilor din Serbia, 5-7 noiembrie 2010

Octombrie 27, 2010

Timoc Press 27.10.2010.

af.gif

Doni Milanovaţ, Timoc, Serbia/TimocPress/miercuri, 27 octombrie 2010/ – “Ariadnae Filum” – Asociaţia pentru Cultură a Românilor- Vlahilor din nordul Serbiei va organiza, în perioada 05-07 noiembrie 2010, in localitatea Doni Milanovaţ (Donji Milanovac), ”Congresul Românilor din Serbia”.

Temele propuse pentru dezbatere sunt:

• Problemele de păstrare şi utilizare a limbii române
• Păstrarea identităţii naţionale si folosirea abuzivă a termenului “Românizare
Recensământul populaţiei din Serbia in 2011

Pedrag Balaşevici – preşedintele comitetului de organizare şi Zavişa Jurj – preşedintele Asociaţiei “Ariadnae Filum” împreună cu toţi organizatorii îşi propun ca la acest congres să se întâlnească toţi factorii relevanţi din Serbia de Est şi din Banat, să discute temele propuse şi să găsească soluţii pentru “chestiunea românească”, soluţii care să ducă la unificarea comunităţii româneşti, nu la o şi mai mare fracţionare.

”Congresul Românilor din Serbia” este sprijinit de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni din cadrul Guvernului României şi la el vor participa, printre alţii, reprezentanţi ai partidelor politice şi ONG-urilor din Serbia de NE şi Voievodina, Bisericii Ortodoxă Română, ambasade, instituţii de stat din Serbia, OSC, Consiliul Europei, Avocatul Poporului, deputaţi de origine română (vlahă), primari de origine română (vlahă) din Serbia de NE ş. a.


Limba română sub garanţiile RSS Moldoveneşti

Septembrie 22, 2010

 Limba romana
Între euroconformitate şi recurs la geolingvistică

Limba este un fel de cod genetic al fiecărui popor, fiind depozitarul şi expresia istoriei sale. O limbă exprimă pe deplin identitatea inconfundabilă a unui popor în mozaicul lumii. Orice limbă este un organism viu şi se confundă cu fiinţa etnică a unui popor. De regulă, aria de răspândire a unei limbi coincide cu spaţiul etnic de geneză şi devenire a etniei respective. Alteori, intervenţiile brutale în istorie ale unor puteri politice, de obicei de natură imperială, pun în contact limbi şi popoare diferite, dintre care limbile popoarelor cucerite vor fi asuprite, iar limba centrului imperial va fi asupritoare, exercitându-şi supremaţia în raport cu orice altă expresie culturală şi lingvistică.

URSS a murit, identităţile se teritorializează

În fosta URSS toate naţiunile captive fuseseră condamnate la rusificare treptată prin bilingvism zis „armonios”, iar etnia naţiunii dominante – menţinută în condiţia de monolingvism autosuficient. Limba rusă a fost instrumentalizată ca agent al asimilării etniilor neruse, iar pentru accelerarea proceselor de rusificare acesteia i s-a atribuit prin lege funcţia de „limbă de comunicare interetnică”. În acest sens, continuând politica asimilaţionistă a imperiului ţarist, URSS a recurs la deportări, strămutări şi deplasări masive de populaţie. Evident, limba rusă îşi consolida în aceste cazuri funcţia de „limbă de comunicare interetnică”. Până la perestroika lui Gorbaciov, un Departament întreg a avut în sarcină promovarea politicilor de strămutare a populaţiilor neruse în regiunile îndepărtate ale Siberiei şi Orientului îndepărtat, iar a etnicilor ruşi (şi ucraineni) – în republicile neruse. Aceste populaţii strămutate, ruse sau neruse, deveneau, prin „limba de comunicare interetnică”, nişte puternici agenţi integratori ai imperiului sovietic.

După prăbuşirea URSS fiecare dintre noile state apărute pe ruinele acestuia şi-a promovat propriile politici sociolingvistice, orientate spre consolidarea statutului, rolului şi funcţiilor propriei limbi de stat în detrimentul poziţiilor ocupate altădată de limba rusă. Fenomenul este numit de geopoliticieni cu termeni speciali: teritorializare a identităţilor sau identitarizare a teritoriilor. Situaţiile au evoluat diferit de la stat la stat. Este interesant să vedem cum stau astăzi lucrurile în această privinţă. Să le luăm pe rând. Vom începe cu cele trei state baltice, din 2004 membre ale Uniunii Europene.

Trei state membre UE cu legislaţie lingvistică euroconformă

În Estonia singura limbă de stat este estona, statutul şi funcţiile acesteia fiind reglementate de „Legea despre limbă” din 21 februarie 1995, cu modificările şi completările ulterioare. Limba rusă nu are un statut oficial, fiind una dintre limbile categoriei generice de „necetăţeni” rezidenţi pe teritoriul estonian (între 30 şi 40% din locuitori). Din 28 iunie 2008, în Estonia sunt în vigoare „Cerinţele pentru cunoaşterea limbii estone de către angajaţii în domeniul public şi în alte domenii”, document racordat la cadrul european în materie (Documentul cadru al Consiliului Europei privind nivelurile de cunoaştere a limbii). Pentru toate profesiile practicate în Estonia au fost stabilite şase trepte de cunoaştere a limbii de stat: A1-A2 – nivelul începător, B1-B2 – nivelul mediu şi C1-C2 – stăpânirea liberă a limbii estone.

În Letonia doar letona este limbă oficială a statului, statutul letonei fiind reglementat de „Legea despre limba de stat” din 9 decembrie 1999. Potrivit acestei legi, limba rusă are statut de limbă străină. Controlul asupra modului de aplicare a legii este prerogativa Centrului Limbii de Stat, structură distinctă pe lângă Ministerul Justiţiei.

În Lituania singura limbă oficială este lituaniana, potrivit Constituţiei ţării şi „Legii cu privire la limba de stat” din 31 ianuarie 1995, modificată şi completată la 13 iunie 2002. Limba rusă nu are nici un statut oficial. O Comisie de Stat pentru Limba Lituaniană este responsabilă de aplicarea uniformă a legii în tot cuprinsul acestui stat al UE.

Estona, letona şi lituaniana sunt limbi oficiale ale UE. Vom preciza în context că România, stat membru al UE din 2007, nu are o lege specială privind statutul, rolul şi funcţiile limbii române ca limbă oficială a statului naţional român.

Trei ţări slave şi limbile lor de stat

Vom trece la cele trei state slave de răsărit: Rusia, Ucraina şi Bielorusia.

Federaţia Rusă are, la nivel federal, o singură limbă de stat – limba rusă. Cadrul legal în această materie este definit de „Legea federală nr. 53-FZ despre limba de stat a Federaţiei Ruse” din 12 iunie 2005. În republicile federale, organizate pe criterii etnice, alături de rusă, limbile etniilor respective au statutul formal de limbi regionale. În 2009, UNESCO a inclus 136 de limbi ale etniilor din Federaţia Rusă în Cartea Roşie a Limbilor ameninţate cu dispariţia. Legea federală despre limba de stat a Federaţiei Ruse stabileşte că: „În conformitate cu Constituţia Federaţiei Ruse, limba de stat a Federaţiei Ruse este, pe întreg teritoriul ei, limba rusă” şi că: „Statutul limbii ruse ca limbă de stat a Federaţiei Ruse prevede folosirea obligatorie a limbii ruse în domeniile stabilite de prezenta lege federală, de alte legi federale, de „Legea Federaţiei Ruse nr. 1807-I despre limbile popoarelor Federaţiei Ruse” din 25 octombrie 1991 şi de către alte acte normative de drept ale Federaţiei Ruse, prevede protecţia limbii ruse şi susţinerea ei, precum şi asigurarea dreptului cetăţenilor Federaţiei Ruse de a folosi limba de stat a Federaţiei Ruse”. Legea stabileşte că utilizarea limbii ruse este obligatorie în 10 domenii ale vieţii social-politice, de la activitatea organelor puterii de stat până la publicitate. Controlul asupra respectării prevederilor Legii despre limba de stat a Federaţiei Ruse este trecut în sarcina organelor puterii de stat, de la nivelul celor federale la nivelul celor locale, în limitele stabilite de legislaţie. Alfabetul rusesc este obligatoriu pentru limbile tuturor popoarelor neslave care au formaţiuni statale în componenţa Federaţiei Ruse. Astfel, Legea Federaţiei Ruse nr. 1807-I despre limbile popoarelor Federaţiei Ruse” din 25 octombrie 1991, cu modificările ulterioare, stabileşte în articolul 3 că: „În Federaţia Rusă alfabetele limbii de stat a Federaţiei Ruse şi cele ale limbilor de stat ale republicilor se formează pe baza alfabetului chirilic. Alte baze grafice ale alfabetelor limbii de stat a Federaţiei Ruse şi ale limbilor de stat ale republicilor pot fi instituite prin legile federale”.

Bielorusia este singurul stat european în care, alături de bielorusă, limba rusă are statutul oficial de limbă de stat. Modul de funcţionare a celor două limbi de stat este reglementat de „Legea despre limbi în Republica Bielorusia” nr. 3094 din 26 ianuarie 1990, cu modificările operate la 13 iulie 1998.

În Ucraina singura limbă de stat este ucraineana, potrivit prevederilor articolului 10 al Constituţiei. La 14 decembrie 1999, printr-o cuprinzătoare Hotărâre a sa, Curtea Constituţională a Ucrainei a dat o interpretare oficială prevederilor acestui articol din Constituţie. Ucraina este un stat neomogen din punct de vedere lingvistic. Astfel, în regiunile de sud şi cele de răsărit vorbitorii de limbă ucraineană sunt minoritari, iar cei de limbă rusă – majoritari. Circa o treime din populaţia Ucrainei vorbeşte un amestec ruso-ucrainean numit „surjik”. Populaţia de limbă română este a treia ca mărime din ţară (după ucraineni şi ruşi). Printr-un acord preelectoral semnat de prezidenţiabilul Victor Ianukovici cu reprezentanţii comunităţilor rusă, română şi maghiară din Ucraina, actualul şef al statului ucrainean s-a angajat să asigure un statut oficial, la nivel local şi regional, pentru limbile rusă, română şi maghiară, acolo unde ponderea vorbitorilor lor atinge 10%. Anul curent reprezentanţii Partidului Regiunilor, de guvernământ, al preşedintelui Victor Ianukovici, împreună cu cei ai Partidului Comunist şi al Blocului Litvin, au introdus în Rada Supremă proiectul „Legii despre limbile din Ucraina” şi pe cel al „Legii despre limba ucraineană de stat”. Deocamdată, adoptarea acestor proiecte de legi a fost amânată până după alegerile parlamentare din Ucraina.

Limba rusă pleacă din Caucaz. Alfabetul şi limba rusă rămân doar în Oseţia de Sud şi Abhazia

În regiunea Caucazului de Sud, situaţia nu este foarte diferită.

Constituţia Georgiei, în articolul său 8, spune: „Limba de stat a Georgiei este georgiana, iar în Republica Autonomă Abhază – şi limba abhază”. Modul de funcţionare a limbii georgiene este reglementat de „Legea cu privire la limba de stat”. Limba rusă are statut de limbă străină. Învăţământul în şcolile de stat de toate gradele este doar în limba georgiană, iar limbile minorităţilor etnice pot fi studiate doar ca disciplină distinctă.

În Azerbaidjan limba azeră are statutul de limbă de stat. „Legea despre limba de stat a Republicii Azere” din 30 septembrie 2002 prevede obligaţia tuturor cetăţenilor de a cunoaşte limba azeră de stat. Ca şi în Georgia, rusa are statut de limbă străină. Limba azeră a fost trecută de la alfabetul rus la cel latin începând cu anul 1991, odată cu restabilirea independenţei de stat, tranziţie încheiată la 1 august 2001. Din 2002 ziua de 1 august este sărbătorită oficial drept „Zi a limbii azere şi a alfabetului azer”.

„Legea despre limbă” din Armenia din 17 aprilie 1993 prevede că: „Limba de stat a Republicii Armenia este armeana, care deserveşte toate sferele vieţii din republică. Limba oficială a Republicii Armenia este limba armeană literară. Republica Armenia contribuie la păstrarea şi răspândirea limbii armene printre armenii de peste hotare. Republica Armenia favorizează unificarea ortografiei limbii armene”, dar şi că: „Persoanele cu funcţii de răspundere şi cetăţenii Republicii Armenia, angajaţi în unele domenii ale deservirii, sunt obligaţi să posede limba armeană. Limba intervenţiilor oficiale ale persoanelor care reprezintă Republica Armenia este limba armeană, dacă faptul nu contravine ordinii stabilite în respectivele instanţe internaţionale. În discursul lor oficial, cetăţenii Republicii Armenia sunt obligaţi să asigure curăţenia limbii”. Limba rusă are statut de limbă străină.

Schimbarea la faţă a Asiei Mijlocii

Printre statele medioasiatice avem o situaţie mai pestriţă, dar cu tendinţe clare de emancipare lingvistică de sub tutela limbii şi alfabetului rus, de afirmare a propriei identităţi.

În Turkmenistan limba turkmenă este singura limbă de stat, după cum stipulează articolul 14 al Constituţiei din 2008. Învăţământul în limba rusă, de la cel primar la cel universitar, a fost desfiinţat. Începând cu anul 1996, limba rusă are statut de limbă străină. În Turkmenistan nu este permisă perfectarea de abonamente la ziare şi reviste din Federaţia Rusă şi nici retransmiterea de programe de radio şi televiziune din Rusia. Limba turkmenă a fost trecută la alfabetul latin.

În Uzbekistan există o singură limbă de stat – uzbeca. Legea Republicii Uzbekistan „Despre limba de stat” din 3 decembrie 2004 reglementează modul de funcţionare a limbii uzbece. În 1992, limba uzbecă a început tranziţia de la scrierea cu litere ruseşti la cea cu alfabet latin. Limba rusă are statut de limbă străină.

În Tadjikistan singura limbă de stat este tadjica sau farsi/persana, această ţară neturcică având aceeaşi limbă de stat ca şi Republica Islamică Iran. Între 1991 şi 2009, limba rusă a avut un statut oficial de „limbă de comunicare interetnică”, putând fi utilizată în comunicarea cu instituţiile de stat. Odată cu adoptarea „Legii cu privire la limba de stat” la 3 octombrie 2009, singura limbă oficială a rămas tadjica/persana, iar în martie 2010, Parlamentul a anulat obligativitatea publicării actelor legislative şi normative în limba rusă, care a fost exclusă complet din activităţile de secretariat şi a devenit una dintre limbile străine în Tadjikistan.

În Kirgizstan singura limbă de stat, potrivit Constituţiei adoptate prin referendumul din 21 octombrie 2007, este kirghiza. Totodată, „Legea despre limba de stat a Republicii Kirghize”, prevede că: „În conformitate cu Constituţia Republicii Kirghize limba de stat a Republicii Kirghize este limba kirghiză. Limba kirghiză, ca unul dintre principalele elemente de bază ale statalităţii Republicii Kirghize, funcţionează în mod obligatoriu în toate sferele activităţii de stat şi ale autoadministrării locale în ordinea stabilită de prezenta Lege şi alte legi ale Republicii Kirghize. În Republica Kirghiză limba rusă este folosită ca limbă oficială”, precum şi că: „Limba kirghiză, în calitate de limbă de stat, este considerată şi limbă de comunicare interetnică în Republica Kirghiză”. În 1992, guvernul de la Bişkek a adoptat hotărârea de a trece treptat scrierea kirghiză de la alfabetul rusesc la cel latin. Pentru moment procesul tranziţiei la alfabetul latin a fost stopat de actualele autorităţi din Kirghizstan.

Republica Kazahstan are, de asemenea, o singură limbă de stat – kazaha. „Legea despre limbile din Republica Kazahstan”, din 20 decembrie 2004 spune că „datoria fiecărui cetăţean al Republicii Kazahstan este să însuşească limba de stat, care este cel mai important factor de consolidare a poporului Kazahstanului.” În acelaşi timp, limba rusă este utilizată nestingherit în organele puterii centrale sau locale de stat, fără ca aceasta să aibă un statut oficial fixat în lege. Autorităţile kazahe au formulat oficial intenţia de a trece scrierea kazahă de la alfabetul rusesc la cel latin, urmând exemplul altor state turcofone foste sovietice ca Azerbaidjan, Turkmenistan, Kirghizstan şi Uzbekistan. Din anul 2004, agenţia guvernamentală de ştiri „Qazaqinform” foloseşte varianta turcă a alfabetului latin pentru toate ştirile în limba kazahă destinate diasporei.

Zonele rusofoniei oficializate: Rusia, Bielorusia, Găgăuzia, Transnistria, Abhazia, Oseţia de Sud

Singurele locuri din fostul spaţiu sovietic în care limba rusă are statutul de limbă de stat sunt Federaţia Rusă şi Bielorusia, precum şi Unitatea teritorial administrativă Găgăuzia din Republica Moldova. Aici ar trebui să adăugăm şi teritoriile separatiste Transnistria din Republica Moldova şi Abhazia şi Oseţia de Sud din Georgia.

„Ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă”

Analizând cazul Republicii Moldova, în comparaţie cu fostele naţiuni captive din spaţiul de influenţă şi control al Moscovei, vom observa că doar ţara noastră are o legislaţie în materie lingvistică datând încă din perioada sovietică. Parlamentul Republicii Moldova a lăsat în vigoare Legea RSS Moldoveneşti „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti” nr. 3465-XI din 1 septembrie 1989 (adoptată de fapt la 31 august 1989), lege care susţine în preambulul său identitatea lingvistică moldo-română şi echivalează juridic termenii moldovean/român. Legea a suportat modificări şi completări neesenţiale la 29 mai 2003. O lege care în 1989 ne părea progresistă, salvatoare chiar, acum apare ca perimată şi depăşită de realităţi.

Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991 vorbeşte despre „decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin”, iar articolul 13 al Constituţiei din 1994 – despre „limba moldovenească funcţionând pe baza grafiei latine”, susţinând în plus că „Statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării”.

* * *

Legea RSS Moldoveneşti „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti: „Consfinţirea prin Constituţia (Legea Fundamentală) a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a statutului limbii moldoveneşti ca limbă de stat are menirea să contribuie la realizarea suveranităţii depline a republicii şi la crearea garanţiilor necesare pentru folosirea ei plenară în toate sferele vieţii ei politice, economice, sociale şi culturale. RSS Moldovenească sprijină aspiraţia moldovenilor care locuiesc peste hotarele republicii, iar ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă – şi a românilor care locuiesc pe teritoriul Uniunii RSS, de a-şi face studiile şi de a-şi satisface necesităţile culturale în limba maternă.

Atribuind limbii moldoveneşti statutul de limbă de stat, RSS Moldovenească asigură ocrotirea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor de orice naţionalitate, care locuiesc pe teritoriul RSS Moldoveneşti, indiferent de limba pe care o vorbesc, în condiţiile egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa Legii.

În scopul ocrotirii şi asigurării de către stat a dezvoltării limbii găgăuze RSS Moldovenească creează garanţiile necesare pentru extinderea consecventă a funcţiilor ei sociale.

RSS Moldovenească asigură pe teritoriul său condiţiile necesare pentru folosirea şi dezvoltarea limbii ruse ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea RSS, precum şi a limbilor populaţiilor de alte naţionalităţi care locuiesc în republică.”

Totodată, primele 5 articole ale legii stipulează: „Articolul 1. În conformitate cu Constituţia (Legea Fundamentală) a RSS Moldoveneşti limba de stat a RSS Moldoveneşti este limba moldovenească, care funcţionează pe baza grafiei latine. Ca limbă de stat, limba moldovenească se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale şi îndeplineşte în legătură cu aceasta funcţiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii.

RSS Moldovenească garantează tuturor locuitorilor din republică învăţarea gratuită a limbii de stat la nivelul necesar pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu.

Articolul 2. În localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate găgăuză limba oficială în diferite sfere ale vieţii este limba de stat, limba găgăuză sau cea rusă.

Articolul 3. Limba rusă, ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea RSS, se foloseşte pe teritoriul republicii alături de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între naţiuni, ceea ce asigură un bilingvism naţional-rus şi rus-naţional real.

Articolul 4. RSS Moldovenească garantează folosirea limbilor ucraineană, rusă, bulgară, ivrit, idiş, ţigănească, a limbilor altor grupuri etnice, care locuiesc pe teritoriul republicii, pentru satisfacerea necesităţilor lor naţional-culturale.

Articolul 5. Prezenta Lege nu reglementează folosirea limbilor în relaţiile dintre persoane, în activitatea de producţie a transporturilor feroviar şi aerian (cu excepţia sferei de deservire a pasagerilor), precum şi în unităţile militare şi în instituţiile subordonate Ministerului apărării al Uniunii RSS, în unităţile militare ale Comitetului pentru securitatea statului al Uniunii RSS şi ale Ministerului afacerilor interne al Uniunii RSS.”

* * *

În loc de concluzii

După aceste constatări putem trage concluzia că Republica Moldova este, printre toate fostele state sovietice, cea mai rămasă în urmă la capitolul legislaţie lingvistică. Faptul că Republica Moldova este ultimul stat în fosta URSS ca intenţie şi viteză de adoptare a legislaţiei lingvistice dovedeşte o dată în plus lipsa de perspicacitate, de voinţă politică şi de patriotism a clasei guvernante. O nouă lege privind statutul şi funcţiile limbii de stat a Republicii Moldova este necesară. Şi pentru că sintagma „limbă de stat” a fost atât de mult repudiată, precizăm aici că este vorba, în afara oricărei discuţii, de limba română literară.

În acelaşi timp, observăm că România, care ar trebui să fie un exemplu de urmat pentru Republica Moldova, are în materie lingvistică un cadru legislativ omisiv. Astfel, România nu a avut niciodată şi nu are nici în prezent o lege privind funcţionarea limbii sale oficiale, care, potrivit articolului 13 al Constituţiei din 1991, „este limba română”. Nu există legi privind protejarea, folosirea şi promovarea limbii române în ţară şi peste hotare, chiar dacă referiri episodice se cuprind în legislaţia foarte dezvoltată şi actele normative cu privire la minorităţile naţionale (bunăoară, Hotărârea de Guvern nr. 1206/2001) sau la sprijinul pentru românii „de pretutindeni”. De asemenea, nu există în România o autoritate distinctă în a cărei sarcină să stea aplicarea normelor legale cu caracter sociolingvistic.

Întrucât limba română are un statut oficial în 3 state (România, Republica Moldova şi provincia autonomă Voievodina din Serbia), şi ar putea fi recunoscută oficial ca limbă regională în raioanele în care are o pondere majoritară (Herţa şi Adâncata (Hliboka) din regiunea Cernăuţi şi Reni din regiunea Odesa) în Ucraina, eventual şi în interfluviul Dunăre-Morava-Timoc din Serbia, este necesară adoptarea unei Legi a Românofoniei. În sprijinul unei asemenea iniţiative vine şi statutul de limbă oficială a Uniunii Europene pe care l-a obţinut româna la 1 ianuarie 2007, când Republica Moldova a devenit singurul stat european extracomunitar a cărui limbă oficială este una dintre cele 24 de limbi de lucru ale instituţiilor europene.

Necesitatea unei Legi a Românofoniei este veche. Într-o scrisoare pe care i-o adresam, la 11 iulie 2006, ministrului Afacerilor Externe al României din acea vreme, Mihai-Răzvan Ungureanu, în cadrul unei dezbateri publice pe marginea proiectului de Lege privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, opinam: „Apreciez ca firească dorinţa MAE de promovare a românofoniei în lume, printre persoanele neromâne, dar cred că aceasta trebuie să facă obiectul unei legi euroconforme distincte pentru a evita etnicizarea subiectului, precum şi pentru a spulbera eventualele temeri ale unor state sau cercuri etnopolitice străine privind încercarea de a le induce neromânilor de peste hotare, prin recurs la geolingvistică, o identitate străină.

Am vrea, desigur, ca prin limba română să le oferim neromânilor un instrument de cunoaştere a noastră şi de cooperare cu noi. Noţiunile de român şi de românofon nu sunt întotdeauna reciproc superpozabile, iar unele cercuri etnopolitice străine, profitând de acest fapt, încearcă de multe ori să le prezinte ca opozabile. Sper să fiţi de acord că a sosit timpul să ne gândim, în spiritul Convenţiei Culturale Europene, şi la o lege cu privire la românofonie care să fie pusă atât în beneficiul românităţii din întreaga lume, cât şi al străinătăţii deschise către limba şi cultura română.”

Societatea românească este în răsăritul Europei cea mai ataşată francofoniei. Poate tocmai pentru acest motiv merită să ne inspirăm din modelul francez de protejare şi promovare a limbii naţionale. Trebuie să amintim că Franţa are o lege specială cu privire la statutul şi funcţiile limbii franceze, adoptată la 4 august 1994 şi numită, după autorul ei, şi legea Toubon (LOI nr. 94-665 du 4 août 1994 relative à l emploi de la langue française). Ea a înlocuit o lege anterioară în această materie, legea Bas-Auriol (nr. 75-1349) din 31 decembrie 1975.

Până la realizarea unei asemenea idei, este important să respingem aventuri de tipul celei în care s-a lansat primarul de Comrat, Nicolai Dudoglo, şi Valeri Klimenko de la Congresul Comunităţii Ruse din Moldova de organizare a unui referendum constituţional pentru a-i conferi limbii ruse statutul de limbă de stat în Republica Moldova. Efortul nostru trebuie să se concentreze pe consolidarea rolului şi funcţiilor sociale ale limbii române în Republica Moldova, cât şi pe promovarea ei eficientă în rândul diverselor minorităţi etnice conlocuitoare. Pentru aceasta avem nevoie cu toţii de un plus de realism, de solidaritate naţională, de pragmatism, de seriozitate şi de simţ al răspunderii.


IARĂŞI DESPRE LIMBA ROMÂNĂ

August 31, 2009

An de an ziua de 31 august le oferă tuturor prilejul să vorbească despre situaţia limbii române în Republica Moldova. De cele mai multe ori dezbaterea publică se îndepărtează de analiza competentă, chiar ocolind fondul problemei, cantonându-se în zona polemicilor de suprafaţă despre etnonim şi glotonim.

Lima RomanaPe parcursul ultimului an, iar zilele acestea mai cu seamă, un şir de comentatori de serviciu au vărsat multe lacrimi şi cerneală arătând că limba română e tot mai puţin şi mai prost vorbită la noi. Realitatea este însă alta. Limba română şi-a consolidat şi îşi consolidează în continuare poziţiile în societate. Şi asta nu în virtutea cadrului legislativ perimat în materie lingvistică, ci datorită unor tendinţe natulale de natură socio-demografică, precum şi proceselor de globalizare care produc anumite efecte bnefice pe plan informaţional.

La o analiză obiectivă, sprijinindu-ne pe datele oficiale ale ultimelor recensăminte ale populaţiei (1989 şi 2004) constatăm că populaţia vorbitoare de limbă română a înregistrat o tendinţă ascendentă procentual, crescând în 15 ani de la 64,5% la 78,1%, ceea ce înseamnă o acumulare de aproximativ 1% anual pentru comunitatea majoritară de origine română şi o descreştere tot de aproximativ 1% anual pentru ansamblul minorităţilor etnice. Astfel, diferenţa medie anuală dintre majoritate şi minorităţi constituie circa 2%. Ţinând cont de această tendinţă confirmată de recensăminte, putem presupune cu mult temei că în prezent comunitatea românească (putem să-i spunem şi moldo-română) din Republica Moldova, indiferent de etnonimul sau glotonimul care li s-a recunoscut membrilor ei, a depăşit 80% din ansamblul corpului social. Totodată, minorităţile, scăzând sub 20%, intră obiectiv într-un proces de integrare lingvistică şi, probabil, de asimilare naturală sau silenţioasă, având în vedere regula de aur a sociologiei, care este regula celor 20%. Faptul se confirmă şi prin numărul în creştere al persoanelor de origine alohtonă, în special tinere, care îşi însuşesc limba română, precum şi de numărul în creştere al elevilor de altă origine etnică decât cea română care sunt încadraţi în grădiniţe şi şcoli cu predare în limba română. Această tendinţă, în mod evident, trebuie încurajată şi susţinută, inclusiv legislativ, administrativ şi financiar.

Observăm de asemenea că în paralel cu acest proces obiectiv de consolidare procentuală a elementului autohton din Republica Moldova asistăm şi la un proces firesc de vindecare şi recuperare a conştiinţei etno-lingvistice, care este unul derulat în timp şi va lua turaţii, căpătând caracter ireversibil, odată cu atingerea limitei sociologice de 20%. Chiar dacă doar 2,1% din populaţie a fost înregistrată la recensământul din 2004 ca fiind de origine etnică română, peste 16% au fost trecute în chestionare că au numit limba lor maternă română şi nu moldovenească. Monitorii Consiliului Europei au constatat că la ultimul recensământ în aproximativ 10% din cazuri respondenţii au fost determinaţi de recenzori că declare că sunt mai degrabă moldoveni decât români şi că vorbesc mai degrabă moldoveneasca decât româna. Diferenţa atât de mare dintre 2,1% de români declaraţi şi peste 16% sau 481 593 de vorbitori declaraţi de română se explică prin faptul că doar aproximativ 2% din populaţia Republicii Moldova deţine şi cetăţenie română, calitatea de etnic român putând fi probată în faţa recenzorilor şi cu paşaportul românesc. Întrucât Republica Moldova este singurul stat ex-sovietic care admite dubla cetăţenie, pe măsură ce va creşte numărul persoanelor cu cetăţenie dublă, moldo-română, va creşte în statisticile oficiale şi numărul persoanelor recunoscute ca fiind de origine etnică română. Trebuie să amintim aici cu titlu de precedent interesant că la recensământul din 2004 au apărut oficial, în premieră absolută după 1944, două localităţi cu o populaţie recunoscută preponderent românească. Este vorba de două sate, Cotul Morii şi Sărăţeni din raionul Hânceşti, acestea deţinând, potrivit datelor oficiale publicate de Biroul Naţional de Statistică, peste 70% şi, respectiv, pese 95% de persoane autodeclarate români şi vorbitoare de limbă română. La următorul recensământ precedentelor de la Cotul Morii şi Sărăţeni li se vor alătura, cu siguranţă, cu mult mai multe localităţi. Dinamica psiho-socială şi etno-lingvistică din Republica Moldova este cea mai mare în Europa, confirmând un proces pozitiv de reabilitare identitară.

Problema pe care trebuie să ne-o punem acum în Republica Moldova, având în vedere această dinamica spectaculoasă, este să ne gândim la organizarea unui nou recensământ în 2010, pentru a putea ajusta politicele guvernamentale tendinţelor socio-demografice pe plan identitar.

Nu facem obiectiv nici o distincţie între persoanele care se declara ca fiind români sau moldoveni şi între cei care susţin că vorbesc moldoveneşte sau româneşte, întrucât, dincolo de caracterul convenţional al termenilor, unul glotonim şi etnonim (român/română), altul infranim (moldovean/moldovenească), avem de a face cu un singur grup etnic şi cu o singură limbă, limba română. Trăim în epoca identităţilor multiple. Important este ca statul să nu limiteze persoanele în dreptul lor inalienabil de a-şi asuma identitatea de care sunt sau devin, la un moment dat, conştienţi. Într-o abordare înţeleaptă şi pragmatică etnonimul de român şi politonimul de moldovean trebuie şi pot fi conciliaţi, lăsând procesul firesc de recuperare identitară să-şi facă efectul şi chiar încurajându-l legislativ, administrativ şi financiar (citiţi un interviu la temă pe internet: http://www.flux.md/articole/1091/).

Actualului Parlament îi revine sarcina să adopte un nou cadru legislativ în materie lingvistică. Legea Republicii Moldova cu privire la funcţionarea limbilor, adoptată la 31 august 1989, este depăşită de timp şi de realităţi. Singurul ei merit, unul major, este de a fi recunoscut identitatea lingvistică moldo-română şi de a fi atribuit limbii noastre statutul oficial de limbă de stat. O serie de alte legi (Regulamentul Parlamentului, Codul electoral, Legea despre Guvern, Legea despre publicitate etc.) vor trebui de asemenea ajustate noilor realităţi etno-lingvistice, într-un proces acumulativ şi ireversibil de afirmare şi consolidare a Republicii Moldova ca stat naţional. Este un imperativ al zilei. Vom vedea dacă şi cum anume se va achita Legislativul de această sarcină. Observ însă că atât majoritatea, cât şi minoritatea parlamentară au în sânul lor deputaţi care nu stăpânesc deloc sau nu stăpânesc suficient “limba română, ca limbă de stat”, ca să citez formula din Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova.

Limba română are statut oficial în trei state: România, Republica Moldova şi Provincia autonomă Voievodina din Serbia. Consider că este cazul să ne gândim, atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău, la adoptarea unei Legi a românofoniei, urmând modelul pus în aplicare de statele francofone, anglofone, hispanofone sau lusitanofone din Europa şi din lume.

Limba română trebuie, bineînţeles, sărbătorită, dar mai ales promovată. Ea nu are nevoie atât de declaraţii de dragoste, cât de susţinere practică.


Patriarhia Română şi-i asumă oficial pe românii dintre Timoc, Dunăre şi Morava

Mai 21, 2009

Timoc BOR engleza


Rezoluţia APCE cu privire la situaţia minorităţilor naţionale din Voievodina şi a minorităţii etnice române din Serbia

Octombrie 1, 2008

Vlad Cubreacov la APCE

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei
________________________________________

Situaţia minorităţilor naţionale din Voievodina şi a minorităţii etnice române din Serbia

Rezoluţia 1632 (2008)[1]

1.       Adunarea parlamentară ia notă că societăţile europene de astăzi sunt în esenţa lor multiculturale şi multietnice.

2.       Adunarea apără cu tărie diversitatea culturală, a cărei importanţă este subliniată în multiple instrumente ale Consiliului Europei şi în mod particular în Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (STCE nr. 157) şi în Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (STCE nr. 148).

3.       Diversitatea nu trebuie percepută ca o ameninţare, ci ca o sursă de îmbogăţire. Ea trebuie respectată şi apărată ca o componentă de bază a oricărei societăţi democratice. Or, respectarea principiilor în materie de drepturi ale omului, preeminenţa dreptului şi democraţia constituie cea mai bună garanţie a respectării diversităţii.

4.       Serbia, ca şi orice regiune din Balcani, este una din ţările cele mai multiculturale ale Europei. Ea trebuie să releve provocările inerente oricărei societăţi multiculturale, veghind la promovarea unei viziuni asupra societăţii bazate pe respectarea diversităţii, combătând totodată orice formă de intoleranţă şi de discriminare.

5.       Această regiune, inclusiv Serbia, rămâne marcată de tensiuni interetnice. Astăzi se mai înregistrează în Serbia incidente cu caracter etnic variabile ca nivel şi intensitate.

6.       Adunarea subliniază că dialogul intercultural şi respectarea diversităţii culturilor constituie garanţii ale păcii şi ale stabilităţi pe termen lung în regiune.

7.       În timp ce incidentele cu caracter etnic sunt în prezent puţin numeroase în provincia sârbă Voievodina,  provincie caracterizată printr-un amestec etnic dintre cele mai pronunţate în ţară, trebuie constatat că în anul 2004 – perioadă marcată de incidente interetnice numeroase şi alarmante – autorităţile au reacţionat cu prea multă întârziere.

8.      Adunarea îndeamnă cu insistenţă autorităţile sârbe să reacţioneze întotdeauna cu multă promptitudine şi hotărâre împotriva oricărei violenţe interetnice.

9.       Adunarea se felicită constatând adoptarea unui număr de iniţiative lăudabile, între care şi „pachetul” legislativ din anul 2002 şi noua Constituţie sârbă din 2006,  în favoarea drepturilor minorităţilor naţionale şi încurajează autorităţile să-şi continue eforturile în acest sens.

10.      În această privinţă Adunarea constată cu multă satisfacţie că după ultimele alegeri a fost restabilită funcţia de ministru pentru drepturile omului şi drepturile minorităţilor şi că reprezentanţii minorităţilor fac parte din guvernul de coaliţie ocupând funcţii ministeriale.

11. Aceste eforturi vor trebui conjugate de către autorităţile statului, instituţiile religioase precum şi mass-media printr-o politică a comunicării, în vederea promovării spiritului de toleranţă, a dialogului intercultural şi a combaterii discriminării.

12.       Adunarea se felicită să constate că un proiect de lege privind combaterea discriminării a fost pregătit şi prezentat spre comentare Comisiei de la Veneţia. Adoptarea rapidă şi aplicarea acestei legi sunt deosebit de importante pentru a preveni discriminările ulterioare îndreptate împotriva minorităţilor naţionale.

13.       Adunarea consideră că mediatorul  poate şi trebuie să joace un rol important în acest sens. Ea se felicită aşadar în legătură cu îndelung aşteptata desemnare, la 29 iunie 2007, a unui mediator al Republici Serbia.

14.       Între altele, autorităţile trebuie să-şi continue eforturile în vederea sporirii încrederii minorităţilor faţă de reprezentanţii autorităţilor şi pentru a combate prejudecăţile faţă de minorităţi, prejudecăţi care pot să persiste în sânul forţelor de ordine şi a puterii judecătoreşti. Adunarea se felicită în legătură cu existenţa unui program privind creşterea reprezentării membrilor minorităţilor în rândul forţelor de ordine şi a puterii judecătoreşti, şi  în special privind punerea în aplicare a unei forţe de poliţie multietnice în sudul Serbiei. Ea încurajează autorităţile să extindă şi să aplice această iniţiativă în alte regiuni şi mai cu seamă în Voievodina.

15.       Adunarea este totuşi îngrijorată să constate mari lacune în ceea ce priveşte punerea în aplicare a drepturilor minorităţilor. Autorităţilor naţionale, regionale şi locale le revine răspunderea unei depline şi complete puneri în aplicare a prevederilor legale pertinente.

16.       Anumite prevederi legale sunt defectuoase de mai mulţi ani, ceea ce împiedică o exploatare cât mai bună posibil, în beneficiul membrilor minorităţilor, a potenţialului oferit de cadrul legislativ dezvoltat în anul 2002.

17.       Adunarea consideră că aceste lacune ale legislaţiei pun la îndoială credibilitatea  şi voinţa politică a autorităţilor în materie de drepturi ale minorităţilor şi nu sunt prielnice consolidării încrederii membrilor minorităţilor naţionale în autorităţi.

18.       Mai mult, Adunarea este îngrijorată să constate divergenţele de la o regiune la alta în ceea ce priveşte punerea în aplicare şi accesul efectiv al membrilor minorităţilor la drepturile lor. Adunarea constată în special că membrii minorităţilor naţionale din estul Serbiei sunt într-o situaţie categoric mai puţin favorabilă decât cei din Voievodina.

19.       Cât despre chestiunea identităţii minorităţilor, şi în special având în vedere dezbaterile din jurul minorităţilor română şi valahă, Adunarea aminteşte principiul enunţat în articolul 3 al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi reafirmă că orice încercare privind impunerea unei identităţi unei persoane, sau unui grup de persoane, este inadmisibilă.

20.      Adunarea încurajează aşadar membrii minorităţilor română şi valahă din estul Serbiei să-şi unească eforturile şi să depăşească neînţelegerile lor interne în interesul lor înşişi şi pentru păstrarea trăsăturilor specifice care constituie identităţile lor. Autorităţile sârbe sunt răspunzătoare în acest caz să nu împiedice, ci dimpotrivă să susţină iniţiativele în acest sens.

21.       Adunarea este conştientă de îngrijorările exprimate de Comisia pentru Democraţiei prin Drept (Comisia de la Veneţia) în legătură cu Legea din anul 2006 privind Bisericile şi organizaţiile religioase din Republica Serbia şi se asociază recomandării acesteia prin care cere o definire mai exactă a statutului dreptului canonic şi a hotărârilor instanţelor bisericeşti. Pe de altă parte, Adunarea roagă insistent autorităţile sârbe să coopereze deopotrivă cu Biserica Ortodoxă Sârbă şi cu Biserica Ortodoxă Română pentru găsirea unei soluţii practice de natură să facă efectivă libertatea religiei în partea de răsărit  a ţării, aşa cum este deja în cazul Voievodinei.

22.       În sfârşit, conştientă de faptul că cooperarea dintre statul de reşedinţă şi statul înrudit, prin intermediul acordurilor bilaterale, prezintă un interes real în scopul garantării stabilităţii în Europa, Adunarea cheamă autorităţile sârbe să-şi intensifice relaţiile de bună vecinătate cu statele înrudite (România, Ungaria, Croaţia şi «fosta republică iugoslavă a Macedoniei») aplicând integral acordurile bilaterale semnate de acestea.

23.       Prin urmare, Adunarea invită autorităţile competente ale Republicii Serbia :

23.1.      să acorde o atenţie sporită plângerilor privind violenţa interetnică şi să reacţioneze cu promptitudine, hotărâre şi eficienţă la acestea, mai cu seamă prin anchete ale poliţiei şi printr-o urmărire penală eficientă;

23.2.      să vegheze asupra punerii efective în aplicare a legislaţiei în materie de drepturi ale minorităţilor şi în special a legilor adoptate în anul 2002;

23.3.       să aloce cât de repede posibil fonduri pentru promovarea socială, economică, culturală şi pentru dezvoltarea generală a minorităţilor naţionale, alocare prevăzută de articolul 20 din legea-cadru din anul 2002 privind protecţia drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale;

23.4.       să adopte neîntârziat o lege privind combaterea discriminării, ţinând cont de remarcile formulate de Comisia de la Veneţia;

23.5.       să adopte în regim prioritar textele legislative privind alegerea şi finanţarea Consiliilor naţionale pentru minorităţile naţionale, ţinând cont de comentariile experţilor Consiliului Europei pe marginea proiectului de lege privind alegerile;

23.6.       să definească cu mai multă precizie competenţele şi obligaţiile Consiliilor naţionale pentru minorităţile naţionale, dotându-le cu fondurile necesare realizării misiunilor lor;

23.7.      să introducă un mecanism de control din partea Consiliilor naţionale pentru minorităţi a actelor executivului în materie de drepturi ale minorităţilor;

23.8.       să convoace reuniuni mai numeroase şi cu o mai mare regularitate ale Consiliului naţional pentru minorităţile naţionale;

23.9.       să prevadă desemnarea unui mediator adjunct însărcinat cu problemele ce ţin de drepturile minorităţilor;

23.10.      recunoscând progresele marcate de dispoziţiile noii Constituţii în această privinţă, să consolideze în continuare stabilitatea bugetelor provinciilor autonome;

23.11.       să ia măsuri pozitive în favoarea persoanelor aparţinând tuturor minorităţilor şi să vegheze asupra eradicării oricărei discriminări împotriva membrilor lor;

23.12.       să-şi intensifice eforturile pentru dezvoltarea iniţiativelor privind promovarea spiritului de toleranţă şi a dialogului intercultural;

23.13.       să accelereze iniţiativele privind pregătirea unor cadre didactice calificate să predea limbile minoritare şi să predea în aceste limbi;

23.14.       să continue să dezvolte şcolile bilingve şi şcolile în limba maternă;

23.15.    să suprime diferenţele regionale existente în ceea ce priveşte garantarea efectivă a drepturilor minorităţilor (în special privind folosirea limbilor minoritare în administraţie, învăţământul în limbile minoritare, libertatea religiei etc.) punând integral în aplicare, şi pe întreg teritoriul, legislaţia în vigoare în acest domeniu;

23.16.       să ia măsurile necesare pentru a le înlesni valahilor/românilor care locuiesc în estul Serbiei (pe văile Timocului, Moravei şi Dunării) accesul la învăţământ, la presă şi la administraţie publică în limba lor maternă şi să le ofere acestora  mijloacele de a-şi ţine serviciile religioase în această limbă;

23.17.       să identifice şi să aplice soluţii tehnice care să le permită persoanele din estul Serbiei să recepţioneze emisiunile în limba română difuzate în Voievodina;

23.18.      să prevadă excepţiile de la procedurile de privatizare în domeniul presei în favoarea presei în limbile minoritare în scopul de a asigura viabilitatea acesteia;

24.       Adunarea cheamă de asemenea Serbia şi statele înrudite vizate să convoace cât mai repede posibil Comisiile interguvernamentale mixte prevăzute de acordurile bilaterale privind cooperarea în domeniul  protecţiei minorităţilor naţionale încheiate de acestea.

25.       Adunarea invită Comisia sa pentru respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor membre ale Consiliului Europei (Comisia de monitorizare) să ia în consideraţie îndeaproape propunerile cuprinse
în această rezoluţie în cadrul dialogului său cu autorităţile sârbe.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei
________________________________________

Situaţia minorităţilor naţionale din Voievodina şi a minorităţii etnice române din Serbia

Recomandarea 1845 (2008)[2]

1.       Adunarea parlamentară, referindu-se la Rezoluţia sa 1632 (2008) privind situaţia minorităţilor naţionale din Voievodina şi a minorităţii etnice române din Serbia, invită Comitetul de Miniştri să ţină cont, în cadrul monitorizării sale regulate, de recomandările pe care li le-a adresat autorităţilor sârbe în respectiva rezoluţie şi să ţină cont de acestea în cadrul următorului său ciclu de monitorizare în virtutea Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.

2.       Adunarea le recomandă de asemenea Comitetului de Miniştri şi autorităţilor sârbe să prevadă lansarea unor noi programe de asistenţă cu ţintă fixă în vederea sprijinirii elaborării unor planuri de acţiune concrete privind promovarea spiritului de toleranţă şi a dialogului intercultural şi în special privind sporirea încrederii minorităţilor în instituţiile statului şi pentru combaterea prejudecăţilor îndreptate împotriva minorităţilor care pot să mai persiste în sânul forţelor de ordine şi al puterii judecătoreşti.


[1] Dezbătută de către Adunarea Parlamentară la 1 octombrie 2008 (cea de-a 33-a şedinţă) (a se vedea DOC. 11528, Raportul Comisiei Juridice şi Drepturi ale Omului, raportor dl Herrmann). Text adoptat de Adunare la 1 octombrie 2008. A se vedea Recomandarea 1845 (2008).

[2] Dezbătută de către Adunarea Parlamentară la 1 octombrie 2008 (cea de-a 33-a şedinţă) (a se vedea DOC. 11528, Raportul Comisiei Juridice şi Drepturi ale Omului, raportor dl Herrmann). Text adoptat de Adunare la 1 octombrie 2008.

Traducere după originalele francez și englez – Vlad Cubreacov, inițiator al proiectelor de Rezoluție și Recomandare